Ei, Mamiţuni n-a descoperit cartea asta la vremea ei (adică înainte de venirea Muţunaului; a cumpărat-o, evident, la reduceri, la târgul de carte; ştiut fiind, de tot mapamondul, că Mamiţuni este o mare zgârcioabă), şi oricum nu băga nimeni mâna în foc c-ar fi urmat de-a fir a păr tot ce se îndrugă acolo. Titlul e tembeluţ. În original, la fel. E "de la ei": "The happiest baby on the block: the new way to calm crying and help your baby sleep longer". (uuf. da' lung e!)
- Bună, ce faci, ce-ţi mai face bebeluşul?
- A, bine, minunat, e cel mai fericit din cartier.
Dar esenţialul merită relatat. Doftorul Karp e medic pediatru cu oarece (două?) decenii de practică la activ. Vine cu următoarele idei pe teme de plânsori/colici/nefericire bebeluşească (testate chiar de el):
- Sarcina are un trimestru lipsă la inventar: copiii se nasc cu trei luni prea devreme. Adică suntem canguri? se-întreabă Mamiţuni. Păi, cam da. Cică bebeluşii ar trebui să mai stea în burtică (burtan, în cazul lui Mamiţuni), să-şi mai dezvolte una-alta, să fie şi ei în stare s-o zbughească 'mediat, ca antilopele (ceea ce ar cam crea haos la maternitate...), dar, dac-ar face-o (=ar mai sta in utero), nu s-ar mai putea naşte, din motive de fizic masiv şi, mai ales, căpăţâni gigantice. Hm, parc-a mai fost vorba de asta undeva...
- Există un aşa-numit reflex de calmare/liniştire. Dr. Karp pune numele ăsta comportamentului zen (hă? Muţunau ante-partum avea zile în care părea aprig jucător de rugby) manifestat de făt în viaţa intrauterină - când micul pasager nu face crize de furie, nu-şi rupe cordonul ombilical, nu mâncă seminţe, nu scrie cu creioane pe păreţi. (deşi aud că unii gemeni au mai fost surprinşi, la ecografie, caftindu-se). De aici se trage concluzia că imitarea condiţiilor din uter îi linişteşte pe bebeluşi. Garantat.
- Există cinci trucuri - cinci paşi pentru a declanşa reflexul de liniştire: înfăşatul (împachetarea strânsă), aşezarea copilului pe o parte sau pe burtă, şşşăitul (un zgomot puternic şi neutru), legănatul şi suptul.1. Înfăşatul. Datorită în special unor cursuri pre-natale, Mamiţuni avea în cap numai displazii de şold la auzul cuvântului "înfăşat". Brrr! Motiv de scandal materno-bunicesc. Dar priponirea mânuţelor are ca rezultat liniştirea - bebe nu se mai sperie de ele.
Concluzie: dacă Mamiţuni va mai comite vreun bebe, ace(a)sta va fi, în primele 3-4 luni, dacă se agită, periodic priponit(ă) într-un scutec creat special pentru partea de sus a corpului. Ca să n-avem frisoane legate de displazie... (deşi la aia se ajunge dacă legi picioarele, mai ales gleznele, prea strâns).
2. Aşezarea copilului pe o parte sau pe burtă. Da, ştim, pe burtă nu e bine, sindrom de moarte subită (Doamne-fereşte). Explicaţia: nu se mai activează de-aiurea (ca atunci când dorm pe spate) reflexul Moro (menit, se pare, în vechime, să avertizeze/să limiteze dezastrele în caz de scăpat din braţe. Uuuf...).
Lui Mamiţuni părându-i-se însă că, dacă Muţunau doarme pe spate, o să aibă capul plat-plat-plat, ca o tigaie, s-a optat oricum pentru somnul (supravegheat) pe burtă şi (nesupravegheat) pe o parte. Cu buiotă la burtică şi spinare, la nevoie. Dupa ce Muţunau a început să se poata fâţâi, oricum nu mai conta cum fusese aşezat iniţial, indiferent de numărul de perne-frână-stop folosite!
Concluzie: vot pentru. Pe doveditelea.
3. Şşşăitul. A fost automatism. A mers. Mai greu e să te dezbari de el...
În plus, acasă, Mutunau a stat din prima clipă într-un mediu pliiiiiin de zgomote. Radio, vorbit normal, vorbit tare, multe altele. N-a obiectat. Dimpotrivă!
Explicaţia este că, in utero, bebeluşii nu stau într-o tăcere absolută, pentru că aud binişor (de prin săptămâna 26?) şi au parte oricum de un nivel decibelic ridicat. Ia puneţi un stetoscop pe o burtă negravidă, la vreun sfert de oră după ce burta în chestiune a fost îndopată, fie şi moderat. Înăuntru e (mare) horă-n sat. Qed.
Concluzie: că bine zici.
4. Legănatul. Logic de ce.
Mamiţuni are şi acum frisoane (cu tremurături si păr ridicat pe ceafă) când aude de legănat. Din motive de disperare de cauză şi de comoditate a ajutoarelor, Bunică şi Mirelă, Muţunau a fost cvasi non-stop legănat pe picioare mult mai multă vreme decât ar fi fost vreodată cazul. Slavă cerului, la un moment dat s-a dat milităria jos din pod şi dumnealui se adoarme singur de luni bune. Pe muzică de specialitate, recunoaştem...
Concluzie: pe viitor, numai la marile sărbători ori în cazuri de forţă majoră. Cu frână bruscă la 4 luni, cel târziu.
5. Suptul. De sân, de degete, de suzetă.
Hm. I-auzi, brâu'. Suzetă??? Molfăieli nesfârsite, dinţi strâmbi, scuza că "i-am dat suzeta" (ce-i mai trebe atenţie)? Nu servirăm. Aia mai lipsea la sterilizat/pierdut/depozitat. E drept, dom' doftor, după ce te învaţă cum să faci copilul să accepte suzeta (??? deci, dacă ăla mic are minte şi nu vrea ţocăitoare, să nu te laşi, ţaţo! să te ţii tare!), îţi explică şi cum să-l dezveţi pe micul dependent de ea, tot pe la 3-4 luni. (despre lungile urlete inevitabile care vor acompania acest moment nu zice nimic)
Auzi, că parcă altă treabă n-am. Da' ce-ar fi să ne limităm la sân, pentru acest ultim pas?
(Or exista copii care nu pot fără suzetă. Muţunau nu e printre ei.)
Aşaaaa... Două dume sublime: Pagina 27: "Aceste cinci metode sunt extrem de eficiente, dar numai atunci când sunt executate precis. Când tehnica nu e corectă, nu au nici un efect." Precis!!! (Copiii, se ştie, sunt ca MIG-urile. Umbli cu ei numai după manual...)
Pagina 147: Înfăşatul în istorie. "Documentele atestă că Alexandru cel Mare, Iulius Cezar şi Iisus au fost înfăşaţi pe când erau bebeluşi." No binie... (Oprah n-o fi fost? Da' Abraham Lincoln?)
Concluziile/argumentele uşor forţate la o parte, tonul e, în general, echilibrat, şi abordările, de bun simţ. Si de ajutor.
Deci, aşadar, în concluzie: cartea merită măcar frunzărită.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu