Recente obiceiuri muţunautice

1. Acu’ vreo lună, ’mnealui îşi explora de zor o serie de detalii, funcţiuni şi disponibilităţi anatomice.
Înainte să se ia careva, pudic, cu mâinile de păr (sau cap... sau... în fine) merită precizat că generalizarea de mai sus include chestii tip
„sunt chinez!!!” (timp în care se trage nu tocmai potrivit de colţurile ochilor - în care-şi mai bagă uneori, din grabă, degetele, cu unghii cu tot),
omul-orchestră (acu’ vreo lună m-a cadorisit, non-stop vreme de vreo 10 zile în şir, cu mai toate sunetele pe care le poate emite via gât-nas-obraji-gură fo’ fiinţă umană, de la clefăieli până la piuituri),
şi intensa efectuare de genuflexiuni (testate cât mai tehnic via salturi de pe canapea pe unde se nimereşte) .


2. S-a lansat un nou sport olimpic: fuga de mami.
Cu / fără gradul ridicat de dificultate dat de faptul că nu te uiţi pe unde mergi. Respectiv pe unde fugi. Ci înapoi. Rânjind.

Copchilul are, parol, agendă, şi, când ţi-e lumea mai dragă şi/sau rândul la casă mai aproape, o tuleşte. Chestie care nu e tocmai benignă, pen’ că s-a lăsat, recent, cu o căutare concertată prin Afi Palace. Timp de 20 de minute, post a doua intervenţie la birou’ de informaţii, tot poporu’ badigardist l-a căutat pe Muţunau (care s-a dovedit a fi „la Casino” - adică fix în partea ailaltă faţă de locul din care fugise. Casino, casino, da' un ban n-a adus!).

Şăful de tură al agenţilor de pază (care s-a nimerit să nu fie tot ăla pe care-l muştruluisem eu, acu’ vreo lună, cu ocazia dărâmării accidentale de către Muţunau a unui grup statuar de manechine aflate la mult prea joasă înălţime, care mi-au venit mie-n cap!) m-a informat că şi el îi făcea la fel mumă-sii, de mic, semn că era zgubilitic, ceea ce s-a şi reflectat în faptul că acu’ e-nsurat a şasea oară.
Aha. Deci să vin după copil peste vreo zi-două, c-acu’ ar putea fi cu-o mândră şi-l deranjăm căutându-l?

Dincolo de caterinci, băşcălii &co, simpatia şi admiraţiunea mea eternă atât pentru şăf (care, calm, şi-a dat toată silinţa să mă liniştească, explicându-mi că se întâmplă foarte des să caute copii rătăciţi şi că ei îi găsesc imediat) cât şi, mai ales, pentru agentul de pază aportor.
(Foarte des era spus c-un aer expert, de parcă ei numai asta făceau, căutau non-stop copii!)

Motivul pentru admirat aportorul? Muţunau fugise (cel mai probabil) pen’ că avea de umplut chiloţii în linişte (’mnealui se cere la toaletă pentru pipi. dar caca... este altă poveste!). Când l-a adus agentul, se simţea mirosul (nu tocmai Chanel...) de pe la 3 metri. Viteza cu care se-ntorceau în altă parte nasurile atinse de damf nu a fost încă determinată - da’ seamănă foarte mult cu aia a nasurilor de boxeri atinse de pumnul adversarilor.

Deci omu' ăla e un erou.

Iar întâmplarea prezantează şi epilog: în aceeaşi seară-n care murisem de inimă în Afi, mă duc, după n-şpe sesiuni de pus în pat, să verific dacă chiar a adormit.
... în pătucul lui, nimeni. (horcăit sonor pe fundal)
Copilul era, desigur, fugit în patul ma’ie.
Dar succesiunea de evenimente m-a dat gata!

Mă gândesc serios ca, în afară de-a-l dota cu o vestuţă reflectorizantă pe care să scrie mare „Bodyguards, opriţi-mă imediat!”, să scobesc în cutiile-depozit după hamul pe care-l purta (pasager) acum două veri (ham al cărui scop era să-l facă să semene cu Tom Cruise, în scenele „suspendate” din Misiune Imposibilă - adică era folosit numai ca să ridice copilul-în-curs-de-învăţare-a-mersului în caz de împleticeli mult prea periculoase).
Şi să-l prelungesc cu vreo 5 metri... de elastic!

Altă soluţie ar fi alarma piuitoare de îndepărtare - brăţările alea pe care le poartă, în filme, arestaţii care n-au dreptul să se îndepărteze la mai mult de o distanţă x de „ceva”.
Cred că tre’ să brevetez eu una, că la supermarket n-au.

Am putea, desigur, să purtăm (amândoi) ghiulele de ocnaş. Totul e să nu pierd cheia.

Purtatul a cam devenit exclus după ce, într-o bancă, a trebuit să intervină madam directoare ca să-mi calmeze copilul-cel-purtat care (aproape la fel de nedormit ca mine şi-n plus profund iritat de faptul că nu mai era apă la apa’atul de apă, deci nu mai avea ce vărsa), mă bătea. (îmi croia, furios, palme şi pumni peste ochi, plus picioare-n coaste şi pe unde se mai nimerea, că unde s-aplicăm ce-nvăţăm în parc, dacă nu pe mami?)

Doamna directoare-n cestiune a ridicat menţinerea relaţiilor cu clienţii la rang de artă. (sau s-a gândit că nu e bine pentru afacere să-i răposeze clientu-n agenţie, indiferent de cauze). După ce mi-a cerut permisiunea să-l înhaţe, mi-a returnat una bucată copil calm, care mi-a declarat sfios că mă iubeşte (conform spălării pe creier administrate de intervenţionistă). Apoi, pentru că operaţiunile mele se prelungeau, l-a mai luat odată, să-l plimbe până în biroul mare. De unde junele s-a-ntors perfect mulţumit, de parcă ar fi dat autografe fanilor.
Retroactiv, variantă asta mi s-a părut chiar mai bună decât cea (din ce văd eu, deloc aplicată!) cu lăsaţi în faţă persoanele cu copii.


Booon. Alt subiect.
3. O variaţiune a lui fug-de-mami este mă-ridic-în-picioare-pe vârfuri-în-căruţul-de-supermarket. Şi mă înfig zdravăn în pleata maternă la cel mai mic semn de viraj / acceleraţie!
(chestie care mă face să iau serios în consideraţie rasul în cap)



4. Nu-urile sunt în continuare în mare vogă. La fel şi răzgândirile (care mă scot maxim din minţi, pen’ că apar, de obicei, post-îndepliniri de elaborate comenzi, fix la momentul „recepţiei”).
Pe dinafară, tratamentul este, de cele mai multe ori, ignorare pură. El zice nu, eu-mi văd de treabă cu orice-i propusesem să facem. De cele mai multe ori (din cele mai multe ori de mai sus), aşa se rezolvă.


5. Am ajuns la momentul în care (cu toată cuvenita mândrie patriotică & mulţumirile datorate sezonului cald, da’ din fericire încă nu canicular) putem declara c-am găsit metoda de-a mai cheltui din energia muţunautică: mergem în parc.
După circa şase ore de alergătură neîntreruptă, nu urlă mai mult de 2 minute când vrei să-l iei acasă. Somnul de prânz, desigur, nu mai e în program decât de luni până vineri, la grădinilă.
Sau poate doarme, precum caii, în picioare - şi nu m-am prins eu.

Oricum, cantitatea de energie pe care-o prezintă mă face să iau în considerare construcţia unei mari roţi de hamster, în care să-l pun să alerge.
Cu un mic acumulator ataşat, am putea avea propria noastră sursă (eco!) de energie electrică. Muţunauto-centrala. De nepreţuit, mai ales în zilele ploioase...


6. Via mers în parc am şi constatat cam cât de continent e - aşa încât, după o primă zi de ieri cu mers-în-oraş-cu-chiloţei-de-pânză, azi am înregistrat 4 ore fără pipi. (încă nu se cere, trebuie întrebat; de multe ori, uită ce-are pe el şi, după un prim şpriţ de pipi, lansează oarecum retorica întrebare „am chiloţi de pânză?”
4-orele de mai sus n-au fost, în schimb, fără beut apă, au contraire... Da’ se vede treaba că începe să meargă des-pamperizarea (care mi-a scos şi aia peri albi)
(că tot veni vorba, am „dizvorţat” de Pampers în favoarea Wickies, pe motive de nepotrivire de caracter - eu-s zgârcită, P, generator de exagete cheltuieli. îmi doresc s-o fi făcut muuult mai demult! vorbim de-o diferenţă de preţ de 25-45%, la calitate similară sau, culmea, mai bună! am avut „fericirea” de-a găsi 2 pachete-ntregi de chiloţei Pampers prost tăiaţi, în vreme ce ăştia de la Wickies au fost, până acum, ireproşabili)


7. Trezirile matinale se dau, mai nou, prin sărituri & cocoţări în spinarea maternă. Un motiv în plus să fiu de acord să ma culc mai devreme - ca să mă pot trezi din timp, nedeşelată...