Am pescuit dintr-un comentariu (îmi cer scuze, dar nu mai ştiu nici al cui, nici de pe ce blog, pentru că-s şi uitucă, şi e-lacomă - am cvasi-permanent vreo patruj' de ferestre de net deschise...) filmuleţul acesta, cu titlu foarte bine ales, în dublul sensul lui.
(pun aici numai prima parte, merită văzute toate)
Care filmuleţ, în esenţă, ne zice că nişte cetăţeni foarte lacomi, nu tocmai lipsiţi de resurse (financiare şi de ingeniozitate) manipulează (până la zombificare...) copiii, transformându-i, din fragedă pruncie, în clienţi emoţional captivi produselor lor. Cu semnul dolarului plutindu-le, în plin suspans thriller-ist, pe retină, în vreme ce ei, copchiii, delirează de fericire sintetică în universul extins şi ireal al jucăriei / filmului / aplicaţiei / brandului X.
Aşa. De-acord. Filmu' pare să zică bine ce zice. Doar că, vă rog să mă scuzaţi, e(ra) absolut evident. Nu e vreo mare descoperire - cel mult, una binişor evidenţiată.
Căci orice cetăţean vânzător de ceva asta-şi doreşte - să vândă. Să i se-ntâmple muuultă cumpărătură. Mai multă de la mai mulţi clienţi, mai multă de la ăia existenţi, mai multă de la ăia viitori. Cu atât mai mult dacă ăia viitori în chestiune au şi oarece putere de influenţă / decizie asupra bănetului altora (vezi vacanţele stabilite în funcţie de preferinţele copiilor sau urletele dictator-pofticioase de la raft).
Şi...?
Că doar la noi (încă) nu e aşa. Încă.
Sau... Păi, da' noi n-avem nicio putere. Dacă nu-ţi foloseşti mintea un pic, sigur nu.
Ai, în calitate de părinte de copil încă neatins de "val" - cele mai mari puteri:
- Să nu cumperi. Că doar decizia e la tine. (Ori te scobeşte sistematic careva-n portofel la magazin?)
- Să-ţi creşti copilul punând accent pe lucrurile care realmente contează. Pe ce faceţi împreună, nu pe ce-i cumperi (ceea ce, ştiu, nu-i simplu, căci să-i dai/ cumperi lucruri s-a-ncetăţenit deja ca dovadă de iubire.)
Doar că, na, punerea-n practică a conceptului de refuz al agresiunii comerciale pare, cum ziceam, a fi un pic mai greu de realizat...
Oare de ce?
Ca percepţie, achiziţia e cea mai scurtă cale de a realiza lucruri. De a le înfăptui. S-a substituit, în timp (din, cred, mai multe motive decât Marea Conspiraţie a Producătorilor/Companiilor Foarte Lacomi/e), înfăptuirii reale.
Din seria, nu ne putem permite o vacanţă, da' ne luăm o poză / un DVD / o pereche de şlapi.
(ca-n bancu' ăla cu ardeleanu' care zice "eu o portieră tot îmi cumpăr!")
Şi 5 milioane de mărunţişuri care să suplinească absenţa marelui-obiect-dorit - oricare va fi fiind ăla.
De fapt, care să panseze absenţa (intensităţii) unei stări de bine.
E, şi aici, în adâncuri, o poveste de neiubire.
Căci faptul că, de pildă, îţi umpli casa de jucării nu înseamnă joacă - înseamnă numai posibilităţi de joacă. Şi oarece depozitare.
(după cum, din păcate, statul în garaj nu face pe nimeni maşină. altfel, eu aş avea motor în ceva mai mulţi timpi).
Şi de-aici vine şi soluţia - fă lucruri. De preferinţă, împreună cu copilul din dotare. (ceea ce-n State, pot pricepe, nu mai e chiar aşa simplu...). O tură bună de joacă, azi, scoate din calcul pe ziua aia şi holbatul la televizor, şi inutilele achiziţii ulterioare generate fix atunci.
Vaaaai, dar presiunea colegilor...
Aşa, şi?
O să faci / cumperi chestii pen' c-a zis vecinu' Gigel? (poate că da, ce ştiu eu...)
De valoarea experienţelor diverse n-a auzit nimeni? Tot n-am ieşit din uniformizarea proletară?
De ce va fi mai încântat un copil (preşcolar, cel puţin...), de o oră de holbat imobil la Mickey Mouse, sau de-o perioadă de joc intens împreună cu mama şi/sau tata?
Problema nu e că o să cheltui oarece bani, la instigarea manipulatoare a Firmei X. Ăsta e doar simptomul - un efect al faptului că părem a trăi într-o lume care ... ei bine, nu mai ştie ce e cu ea. Am ajuns să preluăm facerea unor lucruri fără a ne mai întreba de ce. La ce ne trebe. De ce astea, şi nu alea, sau altele. Ceea ce a dus la o îmbârligătură aparent insolvabilă de lucruri/întreprinderi necesare şi respectiv deşeuri.
Şi-aici e o poveste mult mai mare decât consumerismul - pentru că bate mai adânc, în lucrurile-n care, eventual, credem.
Dar, despre asta, într-un episod viitor.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
10 comentarii:
Ba avem si noi din plin!
Incepand cu detergentii care scot petele de pe hainutele copiilor, continuand cu iaurturile, biscuitii si ciocolatelele de tot felul... si pana la infioratorul Parizache - sau cum s-o fi numind acel brand odios de parizer "pentru copii!!!"... ah, sa nu uitam masinile de familie, serviciile de internet si telefonie pentru familie, electrocasnicele, cuburile de E-uri care fac ciorba mai gustoasa si copiii mai fericiti, friptura in punga de plastic - ce-i face pe copii sa-si linga degetele si pe mamica lor sa zambeasca fericita si multumita de isprava ei etc., etc., etc...
Asa cum spuneai si tu, nu e o crima ca omul incerca sa-si vanda produsele si sa faca un ban pe spinarea copiilor si pe portofelele parintilor lor...
Ceea ce mie mi se pare insa cu adevarat periculos este aparitia a tot mai multe produse destinate copiilor, nocive sanatatii lor, pentru care nu exista nicio lege de cenzura, fie ea si morala!
asta vroiam sa spun si eu, daca un produs se adreseaza copiilor,nu este garantat mai bun decat altele.
cat despre presiunea colegilor, ai sa vezi peste cativa ani, ce inseamna.
pumpkina mea mergea la o gradinita particulara, in Ro, tocmai pentru ca sa fiu sigura ca nu va fi indopata cu porcarii, ca va fi cineva care sa ii acorde toata atentia, si ca se va dezvolta armonios in contact cu ceilalti copii.
desi le spusesem clar ca ea nu mananca ciocolata, ci doar fructe sau biscuiti, i-au dat. ca nah, era doar o bucatica. una azi, una maine, si in curand copilul meu urla ca vrea ciocolata dupa ce mananca. asta desi le-am tot pus in vedere sa nu-i mai dea, dar argumentul lor era: cum doamna, sa manance toti copiii si ea nu???
asa ca desi pana la un an jumate am reusit sa o protejez de "presiunea colegilor", uite ca dupa aia mi-a fost imposibil.
si pot eu sa ma joc cu ea pana-mi cad membrele, ca daca toti colegii ei au o anumita jucarie, o vrea si ea si o cere.
Cat ma doare sufletul sa le vad dorindu-si lucruri-le-fel-ca ..., le-am explicat de foarte mici ca fiecare familie e diferita si are reguli distincte. Ca eu, ca mama, ca tatal lor, noi credeam ca asa este cel mai bine, poate ca gresim, dar cu mintea de acum asta decidem pentru ele. Si intotdeauna au urmat dupa asta explicatiile pentru DE CE.
Si altceva - incerc sa le invat ca nu lucrurile conteaza, ci experientele. Pana acum se pare ca am reusit. :)
Carla,
vad, din ce zici tu, asemanarile.
Eu fac o deosebire intre reclamele care se folosesc de copii ca "masa de manevra" (daca-l iubesti, ia detergentul X, sau fa ciorba Y, draga mamica), si cele care-i tintesc direct, in calitate de cumparatori si/sau utilizatori directi (aici as pune ciocolatelele).
Daca joci la coarda mea sensibila, e una. Daca joci direct la coarda sensibila a copilului, e cu totul altceva.
Cat despre facutul de bani - ce zic eu e ca e logic ca oamenii vor incerca din raspunteri sa vanda ce au ei pe acolo. Unde incepe (daca incepe...) crima e alta poveste, cu implicatii morale, legale, etc.
Cand zici produse nocive te referi la chips-uri, parizache, de-astea?
Lege de cenzura morala n-o sa apara asa curand, asteptam degeaba in directia asta.
Blo,
ah, nu. Ar putea fi chiar mai prost.
Mutunau este infundat la gradi cu un anumit iaurt cu fructe, desi am facut in repetate randuri sugestii politicoso-economice (de tip "luati iaurtu' X, ca e mai ieftin" - iaurtu' X nefiind facut din chiar atata clei ca primu'), dar ... cam degeaba.
La argumentul "cum doamna, sa manance toti copiii si ea/el nu???", eu raspund "nu. nu, pentru ca [...]".
Ceea ce nu inseamna ca alea ma si asculta 100% din cazuri, sa fim sobri. Doar ca am grija sa le frec sistematic ridichea. Adica minimizez oarecum expunerea ...
Odata scosi din mediul casei, n-o sa-i poti feri niciodata de influente externe, poti doar sa le observi si sa incerci sa le mai scazi din importanta. Uneori merge, alteori, nu.
Pe-aia cu "vreau si eu jucaria Q" o vad (subtire) deja. Momentan, imi pare controlabila. Om vedea daca se amplifica sau nu.
Dar eu am evitat sistematic cumparatul de obiecte inrudite cu vreun personaj de desene animate (niciu tricou cu Scooby Doo, etc) si de fiecare data incerc sa pun accentul pe ce face cu jucaria Q, demonetizand felul in care arata jucaria respectiva.
Alina,
lucruri imi doresc si eu!
(e adevarat, de cele mai multe ori nu pentru ca le are X, dar impulsuri achizitive suspecte mai am).
Deci nu cred ca, odata aparuta, tendinta va disparea. Mai ales ca toata lumea asta face, non-stop, cumpara lucruri!
Dar, cum zici, e de discernut ce ne trebe realmente, de ce, si ce nu. Ceea ce e greu de prins pentru un copil, care nu vede acelasi orizont de timp ca adultii.
Da' accentul pe experiente functioneaza! :)
aham. si eu am evitat din rasputeri invazia blondelor din plastic in viata noastra, dar pana la urma am fost depasita numeric. asa ca acum am prin casa vreo 15 barbies si pe CD absolut toate filmele cu ele. stii cum se spune: ala mai destept cedeaza primul.
acum le folosesc pe post de instrument de santaj.
Referitor la gradi si alte socializari "copilaresti" legate de alimentatie, eu sunt trista de o vreme. Eram sigura ca il voi invata ce e bine, si ca ii voi insufla multa incredere in el, sa nu simta nevoia sa faca pe plac altora. Cam la fel cum sunt unii care nu simt nevoia sa se apuce de fumat prin liceu, ca sa para cool in ochii celorlalti. Sunt cool oricum :D.
Si ma bazam ca ei vor sa le faca pe plac parintilor, acuma cand sunt mici.
Ei bine, am citit cartea Sperantei Farca (Ce traieste copilul si ce simte mama lui) si, desi mi-a placut in proportie de 99% :D, m-a suparat cand a scris acolo ca au o varsta cand incep sa fie impotriva parintilor si incep sa vrea sa fie ca si copiii cu care socializeaza. Sa manance la fel, sa se imbrace la fel... Si mai spune doamna Speranta ca daca nu-i lasi nu e bine... De atunci sunt tare trista :D.
Hmmm... cenzura morală n-o să apară tocmai pentru că aşteptăm să ne pice în poale, în loc să fim chiar noi cei care să facă uz de ea - ca lege nescrisă.
Eu personal "pedepsesc" brandurile care manipuleaza copii în feluri mârşave, alegând să nu cumpăr niciodată produsele lor. E modul meu de a sancţiona, atât financiar cât şi moral, aceste firme. Poate că gestul meu singular nu valorează nimic, însă din puţin cu puţin se face mult şi, ca şi atunci când ne strângem pentru o revoluţie, e nevoie de voinţa noastră ca "mase" pentru a înlătura lucrurile nocive din viaţa copiilor noştri.
Când spun produse nocive mă refer în primul rând la chipsuri, mezeluri, iaurturi cu clei şi "fructe", sucuri carbogazoase, chimicale, E-uri etc... în genere produse despre care nu e deloc greu să te informezi că sunt nesănătoase în viaţa copiilor. Dar nocive mi se par şi desenele animate cu monştrii şi arme, păsuşile cu accesorii de discotecă, preparatele la borcanase pentru bebelusi, cărţile de poveşti cu tuş ce se ia pe degete, vehiculele cu acumulatori (atv-uri, motociclete etc.), programele si jocurile de PC, ţigările care se vând fără probleme minorilor, hainele de "plastic" (sintetice)... şi ah! câte zeci de alte exemple am în minte!
... Sunt un monstru, o fosilă din neanderthal, ştiu! :D
Blo,
deci, prin santaj, ai intors consumerismul impotriva lui insusi! Uraaaa!
Exista niste ... sa le zicem jucarii... pe care eu nu le pot suferi. Una e Barbie. Alta e Winnie the pooh. (nicio logica... da' asta e)
Sper sa n-ajung asa curand (sau deloc!) cu 15 winnie in casa!
Raluca,
pana la presiunea sociala mai este. Nu dramatiza micile mofturi de gradi, ca sunt, de fapt, mult mai usor de demmontat. Mai ai vreme de construit incredere, profita de ea.
N-am citit-o pe Speranta Farca, ce anume zici ca te intristeaza, de fapt?
O sa ma iau dupa ce zici tu ca zice ea. In forma asta, e teribil de prost formulat. (daca chiar asa zice, nu ma mai obosesc s-o citesc)
Ce cred eu ca vrea (ar trebui...) sa zica e ca nu vrei sa fie copilul copia la indigo a parintelui, sau, si mai trist, rampa de implinire a tuturor viselor ratate ale parintelui. Ca onor progenitura are dreptul la propriile experiente. Dar de aici si pana la a-i facilita transformarea copilului in copia altcuiva, e cale foarte, foarte, foarte lunga.
Carla,
conteaza. Poate nu sare in ochi, dar conteaza.
Parsiva fiind, eu fac si antireclama. De-aia de cumatra oripilata, cu ochii dati peste cap "Cum adica, porcaria aia???", de fiecare data cand am ocazia.
Cu siguranta se pot face mai multe lucruri, de la scrisori pe la autoritati pana la creat curente de opinie.
In rest, nu-mi pari om de Neanderthal. Incearca si tu cuaternaru' recent...
Daca ai timp, chiar as vrea s-o citesti, ca as avea mare incredere in parerea ta, daca e ok. Poate ca e si cam greoaie in limbaj pentru mine, cine stie ce-oi fi inteles :))
Raluca,
ma asteapta la citit un metru cub de carti... da' am sa-ncerc s-o rasfoiesc putin si pe-a lui madam Farca, la vreo librarie, acolo :))
Va mai dura.
Dar daca nu e clara exprimarea, cartea, din start, e proasta. Nici nu mai conteaza ce subiect trateaza. Daca e pentru publicu' larg si publicu' larg o gaseste inaccesibila sau confuz(ant)a, nu are cum sa fie o carte buna.
Trimiteți un comentariu