"Comunicarea eficientă cu copiii"

Cărţofilia furibundă continuă.
Prezentarea (coperta IV) este într-o limbă de lemn de necrezut. De neredat. Bleah.
Şi nedreptăţeşte rău cartea, care e excelentă.
"Comunicarea eficientă cu copiii - acasă şi la şcoală" - Adele Faber, Elaine Mazlish, Lisa Nyberg, Rosalyn Anstine Templeton. Titlu original: How to Talk so Kids Can Learn (at Home and in School), 2008, 264 pagini care se citesc pe nerăsuflate. (sonor, maestre, regia: sunet de aer în sfârrrrşşşit expirat)
Tradusă de Irina Negrea. (Protestăm iar la titlul cel aparent normativ/rigid/corporatist/industrial, da'n rest traducerea ne sună corect; sunt prea multe cărţi cu gherle de traducere, aşa că Mamiţuni a hotărât să lupte împotriva lor în acest mod recunoscătoro-urechisto-menţionator.)

Adele si Elaine sunt, ambele, licenţiate în arta teatrală. Adele are un master în educaţie. A şi predat în câteva licee, timp de 8 ani. Elaine mai e şi "artist profesionist şi compozitor". Ambele au lucrat mult şi cu profesori, şi cu părinţi, şi cu copii. Prima lor carte se numeşte "Liberated parents, liberated children" (despre care Mamiţuni crede, ante-citit, în baza titlului & a experienţei proprii şi personale curente, că nu poate fi decât de science-fiction).
Au mai scris (nu ştiu exact în ce ordine): "How to talk so kids will listen & listen so kids will talk", "Siblings without rivalry" (pe asta trebuia s-o fi citit Bunica, pe vremea când erau mici Herr Moni şi Mamiţuni; poate ar fi zburat mai puţini papuci prin casă. poate.), "How to talk so teens will listen & listen so teens will talk" (un fel de "HTTso kids..." reloaded?), "Between Brothers and sisters".
Lisa şi Rosalyn sunt două cocoane profesoare care, entuziasmate de "How to talk so kids will listen & listen so kids will talk" da' simţind-o oareşcum incompletă, au luat situaţia de coarne şi-au sunat la Adele & Elaine SRL, ducându-se apoi pe capul (capetele?) lor ca s-o scrie împreună pe cea despre care vorbim acum. Jos pălăria.
Lăsând deoparte aproximativa pisălogeală dă transpare din titlu(ri), cartea e, cum ziceam, excelentă. De luat acasă în mai multe exemplare şi de dăruit în stânga şi-n dreapta. Şi de pus, Doamne, în practică... deşi numa' uşor nu e.

Pe lângă desene (ei bine, da! ne place stilul!), structurate să priceapă tot marţianu', cu "aşa nu", "aşa da", mi-au plăcut tonul sincer, fără aere de guru, şi realismul cărţii. Profesoara Liz Lander, personajul-narator creat să vorbească pentru cele patru, acceptă că mai şi greşeşte (şi nu ezită să recunoască în ce hal). Deşi are intenţii bune, mai calcă în străchini. E ca noi, cu nervi, cu emoţii scăpate de sub control, cu (multe!) apăsări proprii. Accentul e pe bun simţ, pe corectare, pe strădania continuă, nu pe vreo perfecţiune garantată în mod aberant.
Se vorbeşte, tot echilibrat, şi despre relaţia părinte-profesor - evident încărcată tensionat, de ambele părţi, de aşteptări de obicei neîmplinite. Totul pe socoteala copiilor, desigur.

Şi, culmea, cartea dă şi idei, şi soluţii viabile.

De citit şi răs-citit! dixit vehement Mamiţuni, strângând în braţe paginile răs-subliniate.