Câteodată, trebuie să-mi amintesc să iau viaţa aşa cum e

Avertisment: ăsta e un text pentru care descrierea „mult prea trist” e un soi de diminutiv tembelo-nereuşit. E de necitit, zic eu, pentru cei mai sensibili.

Nu mai ştiu de ce, mi-a venit în minte zilele trecute faptul c-am avut o sarcină zen.
Uşoară, rezonabilă. Urmată de o naştere care m-a făcut să declar, la nici 8 ore după, c-aş mai putea face încă 10 copii.

Şi totuşi... a fost o umbră. De la toxoplasmoza-mi cronică sau dintr-o altă cauză, tot timpul mi-a fost teamă că o să-l pierd. O teamă viscerală, neagră, rece, ceţoasă şi dotată cu gheare. Inexplicabilă, ca toate visceralele.
M-am întrebat ce-aş face.
Răspunsul a fost că n-aş putea merge mai departe. Şi analiza s-a oprit aici.

Am respirat uşurată după a n-şpea săptămână de sarcină, marcată ca fiind graniţa de supravieţuire pentru prematuri. Apoi, încă odată, pe la 7 luni. Apoi după naştere, cu ocazia ecografiei transfontanelare. Apoi la analizele de sânge, care au demonstrat că n-avem de ce ne face griji.

Şi totuşi... în spaimele şi frisoanele şi necunoaşterile primei luni, umbra a rămas. Când Muţunau avea 1 an şi 9 luni (acum aproape un an) am plâns cu frisoane citind articolul lui Gene Weingarten, citat via link aici.
Şi-am plâns şi-acum, citind articolele lui Daniel Raeburn.

Lui Daniel i s-au născut două fetiţe. Irene, pe 28 decembrie 2004, şi Willa, un an şi opt luni mai târziu.

Doar că Irene murise pe 24 decembrie, cu 4 zile înainte de a se naşte.



Există locuri în care nu mergem. Zone pe care nu le explorăm.
Momente în care plecăm privirea.
De cele mai multe ori, marchează teritorii necartate ale durerii.


E incredibil cât de multe dintre ele purtăm, fiecare din noi, sub crusta de zgândăreală cotidiană şi rutină.
Şi cât de mult ne prefacem, cât de tare pretindem că n-ar fi acolo. De parcă simpla lor negare le-ar (putea) anula.

Pierderile te pun în faţă cu moartea. E-o confruntare din care nu ai cum să ieşi învingător, dar în care nici nu te poţi preda. Şi-atunci, în absenţa unei maniere de trecere, ne prefacem. Ţine ochii închişi, ca să nu ameţeşti. Nu privi în jos. Învăluie-te în mici lucruri profane. Nu vorbi despre asta. Nimeni nu ştie cum să reacţioneze la aşa ceva.

Aşa încât devenim proprii magicieni de serviciu.

Pentru că sub crustă palpită adevăruri dureroase, de neconfruntat.

Să vă trăiască!
Urarea tradiţională pentru naşterea unui copil. Acum, cvasi-mecanic repetată, fără (mare) atenţie la sens.
Sub crustă, un lung şir de tragedii, oceane de durere şi, ca-n cutia Pandorei, un fir de speranţă.


Nu cumpăra hăinuţe/lucruri înainte de naştere!
Pe ici, pe colo, e un soi de tradiţie. Originea „obiceiului” pare a fi evreiască.  (or mai fi şi alte culturi în care „recomandarea” e să aştepţi naşterea, dar nu ştiu eu de ele)
Sub crustă, dramele atâtor pierderi.


Ernest Hemingway had once boasted that he could write a novel that was only six words long. Asked to prove it, he took a napkin and wrote, "For sale: baby shoes, never worn."

Am ajuns la Daniel Raeburn via daddytypes.
Comentariile sunt, şi aici, ferestre deschise spre zone necartate.
Acesta este un citat din al doilea comentariu, semnat George.

What is interesting to me is that when I tell them how he died, we wind up talking about the inevitable momements of frustration and anger that come with raising children, and most parents have a story about a moment when they almost lost it. Almost everyone also says they've never talked about that moment to another person.

We don't like talking about the demons, either the ones that inhabit our universe or ourselves.



Textul lui Daniel despre Irene este aici.
Preiau mai jos două extrase disparate. Articolul este indescribtibil de cutremurător.

Facing a mirror you see merely your own countenance; facing your child you finally understand how everyone else has seen you.

Rebekah and I tried to be strong for each other. But if I attempted to joke she saw me laughing when our only child was dead. If she wanted to visit a friend, I saw her abandoning me to my grief. By trying to be strong, we hurt each other, and by trying to be normal, we grew numb.

Cel despre Willa, aici. Îi citez finalul:

“That is happiness,” Willa Cather once wrote. “To be dissolved into something complete and great.” When I’d sifted through Irene’s ashes, my memory of Cather’s line had brought me some solace.

We named Irene’s sister Willa. We huddled around her as though she were a campfire. Entranced, we watched her shift and sigh and emit small, unexpected noises before she settled back into sleep. Emotions quivered across her sleeping face. In her wavering expression, we divined flickers not only of Irene but of ourselves and our ancestors. Willa’s body was as warm as a pulsing amber.

After midnight, I went to get water. As I passed the window of the nursery, I spied a dozen newborns. All were swaddled in pink-and-blue blankets and capped by pink-and-blue beanies. All were still. Each face looked puffy and jaundiced, but peaceful and somehow Asian in mien. The babies were as alike as larvae. Any one of them could have been my daughter. I wanted to hold them all.”


Thank you, Daniel, for sharing your stories.
So deeply sorry for your loss.

Câteodată, trebuie doar să-mi amintesc să iau viaţa aşa cum e. Pentru simplul şi concisul motiv că e.