Despre competitivitate şi alţi demoni

Dintr-un variu motiv, când aud pe oricine făcându-şi griji că poate nu-ş ce instrucţie / şcoala copilului nu e destul de competitivă (sau nu-l pregăteşte suficient cât să fie competitiv, sau cam aşa ceva), mă gândesc mereu că preocuparea nu este, de fapt, despre copil, ci despre unul sau mai multe dintre regretele auto-referenţiale ale persoanei în chestiune.

Despre oarece moment, demult trecut, dar niciodată uitat, când presupusul părinte din prezent s-a simţit, cumva, inadecvat. Iar eticheta cea mai uşor de pus a fost, eventual, cea de tipul „am pierdut”. Sau, şi mai trist, „am pierdut şi am fost respins / neiubit / exclus”.


Oh, hai să ne-nchinăm etern la Sfânta Competitivitate. Garantat, asta ne va face bine, ne vom recupera toate tarele şi vom trăi fericiţi până la adânci betraneţi.


Indubitabil, este de absolută extremă importanţă să vrei să fii primul, eventual întruna. Eventual fără să mai ştii şi de ce.

Să câştigi mereu tot, de să léşine de admirăţiune tătie babele din cartier (nu doar cele de pe scara ta), şi eventual s-o facă şi cel mai repede, şi cel mai des şi să-şi revină şi cel mai greu, chit că ele n-au înţeles exact la ce eşti matale campion.

Căci, da, Sfânta Competitivitate are, nu se ştie de ce, alura unei zeităţi hinduse cu multe mâini, şi categoriile i se tot ramifică.


Recunoaşte că vrei să fii prima / primul care plăteşte întreţinerea la bloc. Hai, recunoaşte.

Omul-care-ia-prima-pâine. (lasă că, tehnic vorbind, asta e cvasi imposibil de urmărit)

Culegătorul primului spic (eventual neroditor, da’ acu' cine să le mai numere... ).



Colecţionarul de cartoane şi bleahuri care, peste mult mai puţini ani decât ai crede, nici nu mai ştie când, unde, de ce şi pentru ce le-a câştigat (sau ce ştia când le câştigase...)
În cazul fericit.

În cazul nefericit, nu le mai ştie decât pe-alea.
Şi ele, ca şi ea/el, sunt doar umbre. Conserve de vitrină / pod / debara.


În câte situaţii nevoia declarată de clasamente nu e, de fapt, decât ilustrarea fricii de-a nu-nţelege şi/sau de a pierde ceva? (fie şi din vedere... ştiut fiind că, în orice societate care se respectă, pierderea e in-ad-mi-si-bi-lă!!!)

Concret, cât din ce face în viaţa profesională şi-n cea personală un adult e de natură competitivă şi cât e fundamental bazat pe cooperare?
În procente.

Am vaga senzaţie că-n majoritatea covârşitoare a cazurilor balanţa-nclină spre cooperare şi că, în cele ostentativ sau nevoit declarate competitive, undeva acolo-n spate, eventual într-o ierahie, stă careva care s-a gândit c-ar avea de câştigat mai mult punând oamenii să se-ncaiere. Fie şi simbolic.

Culmea e că n-are dreptate. Dar de obicei are putere,  şi nici o  ştiinţă despre altă manieră de-a opera.



Dacă ai fost dresat de mic că trebe să câştigi, că nu trebuie să renunţi niciodată (ce e în faţă? o groapă. ş'ce dacă. noi îl avem drept model pe soldatul sovietic care merge pe sub apă cu ţigara aprinsă! cu toată viteza înainteee!!!) ce şanse ai să-i poţi transmite unui copil altceva?

Desigur, presupunând că vrei. Chestie care presupune şi ea, la rândul ei, c-ai înţeles deja că s-ar putea şi altfel.

Presupunând că înţelegi că niciuna din rănile tale trecute nu se vindecă prin pasarea prezentă, simbolică şi/ sau concretă, a responsabilităţii de a le repeta - sau a imperativului de a nu o face.


Păi... bine... dar şcoala? Dar notele? Dar premiile? Dar vânătăile de pe cheptul familiei?
Dar sentimentul de atotputernicie care mă îmbată când am ajuns primu’ la semafor? (nu contează că fix la acelaşi semafor, fix acu’ 3 minute, era un alt primu’)



Oh, hai să ne-nchinăm etern la Sfânta Competitivitate.
Patroana eternei nesiguranţe (niciodată pe deplin asumată).
După dumneavoastră. Eu mai am nişte altă treabă, vreo 50-60 de ani....
Vedeţi numai s-ajungeţi primii.