Discuţii despre copii

- Auzi, tu câţi ani ai? mă-ntreabă Jules.
- O sută patruj’doi, zic eu.
- A, ca mine. Şi cum e cu copil? Ştii, pe noi ne bate gândul, dar mi-e cam teamă, aşa...
Jules, însurat de câţiva ani, nu foarte mulţi, a avut întotdeauna o relaţie încordată cu mumă-sa, drept care cam frisonează când vine vorba de subiectul copii. Dintr-un variu motiv, eu par să-i inspir destulă încredere cât să strice o întrebare. Îl privesc, cu buzele strânse, timp în care-mi trec prin minte vreo şapte milioane de instantanee foto şi audio pe tema dată.
Retrăiesc, la nano-secundă, bucuria iluminată a primei întâlniri, disperările furtunoase ale nesomnului, zâmbetele, răcnetele, răcelile, dialogurile... revelaţiile, frustrările... credinţa că părinţii se nasc şi cresc odată cu copilul, chestie care-i redefineşte mai mult decât integral, transformându-i, simultan, în ei înşişi plus altceva, utilitatea unor demersuri şi balastul altora, lucrurile pe care le-aş face la fel / diferit / deloc, respiraţiile adânci, răbdătoare...

Doar că bucuriile şi tristeţile mele mamiţuneşti, neavând valoare de arhetip, n-au cum să aibă mare legătură cu apăsările lui. Aşa că-l privesc în ochi, şi-i zic:
- Antrenează-te!


Vorbesc cu Lavi, proaspătă mamă de Copil-număru’-doi, şi nu tocmai fericita câştigătoare a unei cezariene-surpriză, post-cerclaj. (medicul nu se obosise să-i comunice că asta o aşteaptă...)
- Cum e?
- Frumos, zice ea.
Copilul-număru’-doi s-a născut la termen, spre deosebire de Copilul-număru’-unu. E, ce-nseamnă, pe lângă experienţa de la primul, absenţa stresului de prematuritate... Da... mă cufund eu în gânduri consolatoare, pân’ ce Lavi taie suspansu’:
- Am program non-stop!


Ade îmi zice că fiu-su de 4 luni jumate a început să doarmă mai mult peste zi (nu numa’ câte 15-20 de minute...), că e deosebit de alert, că întinde mânuţele când o vede, să se ceară la ea, dar că nopţile-s de coşmar, pentru că se trezeşte de n-şpe ori. Am senzaţia că s-a-ntors la muncă, la o normă redusă, dar răcnetele muţunautice mă împiedică să aud tot ce-mi spune.
- Ce să fac, cu somnul?
- Am o veste bună şi-una proastă. Pe care o vrei prima?
- Hai, mă... cum adică? Zi-mi-o pe aia proastă...
- Asta cu nedormitul o să dureze nişte ani.
- Cuuuum?
- Păi, o să ai nişte luni de linişte, înainte de erupţiile dentare.
- Cică deja îi ies incisivii superiori. Aşa a zis pediatra.
- Ei, atunci n-o să ai. După dinţii ăştia vin alţii. Când se termină cu dinţii, vin răcelile. Când trec astea, ai coşmarurile, anxietăţile de toate feliurile, programul dat peste cap...
- Haaaai, mă... Şi vestea bună care mai e?
- O să te-obişnuieşti.
Ade râde.
- O s-o laşi mai moale cu aşteptările de orice fel, o să te-obişnuieşti să storci ajutor din piatră seacă, o să-ţi descoperi resurse unde nici nu gândeai...
Şi, pe măsură ce câştigi experienţă, o să te gândeşti c-ai îmbătrânit cu 10 ani. Sau că sunt momente în care te simţi ca în cuşcă. Sau că ai nevoie de puţin timp pentru tine... numai un pic!
Dar asta nu-i mai spun.


- Tu cum te descurci când e bolnav? o-ntreb eu pe Ioana.
Ea, care are un june de 4 ani, locuieşte împreună cu familia extinsă. În ochii mei, asta înseamnă „suport”.
Ioana zâmbeşte înţelepto-resemnat.
- Nu mă descurc. Când cade el, mai cade câte unu’. Şi ai mei îşi revin şi mai greu decât el... În primul an de grădiniţă, a fost bolnav 4 zile din 5.


- Bucură-te că e aşa energic, îmi zice Mirela. Ai mei nu voiau să stea în căruţ, niciunul, nici la 5 luni! Mă uitam la alţi copii şi mă gândeam, ce le-or face părinţii, ce le-or da, de stau cuminţi?
Mutra mea indică, fără echivoc, că nu-s dispusă să-i adopt opinia.
- Ce, l-ai fi preferat molâu? schimbă ea placa.
Uneori.... mă gândesc eu. Zic:
- De câte ori i-ai pierdut la mall?
- Niciodată. Că pe vremea aia nu era mall! râde Mirela. Dar era o aventură să ieşim cu ei în oraş. Sau să mergem undeva, oriunde.... Ştiam cam pe la cât plecăm. Dar la cât ajungem... era cu totul altă discuţie.
Mda. Cunosc sentimentul. Anul trecut pe vremea asta trăiam din plin „binefacerile” momentului. Ajunsesem să nu mai pot pleca nicăieri fără pregătiri cât pentru o invazie galactică, şi la distanţe mai mari de o sută de kilometri ajungeam mereu cu 1-2 zile întârziere!
- Lasă! E perfect aşa cum e! Copiii energici şi curioşi sunt mai descurcăreţi, să ştii! Uite, Andrei nu s-a speriat niciodată când îl uita bunică-su’ pe ici, pe colo!
- Poftim??? casc eu ochii.
- Da, zice Mirela. Îl lua cu el pe câmp, pe la depozite, pe unde avea treabă (bunicul e agronom), şi, când se-ntorcea la maşină, se urca, dădea la cheie şi pleca! Da’ copilul, care-ntre timp se plictisea, de cele mai multe ori se dăduse deja jos din maşină, şi mişuna pe-acolo. Uneori apuca să se-ntoarcă la timp, alteori, nu. Şi tata ajungea acasă, şi-l întrebam: „auzi, da’ n-ai uitat nimic?”. „ce să uit?” zicea el, gândindu-se la maşini şi la seminţe. „copilu’, bre!”. „ah, fir-ar, da. mă duc acu’ după el”. Andrei nu s-a speriat niciodată.
-... poate, eventual, vreodată când îşi amintea să-l ia, zic eu....