Cum ne-am pregătit de apocalipsă (II)

Sau, mai bine zis, când ne-am pregătit... Azi.
(mi-s într-o dispoziţie aberaţionistă)

Cam cred că evenimentul cu pricina a venit deja. Cam ca în textul ăsta de pe Times New Roman.

Sau că, de fapt, ori n-a venit, dar îşi trimite avanpremiera-nainte, ori n-a venit, da’ am eu bilete în faţă şi văz mai bine.


Iaca de ce:
De dimineaţă, m-am trezit, spontan, pe la 5.30, inexplicabil de odihnită şi de bine dispusă, fericită că e zi liberă.

Inutil. Nu era. O oră mai târziu, m-am retrezit, de data asta tradiţional de obosită, cu îmbufnarea aferentă la îndemână, privind la Muţunaul dezvelit. Cu picioarele sloi, de data asta.

În maşina cu greu deszăpezită, data indicată pe ecranul radio-CD player-ului era 23.12.2011. Dintr-un variu motiv, maşina pe care o conduc a decis să rămână cantonată în 2011. Hai, maxim, în primul trimestru din 2012. Dar nu mai mult!

La birou, calendarul din Outlook era de altă părere. Daca indicată (e drept, pentru maxim 10 secunde de derută erorristică) a fost (tă-năă-năăăm...) 31 decembrie 4500.
Un motiv bun să fim optimişti.

Cam singurul de pe întreaga durată a zilei.



Mai pe seară, post începere ninsoare, am vâslit prin oraşul-patinoar boscorodindu-i de zor pe ăia fără cauciucuri de iarnă. Asta pân’ la prima intersecţie (din fericire liberă) în care-am valsat şi eu, ghebos, cu tot cu caucioacele mele de sezon, fapt care m-a făcut să-mi doresc pe loc nişte şenile.
Pentru că de nisip pe jos nu e nicio şansă.

Şi, vâslind-valsând eu aşa, aterizez într-o parte de oraş cam... neluminată. Deloc.

(mă-ntreb dacă străduţa blocată de poliţie & pompieri în rond la Izvorul Rece avea vreo legătură cu subiectul. ea sau întâmplările din zona ei....)

Neluminarea n-ar fi fost o mare problemă, dacă semafoarele funcţionau.
(oricum, de la ninsoare, vizibilitatea e alterată)

Ietă că nu.

Să te ţii, sălbăticie. Rutieră şi nu numai.


De-aia zic (iar) că nu cataclismele mă sperie, ci reacţia umană la ele...
Şi, ce să vezi, distracţii de-astea avem oricum în ultima vreme- chiar de mai multe ori per sezon cu fenomene meteo extreme...


Deci eu doresc, dragă Moş Crăciun, dacă tot vine apocalipsa, să mă prindă acasă. Nu în trafic, adică. Mi-a ajuns. (nu că n-oi lua-o şi mâine de la capăt...)


...şi ultima revelaţie: n-o să pot chiuli cine ştie ce de la muncă.
Apocalipsa vine în weekend.



PS. Acest text este postat prin mijloace paranormale. Pentru că, desigur, în timp ce scriam netul a mai căzut de cincizeci de mii de ori.

Cum ne-am pregătit de apocalipsă (I)

E un eveniment serios, deci tre’ să ne pregătim mult & intens.
Azi, prima parte - în care nu vom insista asupra cauzelor ori feliurilor de apocalipsă, că n-are sens, (sunt unele cu care, cred, dau oricum ochii zilnic) ci cu ce ne facem dacă se ia lumina.

Păi, ce să facem, ăi mai bătrâni, ne-amintim şi noi de propria copilărie.

Pornind de la presupunerea că rămânem fără corent ielectric, am purces la a cumpăra următoarele:

200 de lumânări pastilă (tehnic vorbind, le luam oricum, că erau la promoţie...)

2 kile de spirt

Un set de oglinzi mici.

Pe ele se vor pune lumânările. Efectul e spectaculos chiar şi-n absenţa apocalipsei antemenţionate.

Aceste achiziţii  s-au adăugat cu succes următoarelor obecte (de mare folos) existente oricum la casa omului:

lanterna eco de la Ikea (dai la manivelă şi ea luminează, deci adio grija bateriilor)

lanternuţă-dinam  de la Decathlon

o frontală Greiner, tot cu dinam

joc de făcut umbre pe păreţi.

No, ş’amu’ că pe-asta cu lumina am rezolvat-o (deşi nu ştiu când o să apuc a folosi toate astea, că, dac-ar fi după mine, m-aş folosi de orele alea de întuneric ca să dorm!), ce ne facem cu căldura?

Nimic, că saci de dormit, plăpumi şi alte haine avem.

Precum şi spirtu’ de mai sus, care, după cum bine ştiu din copilăria-mi înfrigurată, de datorii externe plătitoare, poate fi cu succes (şi cu măsură) turnat într-un recipient metalic emailat (cratiţă, oală, lighean) şi aprins cu un chibrit. Dă şi lumină, şi căldură.

Aha, deci trebe şi cribite. Bifat, avem.



Aşam.... mâncare?

Cămara mea rezistă (dacă e să mă iau după aprecierile a doi prieteni de încredere) la vreo paişpe apocalipse de medie durată. Cum mult din ce e acolo e dulceaţă, şansele de a supravieţui fără a da în diabet nu-s însă aşa de mari.

De completat cu: sobiţă de voiaj şi 14 hectolitri de apă plată. Sau 14 mii. Tot pe-acolo.

Între noi fie vorba, în caz de evenimente catastrofic-limitative, nu lipsa resurselor de orice fel mă sparie cu deosebire, cât reacţiile oamenilor la ea.
Vestea bună ar fi, vorba bancului, că nu mai trebe să mă duc la servici.