Nu mi-am "prins" decât bunicele. Retroactiv, cred că loc de bunic mi-a mai ţinut fratele cel mai mare al tatei, naşul meu, cu care mă jucam neobosit de-a vânzătorii şi care mă provoca pretinzând sistematic că-n spatele dealurilor pe care le vedeam din bucătărie, din apartamentul alor mei, se afla Turcia. Nu eram de acord. Ce dialoguri ieşeau de aici...
A murit când aveam vreo 8-9 ani. Am şi acum, după aproape 30 de ani de când l-am primit, elefantul chiuitor de plastic pe care mi l-a dăruit (printre multe alte cadouri). După o pauză de dulap, elefantul Fantu a promovat coleg de baie cu Muţunau.
Am crescut, de la 1 an la 6, la bunica maternă, într-un sat deluros de unde se vedeau munţii.
Cu pauzele de rigoare impuse de gradiniţa frecventată-n orasul natal, mă-ntorceam mereu acolo. O mai fac şi acum. Locurile şi lucrurile mi se par, din adolescenţă, mult mai mici. Oamenii s-au schimbat. Mătuşa care locuieşte acolo (bunica a murit acum 20 şi ceva de ani) a tăiat toată zmeura din curte iar eforturile noastre replantatoare n-au dat roade. Dar încă mai găsesc fragi, alune şi mure în locurile cunoscute.
Aş vrea să spun că toţi bunicii îşi iubesc nepoţii, că nu se poate să nu tresari de bucurie când fiicei tale/fiului tău i se naşte un copil. Aş vrea, dar am contraexemple la îndemână, unele teribil de meschine. Şi-apoi, mult mai întreg şi mai frumos decât mine vorbesc despre bunici, cu drag şi tristeţe, în Cartea cu bunici, o mulţime de oameni, invitaţi de Marius Chivu să depene pe scurt oarece amintiri.
În copilărie, întotdeauna i-am privit lung, c-un sentiment nelămurit, pe cei care aveau bunici. Ambele seturi. Cei (puţini) dotaţi cu străbunici erau, uau, de-a dreptul extratereştri! Nu-mi pot imagina cum ar fi fost amintirile mele dacă bunicii ar fi trăit cât să-i "prind" şi eu. Nici cum mi-ar fi fost fără cele două bunice.
Nu pricepeam de ce unora nu le plăcea deloc la bunici. Nu aveam cum.
De asta vorbeam de nedesluşire. Pentru copil, bunicii sunt, câteodată, magici. Orice fac are dimensiuni mitologice. Şi-n rău, şi-n bine. Duioşi, apropiaţi, complici, sunt mai răbdători, mai îngăduitori şi mai relaxaţi, de cele mai multe ori, decât părinţii. Dar nu-i vezi cu adevărat... pentru că îi confişti. Ei există numai pentru tine, ca bunici. (Ei, hai, poate îi mai împarţi cu câţiva verişori...) În carne şi oase, în poze sau doar în amintire. Restul nu contează.
Pentru părinţi însă, sunt, încă, tot părinţii lor. Cu palimpsestul de certuri, interdicţii, greşeli, reproşuri şi alţi balauri adormiţi sau treji şi furiosi din trecut.
Nu-mi pot imagina cum e să fii bunic. Cu déjà-vu, déjà connu? Cu noutăţi? Cu sentimente noi? Abia mă prind cum e să fii părinte! Bunicia e o alta ţară, un teritoriu fermecat, cu jucării şi lapte cald, mâini mici şi aşternuturi somnoroase. Foarte departe de graniţele cotidiene curente ale părintelui - stres, întors la job, stat in trafic, alergături, perfecţionisme, spaime şi nesomn.
E de mirare că ne mai ciocnim?
Nici una din proaspetele mămici pe care le cunosc şi care au fost asistate activ (sau invaziv...) de nou-devenita bunică n-a scăpat fără să se certe o vreme pe furcă, din orice, cu soacra/propria mamă. Ceea ce poate suna scandalos în urechile mamelor total lipsite de prezenţa bunicească.
(Este cel mai bine păstrat secret al maternităţii!!! Cui i s-a-ntâmplat: nu, doamnelor, nu sunteţi nici exagerate, nici nebune. E ... o fază! Trece.)
Dă-mi-l mie, că nu-l ţii bine. Lui ii place aşa. (Copilul avea 6 zile.)
De ce să nu-l înfăşăm?
Cine a mai auzit de copil care să doarmă nelegănat? Tot ăia care au auzit şi de bunicele care vor să fie utile non-stop, cu forţa.
A, păi tu n-o să te descurci. (spume)
Cum adică să nu-i dăm deloc ceai? (Copilul avea tot 6 zile.) Pen' ca io, hâc, prefer să-i dau din votca mea... (numai verdictul pediatrei, că, de vreme ce e alăptat exclusiv, e OK fără ceai, a contat...)
Asta cu alăptatul nu e nimic, să vezi când o să fie bolnav... Uau, asta da, încurajare! (de fapt, bunica în chestiune nu avea răspunsul dorit, dar a ales să nu tacă, totuşi)
Cum să-l spălăm înainte să-i cadă buricul? Cu apă. (Cu apă minerală, chiar, dacă eşti Mamiţuni, speli copilul în bucătărie şi nu te uiţi atent din ce sticloi torni.) Şi cu atenţie!
Poţi avea, uneori, impresia că s-a anunţat un concurs "Cine e cea mai bună mamă a copilului" şi că eşti pusă benevol-obligatoriu la linia de start, alături de bunică. Şi că ea are, evident, avantaj fo' două lungimi.
Acolo unde bunicii / bunicele nu vor neaparat să intre în prim-plan din prima, lucrurile par să stea ceva mai bine. (Mamiţuni are nişte ipoteze pe tema asta, da' le va dezbate într-o postare viitoare, că prea ne-am lungi...)
No binie. Asta e cu asistenţa şi cu bebeluşeala. Da' dacă trebuie musai să-ţi vezi de job şi să laşi copilul cu bunicii, cum stă treaba? Câteodată, complicat, cu capcane şi multe decizii (nu tocmai simple) de luat. Iaca unele din temele de discuţie:
Distanţă. Disponibilitate. Sănătate. Responsabilităţi. Relaţie.
Distanţă. Sute/mii de kilometri sau camera vecină. Casa lor sau casa ta.
Laşi copilul la ei peste zi şi-l iei seara (cu tot cu două tone jumate de jucării)? Îl "deportezi" şi te duci să-l vezi la sfârşit de săptămână? Te muţi cu tot cu copil la bunici? Vin ei la voi? În alt oraş, sau, eventual, în altă ţară? Încape toată lumea? Dacă vine numai bunica, sigur se va descurca singur bunicul-cel-abandonat, sau trebuie angajată o persoană care să vină săptămânal să descopere casa de sub ziare şi să spele un metru cub de vase şi cinci de bulendre?
Uuufff... Orice-ai alege, dacă nu e din start temporar (= 5 săptămâni), asigură-te că are şanse să funcţioneze elegant, fără victime colaterale, şi peste 6 luni.
Disponibilitate. Mai lucrează? Cât sunt de activi? Sunt bunicii genul clasic (local) de pensionar, dependenţi de TV, cu micile tabieturi şi vieţi nu prea pline? Sau ai părinţi care se dau cu parapanta? (cool...). Dacă se dau din când în când cu perfuzia la spital... e nasol.
Vor putea şi vor dori să-şi dea viaţa peste cap de dragul copilului tău? Pentru că, da, cam asta ar trebui să facă.
Sănătate. Am văzut recent o bunică de 63 de ani, cardiacă, perfect în stare să ţină în frâu doi draci de nepoţi şi ditamai gospodaria. Nu credeam că se poate. (E drept că are un contagios simţ al umorului care-o ţine-n formă. Plus că face suav mişto de băieţi şi ei îşi bagă, temporar, minţile-n cap.)
Apoi, mi-am amintit ce minuni mai pot face copiii: întineresc şi vindecă. Oare bunica de care povestesc ar fi de acord cu mine?
Responsabilităţi. Nu te gândi că, dacă ţi-au fost ţie parinţi, ştiu automat ce să facă şi pentru/cu copilul tău. S-ar putea sa fiţi extrem de diferiţi... asa că întoarce-te la făcut liste.
Câţi copii au pe mână? (Mamiţuni e de părere că da, aici se socoteşte, de cele mai multe ori, şi soţul bunicii....). Ca să nu mai zic de posibilitatea ca bunicii să fie în situaţia de-a-şi îngriji ei înşişi alte rude mai vârstnice.
Şi o întrebare delicată: cât de multă încredere poţi avea în ei? Cât de mult te poţi baza pe ei? (e şi-o problemă de capacităţi, şi de bunăvoinţă). Se pot realmente descurca în absenţa ta? Sau se supraestimează şi se vor plictisi / vor cădea laţi în maxim o săptămână?
Atenţie mare la administrarea de medicamente. Păstraţi medicamentele în cutiile originale, cu tot cu prospect. Explicaţi clar, de 10 ori, şi lăsaţi scris, pe o foaie separată ca şi pe fiecare cutie de medicament, ca pentru marţieni (iar), ce şi cât se dă, cui şi când. Verificaţi ce se întâmplă, supravegheaţi administrările şi urmările lor, măcar telefonic. De fiecare dată. (am văzut un dezastru şi mi-a ajuns....)
Relaţie. Apreciativ au ba, veţi fi judecaţi. Reciproc. Ce, nu v-aţi obişnuit?
Desigur, ideal ar fi să existe respect mutual şi armonie între părinţi si bunici. Ca să aibă copilul de un' să-nveţe, model practic, pozitiv, la îndemână... (îhîîîîîî... şi, când s-a trezit, Mamiţuni era dezvelită)
"Distracţie" mare: când reperele şi stilurile de viaţă nu doar că nu coincid, ba-s eventual conflictuale. De obicei, sunt.
Pericole: condescendenţă, tensiuni, subminări (las' că-ţi dă bunica jeleu când pleacă mami; ce ştie mă-ta...) conflicte aparent irezolvabile ... să mai zic?
Soluţia? Sunaţi la secretara mea, să vă programeze pe bani grei pentru consultaţie la cabinetul psiho...
Pentru că situaţiile sunt diferite, nu există o soluţie unică. Uneori ne e dat să trecem prin etape şi episoade nasoale. Să trăim cu lucruri pe care altădată nu le-am fi acceptat. S-o ţinem, presaţi de circumstanţe, din compromis în compromis.
Poate e mai uşor dacă ne/le amintim că suntem şi noi adulţi. Că bunicii nu sunt infailibili. Că trăiesc şi ei cu propriile lor spaime si demoni. Că toţi oamenii (şi deci toţi părinţii) iau, la un moment dat, şi decizii greşite/chestionabile. Că majoritatea lucrurilor sunt remediabile. Că bunavoinţa-i gratis. Că nu suntem, nici unii, nici alţii, proprietarii copiilor. Şi că, dacă vrem, prezenţa şi zâmbetul lor ne vor face mai buni.
Ce vrem noi să-şi aducă aminte copilul despre bunicii lui?
Dar ei, bunicii, ei ce ar vrea?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu