Aventură cu cocoş şi Muţunau

Cocoşul de la Bălt este rău. Rău, adică sare la oameni. Periodic. Perseverent. În mod repetat. Şi violent ciupitor. Printre victimele lui se numără aproape zilnic Bunicul, a cărui atenţie (scăzută) nu-i mai permite să observe pândele cvasi-feline ale cocoşului (care atacă, evident, din spatele victimei, porcul şi magariul) şi a cărui viteză de reacţie (tot scăzută) nu duce niciodată la altoirea suficient de rapid-convingătoare a fiarei.

- Păi, dacă nu se potoleşte, de ce nu-l tăiaţi? intreabă Mamiţuni, dietetic ierbivoră, da' talionic-sadică. (la care, inutil de precizat, cocoşul nu a sărit niciodată. că vedea el un mix interdisciplinar de epilat rapid şi fo' două-trei scheme de aikido...)
- E un cocoş bun, zic în cor Bunicul şi Bunica. Şi, deocamdată, altu' n-avem.

Şi uite-aşa continuă să bântuie ograda urmaşul direct al lui Tyrannosaurus Rex. (Ce-s câteva ere geologice, acolo, noi ştim bine de un' ne tragem!)

Eeee... şi vine momentu-n care Muţunau este luat în excursie la Bălt. După cum era de aşteptat (dat fiind că n-am mai auzit de multişor un cucurigu autentic), prima întâlnire cu strigătul cocoşesc rezultă (iar!) într-o izbucnire-n plâns. Distanţa şi misterul înspăimântă: Muţunau se afla în maşină, iar emiţătoriul de cucurigi în ogradă-nu la vedere. Păi cum să nu te sperii, când universul dă (sonor! iar!) dovadă de certă impredictibilitate? E?
La intrarea-n curte, sprijinul consolator bunicesc şi vederea nu-atât-de-impresionantei jivine mai reduc din spaimă.
Pe urmă... tre' sa fim cu ochii-n patru. Ce ne facem, dacă sare cocoşul la copil?

Atâta doar că micul cititor de cărţi cu poze, îmbărbătat de amintirea benignelor pagini cartonate, decide că lucrurile merită să ia o altă turnură.
-Iaaaaaaaaaaaaaaaaaa, şarjează hotărât Muţunau, repezindu-se subit, în pas alergăreţ, după imaginea bine cunoscută, cu mâinile fluturând-morişcă de entuziasm.
(Cultura noastră muzicală fiind sublimă, dar desăvârşit absentă, cvasi-inexistentă, zero-barat, iar timpul de cotrobăit pe net, în prezent drastic limitat, nu putem spune cu precizie cam ce (tip de) notă atinge copleşitoarea chiuială. O fi vreo acută? Oricum, primul efect (garantat!!!) asupra tuturor fiinţelor vii din preajmă este o instantanee paralizie generală. Chiar dacă numai pentru foarte scurt timp, îngheţi. Deciziile pe care le iei imediat post-anesteziere urlătoare pot fi, câteodată... cel puţin viciate...)

Cocoşul (rău dar altfel nefăcător de excepţie) a mai apucat să se uite un pic (aşa, pieziş, ca de obicei) către micul tăvălug răcnitor care se repezea încântat la el. Inainte s-o rupă (îngrozit?) de fugă. (Deşi iubirea de obicei învinge, nu vezi în fiecare zi violente animale necunoscute. Dacă acest ... obiect ... mişcător... este rudă (sau aliat) cu uliul? A?)

Bunicul (aflat prea departe să intervină) s-a simţit răzbunat. De acum, vin aici însoţit!
Mamiţuni, satisfăcută la gândul că alergăturile anterioare după un alt cocoş, mai blând, da' mult mai insidios din punct de vedere sonor, au dat ceva roade, şi că, uite, se verifică teoria cu puterea exemplului, putem s-o ţinem tot aşa.
Cocoşul, bulversat complet, nu a avut nimic de declarat. Drept care a păstrat preventiv distanţa pe toată durata vizitei muţunautice (căci, evident, răcnete şi tentative de urmărire au mai fost. cum să nu vrei să scarmeni un pic penele alea verzi din coadă, şi creasta aia roşie?)

Muţunau, ignorând majestuos revoluţia produsă, a continuat să inspecteze fericito-chiuitoro-ţopăitor prin ogradă, jucând fotbal (o formă elaborată de...) cu nuci şi zgâlţâind frenetic gardurile de plasă.
Ceea ce ne împiedică să ne punem definitiv în el, en-gross, toate speranţele nerealizate ale neamului (gen recuperarea tezaurului de la ruşi), pentru că-i clar că nu face decât ce îl interesează... momentan!