Ac de cojocu’ de-ce-urilor

- Mami, de ce nu me’ge anteziana? (arteziana...)
- Da’ tu de ce crezi că nu merge?
- Pient’u că... (şi urmează, de cele mai multe ori, o explicaţie rezonabilo-fantezistă)

Copchilu’ vrea, uneori, să afle. Caz în care, desigur, nu întorc de-ce-ul. Dau explicaţia.

Da’ alteori vrea să confirme. Să verifice, adicătelea, validitatea unei informaţii pe care deja o are. Drept care mai întâi sondăm gradul de cunoaştere a subiectului, via reflectat de-ce-ul.

După cum a fost anterior instruit, când chiar n-are idee, răspunde:
- Chied că nu ştiu iegzact.
(iegzact, nota de precizie, îi aparţine. ca dovadă supremă că Mamiţuni este o fixistă care terorizează copilu’ cu formulările corecte)

Dialoguri încuietoare

- Ce e în fu’tun?
(furtunul de la aspirator (bunul nostru prieten din ultimele zile...), fluturat belicos periculos de aproape de capul meu)
- Nimic, mami.
- Mami! În fu’tun e aerhhh!!!
(pronunţă un fel de r foarrhte ghrhaseiat, dahrh numai dacă se găseşte la sfâhrhşitul cuvintelor)


La masă, se bâţâia de zor, în-picioare-pe-scaun.
- Stai jos!
- Nu, nu stau jos. V’eau să stau la masă!


Pe drum:
- Ce apă e aia?
- Dâmboviţă.
- Aha, Dâm-vo-bi-ţa!


Au început de ce-urile. (mă tot pregătesc pentru impact = apogeul perioadei...)
Fain e că, dacă la un moment dat nu apuc să-i răspund, reia de ce-ul, dar folosindu-se de potenţialul răspuns.
În plus, n-am nicio problemă în a i le întoarce (da’ tu de ce crezi că / c-ar putea să...). Şi nici în a-i răspunde că nu ştiu.
Ceea ce (nu numai la de ce-uri) prezintă capcane.

- Mami, de ce miaună Tipsy, ce v'ea să facă?
(mâţa fiind în altă cameră decât noi)
- Nu ştiu, n-o văd.
- Dahrh t’ebuie să înţeleg!