Nu există minuni

Uneori nu există nici cuvinte.

Dar există imagini. Şi amintiri. E un film întreg cu amintiri frumoase şi poznaşe, cu un personaj central impunător, cu coadă stufoasă.

Am abandonat-o de două ori - odată, când am deportat-o la munte (mă rog, Subcarpaţi) pentru că nu mă mai puteam descurca cu programul meu, pe de o parte, şi cu nivelul ei de energie, pe de alta, şi era evident că nu-i pot oferi orele zilnice de alergătură de care avea ea nevoie, şi, a doua oară, azi.

Definitiv.


Îmi amintesc de ea pui, un ghemotoc zgubilitic şi lătrător, mai mic decât pisica, dormind pe hol, vara, trezindu-se un pic, cât să latre, pentru ca apoi să se lase să cadă lată la loc.

De uimirile ei de pui în faţa unei jucării de plastic: oare de ce nu răspundea la lătrat? şi nici la împinsul cu nasul?

De tentativele mele de-a substitui întreaga canisă - în prima ei săptămână la mine, am dormit pe jumătate în pat, pe jumătate pe jos, cu o mână pe ea, ca să nu se mai simtă singură. N-am urcat-o-n pat, că dacă se-nvăţa aşa?

De câteva scene absolut hilare, cel puţin retrospectiv vorbind, când, în perioadele ei de erupţii dentare, don’şoara rodea noaptea diverse articole de îmbrăcăminte nu suficient de bine amplasate

De nedumerirea ei de căţeluşă relativ rapic crescută-n înălţime: de ce nu mai încap pe sub burţile prietenilor mei căţei?

De drumurile la mare şi la munte. De înotatul prin diverse râuri. De scuturăturile semi-cataclismice ale blănii, la fiecare ieşire din apă.

De perioada în care mergea cu mine la servici, unde directorul general al companiei respective (companie mică şi zurlie, fără ifose ori standarde inutil apretate) îi făcuse loc în organigramă. Deasupra lui, că era înnebunit după câini în general şi după Retrieveri în special.

De cât era de pofticioasă.
Una din faptele ei de arme zice că, odată, a furat materialul pentru o tavă întreagă de cornuleţe. Nu, n-a luat-o subsuoară, plecând apoi s-o mânânce tihnit, la umbră. Dar s-a descurcat să deschidă bucătăria de vară şi să radă instant cam un metru pătrat de cornuleţe crude, care-şi aşteptau, frumos întinse-o pe-o coală A2, rândul la copt.

Evident că după aia a durut-o burta două zile...


De cât era de iubitoare şi atentă cu copii. Puteau s-o tragă de nas, s-o zgârie, s-o bumbăcească - ea se uita în sus şi se făcea că plouă.

De cât de zgubilitică era (pe când o plimbam, am sărit nenumărate garduri, chit că nu intenţionam deloc asta...) şi de cât de fricoasă. Ajunsese ditamai câinele (cât un mascul mic; dacă se ridica în picioare era aproape cât mine), dar, dacă se speria de ceva, se ascundea instant după mine.

De la o vreme (după ce-o deportasem la munte, poate şi pe fondul noilor libertăţi acordate...) începuse să fie mai curajoasă şi mai exploratoare. La un moment dat am urcat pe munte, singură, cu ea. Nu eram în cea mai bună formă şi tovar’şa patruped mai că nu făcea mişto de mine, cu priviri explicite de tip da’ greu te mai mişti, eu am făcut deja distanţa asta, de trei ori, uite, aşa se merge şi lătrături încurajator-ironice.

De faptul că aş fi putut-o iubi mai mult.

De cât mă iubea ea, chiar şi după primul abandon. M-am simţit mereu vinovată că n-o iau înapoi, chit c-o vedeam de câteva ori pe an şi că rămăsese tot a mea, din multe puncte de vedere.

De agonia îngrozitoare prin care a trecut.

De o izbucnire stranie de energie, când, din senin, aproape halucinant, în drum spre clinică şi perfuzii, pentru câteva minute în care mi-a fost foarte greu să alerg în ritmul pe care-l impusese, a redevenit EA.

De felul în care, din reflex, la o coborâre din maşină, i-am spus „dă mâna, Boxie!”.

De cât de mândru era Muţunau că merge în maşină cu ea - amândoi pe bancheta din spate, aşezaţi unul lângă celălalt.

Îţi mulţumesc, căţel iubit, pentru inima ta mare şi pentru c-ai făcut, vreme de 8 ani, mai mult sau mai puţin aproape din punct de vedere fizic, parte din viaţa mea, şi nu numai.


La clinică, pe tabla de pe un perete, în sala în care te-ai dus, a rămas, desenată de A.,o inimioară roşie, în centrul căreia ţi-a scris numele. (am poza, nu o pot încărca... nu ştiu de ce)

Pentru c-ai fost foarte iubită, de foarte mulţi oameni.



Ultima mea amintire despre tine va fi, însepiată mental, îmbrăţişarea ta cu A., a doua (sau poate prima) ta persoană preferată de pe faţa pământului, pe care am chemat-o şi care a lăsat tot ca să vină să-şi ia la revedere de la tine.

Un cap de căţel lângă o căciuliţă în formă de căţel.



La revedere, Boxie. Drum bun spre raiul îmblănit, şi spor la alergat şi joacă.