Printre blogurile pe care le urmăresc se numără şi o comoară de informaţii numită Stand and Deliver.
De la Rixa (care tocmai a născut, neasistată, cel de-al treilea copil, o fetiţă pe nume Inga) şi de la comentatoarele de pe blogul ei aflu o mulţime de chestii la care altfel nu prea aş avea acces. Şi o mulţime de link-uri spre alte bloguri de pe care pot afla alte mulţimi de chestii... şi tot aşa.
Naşterea verticală.
Dădusem peste ceva asemănător într-una din cărţile Isabelei Allende, Portret în sepia. Aurora, personajul principal al cărţii, surprinde, copil fiind, momentul în care Nívea, soţia lui Severo, îşi naşte gemenii, moşită de o indiancă. Nívea naşte „din picioare”, susţinută de subsuori şi ţinându-se zdravăn de nişte sfori atârnate din tavan. Aurora, evident, se sperie.
N-am dat, pe moment, mai importanţă relatării, captivată, pe de o parte, de tonul misterios al poveştii şi, pe de alta, de atitudinea aparent anti-alăptare a scriitoarei: Nívea, fecunditatea întruchipată, mamă a vreo 15 copii, pentru care nu funcţionează nicio metodă contraceptivă cunoscută pe-atunci, nu alăptează niciodată, ca să-şi conserve relaţia cu Severo. Hm....
(haios e că, la un moment dat, în toiul unui oarece război, aceeaşi Nívea-preocupată-de-conservarea-relaţiei-cu-Severo omite (sau uită) să-i spună că e gravidă, şi, când se revăd, după muuuulte luni (în care mai corespondaseră!), omul e uşurel surprins să vază că posedă 1-2 copii în plus).
Digresiunea literară încheiată, iaca numai câtamai tona de link-uri aici, pe tema naşterii verticale.
Un film vorbit în spaniolă, o reclamă la o clinică din Ecuador. M-a uimit lipsa (aparent totală) a sângelui! (editat, ne-editat, filmul e, oricum, spectaculos)
Traducerea-n engleză a discursului, aici.
Naşterea neasistată
(neasistată de medic, adică, asistată, de obicei, de moaşă! termenul mai potrivit ar fi nemedicată)
Subiect de mare fierbere (şi bătaie de câmpi!) la un moment dat şi la noi.
Discuţie (zic io) distrusă, cumva (la noi), şi de personajele nu tocmai literate în a pricepe subtilităţile alegerilor informate, care n-au înţeles decât că gata! li se interzice să nască la spital, trebuie să se descurce singure, şi de medicii care-au sărit de fund în sus, de parcă li se furase butelia, şi de tonul de băşcălie al comentacilor pafarişti mereu "avizaţi".
Eu una n-aş naşte neasistat (mi-e prea lene să strâng/şterg...), dar, post născut cvasi-natural şi post-citit & priceput chestii, n-aş intra în panică dacă, la o a altă sarcină, n-aş mai putea ajunge la spital.
Şi cred cu tărie că libertatea de a alege ar trebui să existe recunoscută formal şi respectată. Respectată şi în spirit, şi în literă, nu aşeeaa, de bifă.
Versiunea pitoresc-alcoolizată a naşterilor neasistate de pă vremuri, aici. Eroina, doamna Ellerbe W. Carter. Mare om.
La fel cum ar trebui respectat şi dreptul gravidei de-a naşte în ce poziţie vrea/simte.
Uite o serie întreagă de variante, care m-ar (ne-ar?) putea scăpa şi de minunata masă ginecologică, atâât de comodă că nici unii dintre medici n-o prea plac, şi de manevrele brutale de stâlcit burta, care cică „ajută” naşterea.
Am beneficiat cu succes de una din aceste manevre. Mi-a fost de un la fel de nepreţuit ajutor ca şi aurolacul din Gara de Nord care-mi indică locul de parcare pe care-am intrat deja. Cred c-am urlat la moaşă să mă lase-n pace, că mai mult mă-ncurcă. Fireşte, nu s-a dat oprit din „ajutat” decât când i-a zis medicul că nu mai e nevoie. Chestie care-a, nu’ş dacă s-a prins & nu mă-ntere, a făcut-o să rămână, până-n ziua de azi, neşpăguită.
Aş fi preferat să nasc stând în patru labe. Eventual în sprijin pe minge - care mi-a fost un mare sprijin în travaliu (petrecut, desigur, în majoritatea timpului, în sprijin legănat pe coate şi pe genunchi) şi de care m-am despărţit cu greu când am plecat la spital.
(Poate data viitoare!)
Naşterea la peste 42 de săptămâni!
Aici am făcut, iniţial, ochii foaaaarte mari.
De ce: echografele din clinicile noastre private sunt cu cateva generaţii peste ce pupă americanu' de rând. Adică... mi-au fost relatate situaţii (americane) în care obstetricianul nu ştia să estimeze vârsta gestaţională cu ajutorul echografului - chestie care a dus, într-un caz, la o cezariană & un premăturel, şi, în altul, la o inducţie sinistră, nenecesară, efectuată cu o sălbăticie demnă de-un malpraxis cât casa. (Proces pe care mama în chestiune, fiind cetăţean de rând, nu-şi permite să-l deschidă. Istoriile-s "din auzite la prima mână": cunosc şi mamele, şi copiii în chestiune.)
Evident, în spitalele mari /din oraşele mari situaţia ar trebui să fie (o fi) alta.
Drept care cred că există (poate chiar pe scară largă) posibilitatea ca alea 43 de săptămâni să fie, de fapt, mai puţine.
Şi dacă nu sunt?
Dacă există situaţii în care varianta corectă este să aştepţi copilul să vină?
(chestie de altminteri foarte grea; eu deja declarasem, pe la 36 de săptămâni, că nu intenţionez să duc sarcina pân’ la Crăciun; am născut înainte de termenul calendaristic, aşa încât nu ştiu cum e să-l depăşeşti; dar, mai mult ca sigur, m-aş fi urcat pe pereţi cu dinţi şi gheare şi-aş fi acceptat provocarea naşterii - Muţunau, înţelept, s-a grăbit şi ne-a scutit)
În definitiv, nu cresc toţi la fel.
Oare câte sarcini din totalul celor monitorizate în România trec de 41 de săptămâni? Câte sunt lăsate să treacă? Presupunerea mea e că, din pricina temerilor legate de moartea in utero & alte complicaţii, mai curând temute decât înţelese, foarte puţine. Cât de justificate sau nu sunt temerile astea, e altă poveste... (o să mai „scobesc” după studii).
Tante Gloria (autoarea postării citate mai sus) e foarte categorică, desigur, şi-n privinţa naşterilor provocate.
Un alt articol interesant pe tema mamelor-la-zece-luni, citat tot de Gloria, aici.
Uite ici ghidul moaşei pentru un perineu intact. Tot via Gloria.
VBA2C.
Naştere vaginală după două (2!!) cezariene.
VBAC e o chestie pentru care în anumite spitale din România ai fi crucificat. Eventual, crucificat numa’ dacă deschizi gura s-aduci vorba despre...
Alte exemple:
Naştere acasă - copil cu prezentaţie pelvină. Ietă.
Naştere sub ceriul liber, aici.
Ce-ar fi dacă naşterile ar fi tratate drept ceea ce sunt, adică nişte minuni?
Momente de trăit mai curând cu reverenţă şi respect, decât cu teamă şi / sau aere profesionale de o mare importanţă în gospodăria noastră?
Dacă toată lumea ar putea să se oprească un moment, la o naştere, indiferent de care, medicată au ba, vaginală sau cezariană, măcar cât să zâmbească şi să spună „felicitări!” dacă nu cât să se lase atins de-adevăratelea de magia momentului?
Ne-am umaniza, Doamne-fereşte!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
12 comentarii:
UAU!!! Si salvat la favorite! Multumim mult!!!
Eu am nascut la 42 de saptamani. Pana la urma nastere provocata (nu mai pot sa spun ca a fost naturala, nu?) Acum, daca ar fi sa mai trec o data prin asa ceva nu as accepta sa ajung acolo. Si nu pentru confortul meu. Pentru ca mie mi se pare ca dupa 40 de saptamani o sarcina trebuie monitorizata permanent (de exemplu in ultimele saptamani de sarcina miscarile copilului meu s-au rarit si au scazut in intensitate tocmai pentru ca era deja prea mare si cred ca o eventuala problema ar fi fost mult mai greu de sesizat)
In rest, sunt total de acord cu dreptul femeii de a fi informata si de a alege cum sa nasca.
Mai, sigur, lecturile si parerile diverse sunt bune, in principiu, cu conditia sa nu picam in radicalisme. Fiindca pe alocuri atitudinea asta pro-ceva cam zgandare niscai scantei de fanatism. Nasterea naturala ar fi idealul, insa nici sa pui in bratele moaselor toate cazurile nu mi se pare ok.
Exemplul personal - am optat, pe la jumatatea primei sarcini, pentru midwife care, din motive de confort si intimitate. Daca insa ar fi fost sa urmez calea asta pana-n panzele albe (aka acasa, nasterea nemedicata cum spui tu), as fi fost acum oale si ulcele. Cu toate monitorizarile la standarde excelente efectuate pe parcursul respectivei sarcini, fiindca TREBUIA sa ma vada si un specialist din cand in cand, sistemul, in pofida presiunilor dinspre sindicatele moaselor si a iubitoarelor de extrem natural, nu cedeaza 100% responsabilitatea acestei monitorizari in cadru clinic, ei bine, zic, cu toate controalele profesionale ca la carte, nimeni nu a "citit" ca sunt inapta pentru nasterea naturala.
Pe Maria am nascut-o la 41 de saptamani, cu inducere (care m-a si dus in pragul decesului, si pe copil de asemenea).
Pe mijlocia m-am incapatanat s-o astept pur natur, VBAC cu acordul super specialistului (iarasi netectata vreo problema!), a venit singura la 42 de saptamani, insa instinctul, dupa 24 de ore de travaliu care stagna, la 2 ore dupa interventia ruperii membranelor si dilatatie 3 (!!), am cerut sa se puna in practica iesirea de urgenta (nu epidurala). In urma graficelor de urmarire fetala, desi initial strambasera din nas, urgenta a fost chiar urgentata si tot la C section am ajuns. Idem, acasa as fi fost fara speranta. Abia atunci, la a doua interventie chirurgicala majora, prin observarea repetitiei, mi-au comunicat ca, si cu tot efortul cel mai aprig din partea bebelusului, iesirea pe cale naturala nu putea avea loc, copilul se bloca, cu gatul strambat spre spate periculos de mult, de fiecare data!
Asadar nasterea nr 3 a avut loc cat se poate de interventionist si nenatural, si medicat, la 38 de saptamani ...
Nu vreau sa ma dau caz statistic, dar vreau sa pledez pentru moderatie si rezonabil, si luat in consideratie si avantajele modernului.
Alegerea intre deloc copii / deces timpuriu si nasteri cu interventie mie mi s-a parut simpla ....
wow cat de multa informatie! ... nu am apucat inca sa o parcurg pe toata, dar sper ca maine sa reusesc. Felicitari pentru documentare!
Am luat si noi in calcul VBAC, insa am hotarat, la recomandarea doctoritei, sa nu alegem aceasta varianta... sincer imi este teama ca cicatricea este prea recenta si prefer sa nu imi asum nici un risc. ... nu stiu cata comoditate sau lasitate se afla in decizia noastra, insa instinctul imi spune ca nu este momentul pentru a ne asuma un astfel de risc...
Raluca,
multumim si noi, cu placere. :)
Ana,
despre cum "ar trebui" sa fie ultimele saptamani de sarcina (mai ales cand e vorba de saptamanile 40-42) nu se stiu realmente foarte multe - cu exceptia faptului ca toata lumea e de acord ca-i o perioada de 50 de ori mai grea decat restul sarcinii!
Motiv pentru care nimeni nu poate sa-ti spuna obiectiv la ce sa te astepti si ce ar trebui sa faci in perioada respectiva, care e una atipica. Singura exceptie ar fi monitorizarea mai atenta si mai frecventa.
Ca sa existe informatii relevate ar trebui ca spitalele/clinicile sa se lanseze in strangerea de date pentru studii, (nu poti recruta pacienti altfel, dat fiind ca nimeni nu poate promite ca intra in fix X saptamani), si pentru asta ar trebui sa existe ori un mare interes de ordin stiintific, ori o chestiune baneasca.
Drept care studiul nu se va face prea curand... caci mai degraba scoti bani (spital/medic fiind) din nasteri provocate si din cezariene decat din nasterile vaginale.
Cat priveste decizia pentru data viitoare - fara discutie, iti apartine. S-ar putea sa ai o surpriza si un bebe hotarat sa se prezinte, din proprie initiativa, mai devreme :)
Alina,
daca te uiti peste postarea Rixei (cea referitoare la nasterea Ingai) o sa vezi ca spune ca, la un moment dat, bebelusul n-a mai respirat si Rixa a resuscitat-o.
Mi-s familiarizata cu manevrele de prim-ajutor pentru adulti. Da' cand am citit despre resuscitarea nou-nascutului, mi s-a ridicat parul pe ceafa...
Deci, povestea nu e deloc lipsita de riscuri. Nasterea ne-asistata (sau ne-medicata) nu e pentru orice sarcina si nu e, in mod cert, pentru oricine. Tine de o multime de factori, pe langa datele fizice si felul in care a decurs sarcina.
Acum, tonul americancelor pro-nastere neasistata poate fi uneori radical (Gloria mai sare gardu', de pilda). Doar ca la ele acasa se intampla chestii de genul: nasti vaginal la spital primul copil, totul OK; nasti al doilea copil cu cezariana, pe motiv de desprindere de placenta, asta e, totul OK; nasti al treilea copil, VBAC, totul OK; la al patrulea esti anuntata ca nu te primeste spitalul decat daca accepti cezariana, desi medicul tau curant indica VBAC, pentru ca spitalul nu (mai) are destul personal pentru cezariana de urgenta !?!
In plus, exista si nota foarte pragmatica. La spital platesti cel putin niste sute - pana la peste mie, moasei, mult mai putin. Invers, moasa are mai mult de castigat venind la tine acasa decat mergand la spital.
Tonul meu este si va ramane radical cand e vorba despre deciziile informate.
Mi se pare inadmisibil ca medicii sa ia, fara a ma consulta, decizii care ne privesc pe mine si pe copilul meu si care ne vor afecta. Mi se pare revoltator ca nu stiu cum sa se exprime pe intelesul pacientilor si ca privesc asta cu superioritate si cu aerul ca "asta e", in loc sa-si faca mea culpa si sa invete sa vorbeasca clar.
In privinta alegerilor, insa, fiecare si le face pe ale lui. Am stiut, la prima sarcina, ca vreau sa incerc sa nasc cu minim de interventie. Daca la o a doua eventuala sarcina mi s-ar pune pata pe cezariana, as investiga si eventual urma impulsul. Pentru mine e important instinctul propriu.
Cum ziceam, la o a doua nastere tot la un spital m-as duce. Dar m-as asigura ca lucrurile se intampla un pic diferit.
In ce priveste experientele tale, da, daca nu mergeai la spital, sansele sunt ca lucrurile sa fi luat o turnura dramatica.
Cine te-a operat la Maria ar fi trebuit sa-si bata capul pe tema "da' de ce n-a putut naste vaginal" - dar presupun ca si ei au intrat pe moment in panica, au lucrat pe urgenta vitala (cezariana) si apoi, prinsi in a se asigura ca totul e OK si (presupun) a dezbate raritatea cazului (ce ti s-a intamplat tie, la o asemenea gravitate, nu e foarte frecvent) n-au mai facut follow-up.
Nu-mi dau seama ce anume te-a impiedicat sa nasti vaginal. Din ce scrii tu deduc ca Anna era deja angajata, ceea ce pare in contradictie cu nivelul dilatatiei. (la dilatatie 3, cand si de ce i s-a strambat gatul?)
Dar daca e vorba de o particularitate in conformatia bazinului, moasa / moasele ar fi trebuit sa-si dea seama cu mult inainte. Ori esti in categoria "caz super-rar", ori in aia vecina cu malpraxisul.
Asa incat, de acord - sunt de pus in balanta lucruri grele.
Ce incerc eu sa spun in postare e ca, in Romania, cata vreme nu se iau in calcul / nu se stiu si alte optiuni, lucrurile n-or sa se schimbe. Si, acum, nu mi se pare c-ar sta bine.
G.,
asculta-ti instinctul.
Dar intreab-o pe doctorita de ce recomanda VBAC, si filtreaza argumentele "dedicate" confortului/preferintelor medicului de cele care au strict de-a face cu sanatatea ta si a copilului.
Pe langa intervalul de timp dintre nasteri, alti factori de luat in calcul includ datele mamei, calitatea primei operatii, felul in care a decurs sarcina, tonusul mamei, etc.
Doua exemple:
O mama intre ai carei copii e diferenta de 7 ani. La a doua cezariana i s-a comunicat ca a fost foarte aproape de ruptura uterina. "uterul era subtire ca o foita si vechea operatie se mai tinea asa, intr-o ata". Ea nu-si dorise VBAC, dar e evident ca prima operatie ar fi putut fi facuta altfel. Asa, i s-a interzis o a treia sarcina. Cum nu-si mai doreste alti copii, nu si-a batut capul. Dar daca si-ar fi dorit?
Alta mama, intre ai carei copii e diferenta de aproape 2 ani. Nu mai stiu de ce i s-a facut cezariana la prima nastere, dar la a doua sarcina a ajuns la spital cu un travaliu atat de avansat incat medicii n-au mai avut de ales si au lasat-o sa nasca vaginal. (ma rog, tehnic vorbind, ea a nascut in pat in timp ce ei deliberau felul in care ar trebui "sa se intervina". In afara de boscorodelile de rigoare, n-a fost nicio alta urmare neplacuta.
Alt exemplu des invocat la noi pentru cezariana este greutatea copilului: are in jur de 4 kile? cezariana, ca e mare. Fara alte discutii.
Situatie: cat am fost eu in spital, la nasterea lui Mut, in salon cu mine era o doamna despre care vorbea tot spitalul. Primul ei copil, nascut natural cu vreo 3 (sau 2?) ani inainte, avusese la nastere 4500 grame. Al doilea, "contemporan" cu Mutunau, 4700... si nascuse fara epiziotomie! ... si era mica de statura (1.65) si subtire (nicidecum vreun mamut)...
De-aia zic: varitatea situatiilor e foarte mare. Cu cat stim mai multe, cu atat alegem mai bine. Desigur, in situatiile in care alegerile ne sunt date noua.
Prima nastere s-a transformat in cezariana de urgenta pentru ca am intrat intr-un soc puternic dupa gelul de inducere (prostagladina). Sunt inregistrate reactii secundare de felul asta (contractii halucinante si totalmente necontrolabile) ff rar, dupa cum mi s-a spus (si nu am reusit sa verific complet) aprox 1 la 1 milion (ironia soartei face ca exact aceasta bucatica de informatie sa fi fost ultima receptata dinspre medicul responsabil, imediat dupa inducere si cam cu 5 minute inainte de debutul cosmarului). Cu mintea de acum, as mai fi asteptat si as mai fi incercat pe cont propriu, la momentul ala, in 41 de sapt si cu burta pleznita in vergeturi ca un pepene in parg, pe o canicula ingrozitoare ... am primit oferta de inducere ca pe mana cereasca .... :(.
Ghinionul meu face sa fi schimbat spitalul de la prima nastere la a doua, asa ca istoricul detaliat nu a mai ajuns intact la specialistul care m-a preluat pe timpul sarcinii. Conformatia defectuoasa uite ca nu a fost depistata decat in ceasul al 13-lea, cu toate ecografiile performante si repetate ... Banuiala mea este ca nici macar nu s-a uitat cineva dupa asa ceva, cum tendinta este aici catre nastere naturala si cum eu aveam o altfel de eticheta (nu inducere) ... As fi putut desigur sa ma iau cu ei la harta (judecata), dar sa nu uitam ca a fost 100% alegerea mea, VBACul, deci mi-am asumat niste riscuri cu buna stiinta. Dupa incercarea asta mi s-a spus destul de clar ca e cazul sa-mi iau gandul de la un alt VBAC, de aceea ultima a fost cezariana electiva la 38 sapt.
Sunt de acord cu tine, primordiala este informarea completa si corecta, iar alegerea trebuie sa apartina mamei, nu medicului, lucru care imi pare mie ca aici functioneaza destul de bine.
Stiu ca in State sunt factori care determina negativ alegerile in nasteri, din pacate, tocmai de aceea o propaganda usor fanatica catre nasterea acasa (ca doar asa s-a nascut timp de milenii intregi etc) mi se pare periculoasa. Da, sa poti opta pentru homebirth si midwife (almost) exclusive care, insa in completa cunostinta de cauza si cu avizul profesional si competent al medicului de specialitate. As fi dat orice sa pot parcurge travaliul cu Anna nelegata la un milion de fire si dependenta de pat (mai ales in clipele in care am tarat dupa mine la buda, caci vomitam in continuare, doua moase si pomul cu perfuzii cu tot!).
Banuiesc ca dilatatia mea s-a oprit asa jos tocmai pentru ca inaintarea copilului nu era posibila. Dar, da, primele doua au fost amandoua angajate ferm in pozitia de nastere, iar sucitul gatului spre spate a facut parte dintr-o ingrozitor de dureroasa pozitionare transversal posterioara. A fost numai cum trebuia sa nu fie. Asta e, a trecut, am avut interventiile necesare la indemana si poate si o tara de ajutor divin, asa ca important e ca m-am ales cu trei copii sanatosi. Numai ca nu as sfatui pe nimeni sa se arunce cu capul inainte in home-all-natural-birth inainte de a-si lua precautii la care nici nu s-a gandit cu gandul, doar pentru ca sarcina pare roz si totalmente necomplicata. Intr-o fractiune de secunda o nastere low risk se poate transforma intr-una high risk. Un compromis intre naturalul armonios si accesul la tehnologie mi se par centrele de nastere, de exemplu.
Alina,
n-avem de unde sa stim daca lucrurile ar fi mers altfel la nasterea Mariei. Ai fi putut astepta inca vreo cateva zile si-ai fi avut travaliu "la cald" in loc de travaliu indus, dar, daca tocmai conformatia ta nu permite nasterea vaginala, tot la cezariana ai fi ajuns.
Ai luat, atunci, cea mai buna decizie pe care o puteai lua pe baza informatiilor de care dispuneai. Acum, stiind ce stii, cu siguranta privesti altfel precizarile de tipul "exista o probabilitate de 1 la X ca lucrurile sa mearga altfel". Dar de intors in timp, sa schimbam lucrurile, nu ne putem intoarce. Singurul lucru pe care-l putem face e sa ne intelegem si sa ne impartasim experientele.
Motiv pentru care (prin prisma setei mele de informatii) relatarea ta e foarte importanta - multumesc c-ai impartasit-o si aici! Asa cum exista povestile minunate cu nascut neasistat sub clar de luna, exista si relatarile privind nasterile care, in absenta interventiei din spital, ar fi putut decurge foarte prost.
Rixa e in general destul de echilibrata (e vag extremista in ce priveste alegerile proprii, dar in privinta sfaturilor date altora, imi pare relativ rezonabila) si, cand vorbeste de planurile de nastere, ia mereu in calcul (desi numai ca pe o posibilitate indepartata!) eventuala situatie de urgenta in care e nevoie sa mergi la spital. Uite, tot de la ea, o istorie care, daca mama nu stia ce sa faca si nu si-ar fi pastrat cumpatul, s-ar fi putut termina groaznic: http://rixarixa.blogspot.com/search?q=prolapsed+cord
Concluzia mea e ca rolul medicului e sa asiste nasterea - nu sa supraintervina. (medicii romani nu sunt de aceeasi parere - ei folosesc expresii de tipul "pot sa te nasc oricand". partea proasta e ca, pentru ca ne asteptam ca nasterea sa fie grea, sa doara, ba chiar groaznic, nu mai putem face diferenta intre cum ar fi putut fi o nastere nefortata/negrabita/nebrutalizata si cum e una "obisnuita" in spital)
Sunt situatii in care interventia specializata face diferenta intre viata si moarte - si situatii in care tot ce are medicul de facut e sa incurajeze viitoarea mama. Statistica e, in cazul asta, irelevanta. Pregatirea pentru ambele variante e cea care conteaza, si prioritizarea abordarilor.
Din pacate, din teama de eventuale imputari ulterioare, se fac toate manevrele posibile, desi nu are cum sa fie tot timpul cazul, si se impun limitari aberante gravidelor in travaliu. Astfel incat, in situatiile cu rezultate nefericite, personalul medical se poate ascunde frumusel in spatele drapelului pe care scrie mare "procedura".
Si-n plus (la voi, downunder, sigur e altfel) aici nasterea e dezumanizata in mod sinistru. Lasa procedura & restul, dar latura umana e mult prea rar prezenta in poveste. De prea multe ori gravidele sunt tratate ca niste obiecte care incurca medicul! (ce respect, ce comunicare...)
Ma gandesc ca un pic de autodeterminare informata din partea viitoarei mame (cu relatari de cat mai multe feluri si din cat mai multe surse!) ar putea schimba lucrurile. In bine.
Absolut si perfect de acord. Eu am mai spus-o, in Romania nu as fi avut curaj sa nasc, zi-mi nevilnica, sperioasa, lasa, cum vrei, nu m-as fi incumetat si pace. Exact din pricina dezumanizarii sistemului. Pana la urma oriunde in lume insa, cata vreme medicina trece din cadrul larg uman in cel masurabil si cuantificabil financiar, sunt probleme despre cat de empatica versus rentabila este abordarea. Slava Domnului la noi aici e, inca, binisor. Nu e presiunea profitului si sustenabilitatii fiscale din State, fiindca sistemul e, majoritar, finantat de stat. Abia partea neclinica e ceva mai liber privatizata (si prin urmare dezechilibrata atat dpdv al atitudinii, cat si al pretului).
Concluzia e ca sunt totalmente de acord cu nasterea cat mai putin restrictiva si cat mai putin controlata medical, dar supravegheata indeajuns cat sa eliminam riscurile pe cat posibil. :)
Si-n mare fuga, mai adaug ceva de care uitasem: cred cu sfintenie, desi nu am niciun argument demonstrativ la indemana, ca felul in care un copil vine pe lume ii influenteaza lumina sub care o vede, pe ea, pe lumea din jur, pentru tot restul vietii. E ceva, as zice, organic decisiv. Deci categoric pro armonie, natural si pace. Acolo unde se poate.
Alina,
pana acolo, mai avem :)
Si aici, si prin alte locuri.
Trimiteți un comentariu