Despre şcoli şi alţi demoni

- Aşaaa... zice prietena mea (persoană importantă, nu dăm nume).
Şi ne ducem noi să stăm de vorbă şi cu vreo două şcoli de stat, care au şi ele prezentare...
Şi învăţătoarea îi spune lui R. cum or să facă ei nu-ştiu-ce activitate....
R. stă şi ascultă, apoi întreabă: dar în ce scop facem această activitate?


R. e un copchil de 5 ani, step-by-stepuit la grădiniţă. Ăia, step-by-stepii, de fiecare dată când introduc o activitate, zic de ce anume o fac, în ce constă, şi despre ce aspecte vor discuta la finalul ei.

Nişte netrebnici sabotori, zic. Nici nu mă pot gândi cum au tupeul să facă aşa ceva.

***

Nu ştiu ce e azi în şcolile româneşti. Nu direct.

Ştiu despre ghiozdane agabaritice, despre şapte milioane de concursuri inutile, cu medalii tăblăgite, despre cotizare intens-nesfârşită la fondul clasei, despre insulta supremă adusă de întrebările simple de tip „de ce?” / „cum?”, despre lezmajestatea de-a colora depăşind liniile (la propriu! pe hârtie, adică), despre competiţie prostească în clase şi-n pauze, despre îndesări grăbite de „învăţătură” complet ruptă de context, despre scurte traininguri ţinute la budă într-ale şcolii vieţii.


Nu ştiu nimic despre colaborare, compasiune, exersarea de aspecte practice strict necesare - cum acorzi primul ajutor, de pildă; cum abordezi o dispută; cum baţi două cuie; cum te comporţi lângă un câine / mâţ; cum asculţi şi cum te asculţi.

Or fi existând şi nu ştiu eu.


Pă vremea mea, maică, ’nainte de anu’ op’ş’nouă, ierea mare jmecherie să ai capu’ pătrat de ştiinţă. Nu neapărat corect articulată. Nu de alta, dar multe alte ocupaţii legale şi benigne nu prea erau.

No, şi-aşa ajungeai, de pildă, la nişte aberaţii: să ştii pe dinafară toate masivele muntoase, cu toate vârfurile lor, fără să fi văzut vreo poză a vreunuia anume ori, ferit-a Sfântu’, vreo hartă c-un traseu. Sau puteai traduce lejer mici pasaje din Balzac (hai să nu zic nimic despre seceriş, lanurile patriei şi ziua recoltei), dar erai perfect incapabil(ă) să comanzi mai mult de un croissant şi-un cafe-au-lait la restaurant.

Nu, nene, băgai la cap via scris negru pe alb, punct. Scuipai la cerere informaţia, bingo, bravo, 10.

Dac-aveai vreun prof bun care suplinea toate astea, bafta ta. Dacă nu, nu.



Memorarea intensă părea a fi singura scăpare permisă şi, dacă e să mă iau după nişte repere personale (cetăţeni anume, reali), atingea rapid şi des proporţii de delir.

De conformare şi înţepenire-n bancă nu mai zic nimic, că-i inutil.

Mă uit în urmă la ce minuni obosite băgam la cap şi constat cam cât am pierdut vremea. Înclin să le dau dreptate cetăţenilor subversivi care ori insinuează, ori zic pe de-a dreptul că şcoala nu e decât un mod de-a-nchide copiii departe de părinţi, pentru ca ăştia din urmă să poată să presteze cu spor varii munci spre a duce nu e clar ce pe noi culmi. Progresu'? Capitalismul? Ceva.


Dincolo de paseismul inerent oricărei instrucţii academice, n-am sentimentul că şcoala, aşa cum e ea acum, poate pretinde că pregăteşte pe careva pentru lumea reală. Pentru vreun construct abstract de genii multilateral dezvoltate (sau ocupate...), poate...



Na experiment. Cât din săptămâna trecută (ori viitoare, la o adică) a fost bazat pe chestii învăţate în şcoală, cât pe lucruri deprinse acasă, cât pe autodidacticie şi cât pe instruire profesională, formală sau ad-hoacă, post-angajare?



Că eu, din şcolărisme, mă folosesc curent strict de uzul (relativ) corect al românei, de aritmetica de şcoală primară şi... stai să mă gândesc, că parcă mai era ceva... Nu, atât.

Nu dau drumul vreunei bile pe plan înclinat.
Nu-mi trebe integrale.
Nici măcar nu ridic la putere.
Nu fac nici desen tehnic şi, ciudat, nu vorbesc latină. Deşi m-aş putea (re)apuca.
De izotopi şi izomeri n-am mai auzit de mult.
Nu cânt - deşi nici asta nu e o idee rea.

A, stai, că mai urc pe scări...



Îmi bat însă capul cu vorbitul clar şi calm, cu gestionarea timpului, cu planificarea activităţilor, cu ascultatul atent, cu tabele Excel şi varii comunicari pe varii dispozitive care de care mai îmbârligate. Şi (dar asta rămâne între noi) cu gânditul.


Motiv pentru care, uşor ajutată de faptul că nu ne-a venit încă efectiv rândul, tind să privesc toată alergătura şcoleră ca fiind kafkian-absurdă. Nu un rău necesar, nu o investiţie în viitorul copilului (uităndu-ne-napoi cu vreo 25-30 de ani... ca reper... chiar poate spera careva să ştie care e?), nu ca pe o necesară conformare socială.
Pur absurdă.

Aşa cum tot absurde-mi par şi zilnicele-mi excursii matinale de cărat copil, când, lăsat în pace, el ar dormi ca ursu’ încă vreo oră jumate pe zi. Cel puţin.

Nu văd şcoala, cel puţin nu pe cea tradiţională ca pe o evoluţie. În general, că nu mă refer aici la şcoala românească în particular. Ce se întâmplă la noi e, cred, rezultatul neomogen al suprapunerii mai multor tendinţe - dintre care pe mine mă-nervează suprem slugărnicia.

Nu văd şcoala ca pe un partener al părintelui. Aş vedea-o, de pildă, dac-ar avea, măcar, locuri civilizate de luat masa. Hai să nu pretind cantine, alea au nevoie de spaţiu & alte condiţii, iaca, n-avem.

Nu văd şcoala ca pe un ocrotitor al copilului. Nici ca pe un educator. Vorba unui cadru didactic cu vechime, din păcate, n-avem vreme de educaţie, nu ne permite programa, e prea încărcată.

Nu văd şcoala utilă. O văd impusă şi greşită, stricătoare.
Un vis urât colectiv, cel puţin sub aspectul programei prostesc încărcate cu ce i-o mai fi trecut prin cap cui e mare om pe materia X.


Cât din şcoala actuală te-ndeamnă şi te-ajută să ştii cum să înveţi?

Nu e atât de complicat, doar că necesită o radicală schimbare de sistem, momentan prea puţin înţeleasă ori dorită.



Drept care zic că nu-mi rămâne decât să-mi deschid propria Universitate Centrală Mamiţunească. (sau Supremă, mai cujet).

Între noi fie vorba, complet dictatorial, i-am decis deja viitorul omuleţului - va fi magician!
Profesie respectabilă, veche de mii de ani, cu potenţial de extindere-n esoterisme şi nu numai, la modă, deci, de viitor.

El vrea să se facă pompier. Să zicem că le-am putea armoniza. Dacă greşeşti ceva la numărul cu flăcări, e util să ţi le poţi stinge singur, cu calm, cap şi program. Eventual să şi poţi pretinde dup-aia c-ai dat un pic de plusvaloare serii.



Lucrez la programă. Mă gândesc şi la extensia-n online!