Cum să NU te aperi de maidanezi

Îmi citeşte azi cineva, în fugă, fragmente dintr-ul articolaş intitulat „Cum să te aperi de maidanezi”- sau cam aşa ceva.

Şi eu reacţionez - destul de intens cât să-l comentez şi să mai trântesc alte câteva mostre de capodoperă de gândeală mamiţunească în formă agravată.
Pentru că, într-o situaţie precum cea recent întâmplată, primul răspuns din registrul emoţional ar trebui să fie compasiunea. Nu violenţa. Iar cel de-al doilea, din registrul raţional, ar trebui să privească evaluativ situaţia. Dar corect şi logic, nu pomposo-cretinuţ.

Revenind la articolaş, nu voi cita sursa. Nu c-ar fi greu de găsit, din 5 click-uri. Da’ cred sincer că-i fac auctorelui o favoare cu iz protector, nemenţionându-l. 
Nu o să dau nici numele dresorilor care au cuvântat operele complete de mai jos. Cam din acelaşi motiv, plus presupunerea că au răspuns pe fugă, fără să-şi bată vreun pic capul cu contextul / explicaţiile suplimentare.

Iaca:

Trebuie să înţelegem că animalele nu au raţiune, ci se bazează doar pe instinct, iar motivele pentru care câinii comunitari au atacat şi omorât un copil de doar patru ani pot fi acestea.De reţinut această primă frază (complet neinspirată) a amatorului de psihanaliză canină. O să ne-ntoarcem la ea.

Fuga te transformă în pradă
Nu, drăguţă, uneori simplul fapt al trecerii pe-acolo te transformă în pradă. Unde prin „acolo” se înţelege locul pe care câinele-l consideră fieful lui (loc protejat, cu graniţe etern variabile - în directă proporţie cu hachiţele canine.) Şi nici nu e nevoie să fie noapte.


Dacă eşti atacat de o haită de câini, niciodată nu trebuie să te întorci cu spatele şi să încerci să fugi. “Câinii au un puternic instinct de vânătoare, iar fuga le va activa acest reflex. Fuga va face câinele să te urmărească şi să te atace. În lumea lor, fuga înseamnă slăbiciune, iar slăbiciunea înseamnă o pradă uşoară”, spune dresorul X pentru Y. 
Uaaai. Puternic instinct de vânătoare... Şi eu, care credeam că au doar blană, ochi blânzi şi suflet bun.  
Şi, eventual, multă iubire eternă pentru mâncarea gratis.


“E bine să ne continuăm drumul cu calm şi să ignorăm câinele”, mai spune el.
Sigur, cu paişpe câini împrejur, puls de 140 / secundă şi picioare anihilate de spaimă, o să-ţi iasă brici faza cu calmul. Precis.
 

Să ne imaginăm următorul scenariu: Noaptea, o femeie merge pe stradă singură. Într-o fracţiune de secundă, femeia e înconjurată de 3, 4 sau 5 maidanezi agresivi, care latră şi vor să o muşte.
Lăsând la o parte expunerea nefericită de-nceput, căci, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, poate ne explică dl. dresor cum face el să nu le întoarcă spatele unor câini agresivi, care latră, vor să îl muşte şi-l înconjură într-o fracţiune de secundă.
Poate are permanent la el un paravan din lemn de tek. Sau vreun perete gonflabil-instant, la care să stea cu spatele. Sau vreun dispozitiv de auto-catapultare. În stratosferă.

 
“Locul în care doarme un câine noaptea este locul pe care îl consideră teritoriul lui.
Ciudat, eu nu-mi amintesc de niciun câine de zeci de metri pătraţi. Sau poate se lăţesc doar când dorm, c-altceva nu explică de ce „teritoriul” lor e cu totul altă chestie decât spaţiul de dormit. Şi anume, e zona de vânătoare, văzută, ca-n sălbăticie, drept spaţiu vital.


De obicei, câinii au o haită, mai mică sau mai mare. Un câine ştie că noaptea circulaţia oamenilor e redusă şi gândeşte că persoana care trece nu are ce căuta acolo.
Aha. Deci de obicei au o haită.
Da’ dacă iau de bună prima frază (aia la care urmam a reveni), cum că onor câinii n-au raţiune, cum se face, oare, că „un câine ştie”? (nu ziceţi că din instinct, că vă faceţi de râs).
Nu mai întreb cum de acelaşi câine care n-are raţiune gândeşte. Asta ştiu cum se face - gândeşte, temporar sau permanent, în locul autorului articolului ăstuia.


 Instinctul lui de pază se activează şi începe un lătrat ameninţător, preluat şi de restul haitei care “îşi activează” şi ei, automat, acest instinct de apărare. A nu se confunda instinctul de apărare cu cel de ATAC”, spune Z, dresor.
Sigur, câinii au, toţi, prompter. Cu litere de neon. Scrie ATAC pe el, cum scrie TAXI pe, ei bine, taxi.

 
Cum te aperi?
“Din punctul meu de vedere, există multe metode. O voi spune totuşi pe cea mai eficientă, dar adresată mai mult bărbaţilor sau celor care au puţină stăpânire de sine şi nu se sperie.
Ah, misogin mic & nătărău, cu ifose de super-erou.
 
Poţi să ai răbdare şi să le arăţi că nu prezinţi un pericol [...] .
În power-point e bine? Sau e musai pe youtube?


Inversează rolurile.
Aha. Aşa, psihodramatic. Câinele o fi, însă, antrenat şi dispus pentru asta?


Stai ferm în faţa lor, arată-ţi colţii, copiază-le practic comportamentul.
O să-mi fie ceva mai greu să flutur din coadă... dar pot să latru!!! 
Haide, bre...

 
Poate unii văd ceva amuzant în asta, dar când eşti în junglă, faci ce fac animalele.
Em... să fie ăsta baiul? Anume, că, ghinion, dar nu suntem în junglă? Şi că n-ar trebui să credem că suntem.... ?
Amuzant????


Dacă poţi să îi loveşti, fă-o la nivelul capului, a cefei. Nu da cu piciorul în coaste sau în bot”, explică Z.
Vai de mine, dar ce-or să zică iubitorii de animale? Cum adică să pocnesc adorabilul patruped?
Ce dacă era şi el puţin nervos? Emoţionat cu dinţii rânjiţi?
Dar ceilalţi câini, prietenii lui, ce vor zice? Că, nu de alta, nu posed paişpe picioare, cu care să-i pot pocni simultan.
 
În plus, dresorul X vine şi el cu câteva sfaturi foarte utile: Nu te uita în ochii lor!  Nu te uita în ochii unui câine. Evită să faci asta cu un câine paşnic.
Are, pe lângă prompter, şi tricou pe care scrie că-i paşnic, nu?


Când suntem atacaţi, e bine să strigăm pe un ton autoritar MARŞ! – acest cuvânt este folosit cel mai des de oameni în încercarea de a îndepărta un câine, iar maidanezul ştie că trebuie să se îndepărteze când aude acest cuvânt.
Deeesiiiiguuur.
Ca şi când pretinsa înţelegere a comezii egal, instant, ducerea ei la îndeplinire.
Alioooo, nenea dresorul, ăştia nu-s elevii tăi! Vor să te mănânce, nu să te asculte! Nu crapă de dorinţa de a-ţi face mătăluţă pe plac! Crapă, eventual, de foame!


- Este bine sa avem la noi cu care sa incercam sa tinem cainele la distanata (umbrela,baston) si nu pentru a lovi (lovindu-l, il putem provoca si mai tare)
Aha. Nicio contradicţie cu nenea dresorul Z., care zicea să pocnim câinele-n cap, cu piciorul. Neah.

 
- Foarte buna pentru a speria câinii este o pungă!!! Agitandu-o in fata cainelui acesta face un zgomot ce poate speria animalul, făcându-l sa fuga.Pfffai de mine, şi eu, care credeam că, la vederea pungii, o să moară. De râs.


– Ca scut putem folosi şi o gecă sau un obiect pe care îl avem la noi. Bubuitura produsă de o brichetă spartă de pământ îndepărtează, de obicei, câinii.
Bre, voi v-auziţi? Aveţi minim 5 fracturi groase de logică numai în astea două fraze.


Ce îi face pe maidanezi agresivi [...]
Omu’, ei sunt agresivi. E natura lor. Nu sunt domestici.
Nu se mediatizează numărul de oameni care-au reuşit să evite atacurile, că nu-şi bate nimeni capul să-l raporteze, c-abia atunci ar fi clar cam cât de amplă şi de scăpată de sub control e, de fapt, problema...


Acum, textul nefericit la o parte:

Măi, autori de materie primă pentru luări în balon,

Lăsaţi-vă de scris. Cel puţin în forma asta. Spuneţi, pe scurt, că voi iubiţi câinii, că pretindeţi că vă pricepeţi la ei, şi gata. Nu faceţi niciun serviciu nimănui scriind un text extrem de prost construit, fără altă idee centrală decât insinuarea că rezolvaţi criza maidanezilor cu falsa propunere c-aţi putea învăţa pe cineva cum să se apere de haitele de câini.
Staţi şi voi de vorbă cu câţiva oameni care se tem organic de câini, cu câţiva care au fost, eventual, muşcaţi, ajutaţi-i, pro bono, să se recupereze din şoc, mergeţi, de câteva ori, prin oarece locuri infestate cu maidanezi, suferiţi direct un atac, două, trăiţi să spuneţi povestea şi pe-urmă mai vorbim.

Nu există „pe mine nu mă muşcă”.

Nu cu un oraş-în-oraş, zeci de mii de câini în preajmă.

Există doar „pe mine nu m-au muşcat încă”.

Câinii de pe stradă sunt animale sălbăticite, ori sălbatice de-a binelea. Nu domestice!

Faptul că nu-îi rod instant jugulara câte unui pretins inimos (care îi hrăneşte cu aerul că devine instant filantrop intergalactic şi se-aureşte pe la colţuri, dar n-ar strânge vreodată mizeria de după ei) nu înseamnă că nu-s sălbatici. Poate pur şi simplu nu-l atacă pe-ăla pentru că nu le place mirosul potenţialei prăzi.
Comportamentul aşa-zic prietenos (cu oamenii „buni”, care „iubesc sincer animalele”) e pur şi simplu adaptarea la cerinţele aparent necesare pentru primirea altor porţii de papa gratis. Pavlov inversat.


Câinii de pe stradă merg în haite. Nu-s Eminescu, solitar pedalând pe sub tei, cu gândul la varii Veronici şi luceferi.
Şi, când atacă, tot în haită vor ataca. Din ambuscadele canine reuşite pur şi simplu nu scapi. Vei fi copleşit.
Nu sunt aşa de multe atacuri cu final tragic pentru că nu întotdeauna îi ajută terenul, dar....



Câinii de pe stradă nu-s Pufi, câinele tău de-acasă. Dacă erau, nu erau pe stradă, erau la tine-acasă şi n-am fi vorbit de ei. Nu sunt mai deloc sănătoşi în viaţa lor scurtă şi chinuită. Nici fizic, nici în alt fel. Turbarea şi variile parazitoze cronicizate nu prea te-ajută să fii normal la cap - să apreciezi corect intenţiile celor din preajmă, să nu confuzi haina verde de ieri a unuia care te-a pocnit cu haina verde de azi a unuia care trece pe-aici pentru prima dată, etc.

Dacă tu crezi că-s Pufi, ia-i acasă. La tine. Nu pe scara ta, acas'.


Iubitorul de animale nu e cel care le hrăneşte şi mai zbiară ipocrit de dragul sufleţelelor lor, pe te miri unde.
Nu în oraş. Nu e ca şi cum ai fi pădurar şi-ai pune pe ici-colo, iarna, când e prea frig, fân pentru căprioare, punct.

Iubitorul de animale e cel care le are în grijă şi strânge după ele, din casă şi de afară. Zi de zi.

Restul e gargară ieftină şi penibilă.