Titlul e exagerat. Dar, din păcate, prima parte pândeşte cu adevărat.
Ingredientele sunt: o căţeluşă, o insuficienţă renală nediagnosticată corect
la timp (nu avea toate semnele clinice, şi, iniţial, nu i s-au putut face
analize, din motive de locuit pe coclauri), o serie de tratamente incorect
aplicate (în speţă, antibiotice, care n-au făcut decât să-i rupă şi mai departe
rinichii-n două), o pancreatită (nu e clar dacă cronică sau acută, nu c-ar mai
influenţa acum în vreun fel cursul actual al tratamentelor), o serie de simptome
incorect intepretate (de toată lumea, medici şi nemedici...), o (prea) lungă
întârziere a reacţiilor potenţial salvatoare. Şi, probabil, cândva, în amonte,
una sau mai multe toxine ingerate. De pe susnumitele coclauri.
Se adaugă perfuzii. Şi lacrimi. Şi un termen limită - vineri. Şi speranţă.
Mă gândesc la eleganţa cu care-şi duce agonia.
La momentele în care pare să (reuşească să) uite că e bolnavă.
La deruta pe care n-am reuşit să i-o citesc la timp drept ce era - semn de
deshidratare extremă.
La felul în care pare să vrea să mănânce, pentru ca, în nici o secundă, să
refuze, cu un aer grav, de parca ar avea o datorie mai înaltă de îndeplinit şi
nu-şi permite nicio deviere.
La cât e de jenată că, uneori, nu-şi mai controlează propriul corp.
La felul în care întâmplarea asta mă duce-napoi, în fiecare dintre cei
aproape 8 ani pe care i-am petrecut, pe alocuri, împreună.
La îngrijirea bolnavilor în general - indiferent dacă au patru labe şi coadă,
sau nu.
La cât de greu trebuie să fie să ai în grijă un copil bolnav - ori, şi mai
greu, şi unul sănătos (sau mai mulţi...) care se-ntreabă de ce trebuie să facă
sacrificii pentru celălalt, cu probleme.
Sau orice membru bolnav / incapacitat al familiei, la o adică.
La toate dimensiunile suplimentare pe care le deschid situaţiile astea.
La meditaţiile pe tema acceptării.
La contemplarea inutilelor agitaţii cotidiene.
La nepăsare.
La vinovăţie.
La greşeli.
La inevitabilitatea unor lucruri.
La moarte şi la atitudinile faţă de ea.
La egoisme de tip „mai dă-ne timp”.
La tristeţile niciodată vorbite.
La iubire, ca fundal necesar etern.
Pentru că nu lungimea de pe ceas sau calendar a vieţii contează cel mai
mult.
Uneori, timpul pur şi simplu se măsoară mai bine cu râsete- fie ele umane sau
canine.
Sau cu bătăi vesele din coadă.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
6 comentarii:
Am avut si eu un caine (al nostru, din dotare) diagnosticat cu insuficienta renala din aia urata.
Dupa o lupta de trei saptamani, a castigat inca un an si jumatate de viata. Viata cu insuficienta renala (si diabet, cazul nostru) e foarte dificila - inseamna niste pastile (scumpe) luate zilnic, monitorizare permanenta si mancare speciala.
Pana sa-si revina, avea aceleasi probleme pe care le descrii si tu - deshidratare extrema, lipsa de control a corpului etc.
pentru deshidratare, poti sa incerci sa ii dai apa cu lingurita- cu o seringa. Cate putina odata, ca altfel vomita.
Mai povestesc, daca mai vrei... opt ani, pentru un caine (maidanez mai ales, daca am inteles bine), e o varsta frumoasa.
:(
Imi pare rau :(
Suntem toti alaturi (3 membri umani, 4 felini, 1 canin).
Flori,
multumesc pentru incurajari.
Nu era maidaneza (desi a dus un stil de viata mai apropiat de cainii de tara decat de cei de rasa...), era un Golden Retriever British.
N-a rezistat....
Monis, Luthien,
multumesc.
Imi pare rau, eu intelesesem ca e un catel de la bloc.
Nu ca ar conta.
Imi pare rau :(
Flori,
nu-i bai, din textul postarii nu reiese clar ce era.
Din unele mai vechi, da.
http://jurnal-de-mutunau.blogspot.ro/2011/07/peripetii-indieni-dezmaturi.html
Trimiteți un comentariu