Mamiţuni cea norocoasă

Câteodată, în creierii nopţii, pe Mamiţuni o apucă recapitulatul/meditatul/contemplatul. De-a valma.

Pe scurt din program:
A fost (demult) o vreme (scurtă) în care Mamiţuni nu avea unde locui. La scurt timp după ce s-a terminat şi cu facultatea, şi cu căminul, impas locativ. Mamiţuni a fost atunci adoptată de Monica şi generos primită în garsoniera monicească. Cu stresul combinat al ultimelor examene şi al jobului de 10-12 ore pe zi, cu grija că deranjează, cu spaima de cartierul necunoscut şi cam dubios, pe jumătate moartă de oboseală, cam fără perspective, Mamiţuni nu s-a putut bucura atunci cu adevărat de mutarea salvatoare şi nici de gestul unei prietene pe care nici nu ştia ca o are.

N-am păstrat legătura cu generoasa, frumoasa, creola şi cârlionţata Monică. N-am răsplătit-o aşa cum ar fi meritat. N-am răsplătit-o deloc, de fapt. M-a sunat după o vreme, să-mi spună că pleacă (în State?). Era tare entuziasmată! M-am bucurat pentru ea. De-adevăratelea. Bucuria ei era, ca multe alte stări bune pe care le avea, contagioasă. I-am urat toate cele bune, să-i meargă bine, să aibă noroc. Am încercat odată s-o sun, pe numărul de la Galaţi. Nu mai ştiu dacă mi-a răspuns mama ei ori, dacă mi-a răspuns, ce mi-o fi spus. Nu mai am mica agendă neagră de demult.

Moni, sper să-ţi meargă bine şi să ai numai motive să râzi, frumos, cu gropiţe. Mă gândesc uneori, cu drag, la tine.


Mai târziu, tot acum ceva ani, da' mai puţini decât faţă de prima poveste, Mamiţuni a ajuns şi-n situaţia fericită de-a nu mai trebui, o vreme, să se streseze cu banii. Calitate în care a fost contactată la un sfârşit de an pentru un împrumut. Solicitanta, responsabilă, a inclus introductiv justificările:
- Ştii, nu ne-ar fi trebuit, dar m-au trecut şi pe mine în şomaj tehnic, N. termină şomajul, şi concursuri cu bani deocamdată nu sunt... chiar nu ne descurcăm. Măcar să trecem de iarna asta...
Oraş de provincie. Familie de ingineri, angajaţi (ghinion!) la un combinat falimentar/falimentat. Doi copii liceeni. Unul din ei, info-mate-fizician, era participant-abonat la concursuri şcolare, de la care se mai întorcea cu premii în bani. Dacă erau. Din asta trăiseră vreo două luni de zile. Datorii la întreţinere, cât casa. (Literalmente). Două milioane însemnau şi atunci, ca şi acum, cam 50 de euro.
(Fusesem şi eu, odată, la un astfel de concurs-şcolar-cu-bani. Banii erau puşi, din salariile lor, de profesorii participanţilor. Câteodată, dădea şi inspectoratul. Da' foarte rar. Cu banii de pe premiu, mersesem cu profa la o pizza. Pusese şi ea bani, iar, că mie nu-mi ajunseseră.)

- Cât şi cam până când îţi trebuie? a-ntrebat sec Mamiţuni.
- Păi... două milioane... s-a bâlbâit un pic doamna inginer, văzându-se lipsită de manifestări evidente de empatie.
- Aha, a mârâit Mamiţuni, gândindu-se că are banii in portofel şi c-a scăpat de nesuferitul mers la bancă.
- Până în februarie... cred că ţi-i pot da înapoi în două luni...
- Da, bine, a dat absentă Mamiţuni din mână, întinzându-se după portofel.
- Să ştii că de obicei strâng bani. Strângeam... Uite, acum am puşi deoparte, de exemplu, 50 de euro... Da' pe ăia îi ţin de-o urgenţă, de-un caz, de nevoie, de boală, de spital...
(inutil de precizat că, în caz de spitalizare, economiile cu greu făcute n-ar fi ajuns nici pe-o măsea).

Am blog (=posibilitatea, libertatea, abilitatea şi timpul să-l ţin), laptop, net. Mobil. Un bârlog al meu - masă, casă. Două mâini. Două picioare. Imaginaţie. Curiozitate. Memorie. Un Muţunau minunat, vesel şi lipicios. Bunici (şi nu numai!) topiţi după el. Oameni care mă fac să râd.
Mi-or lipsi mie una-alta...
Dar azi am ales să mă simt norocoasă.