Cortina supărării şi trista limbă a urechilor vorbitoare

Magia e de două feluri, nu mai multe: e una veselă, şi una tristă.

Cea veselă e peste tot: în boabele de rouă, în mirosul ierbii ierbii proaspăt cosite, în curcubeie, în apele săltăreţe şi-n colţurile gurilor zâmbitoare.
E frumoasă, şi puternică, şi, dac-o ştii bine, şi durabilă.
E simplă - ceea ce o face cu atât mai complicată.

Cea tristă e o ţesătură insidioasă, misterioasă şi grea, cu darul iluziei. Iluzia e-o păcăleală, o părere, ceva înşelător... Pare că se-ntinde oricât şi că poate-apărea oriunde.
Asta-i cortina supărării. Aşa se cheamă.


Chiar şi tu, care eşti încă mic, o ştii: vinde, deodată, mare, grea, deasă, şi pare să te-nconjure. Sau, dacă ştie că nu te poate speria până-ntr-atât, stă, punct negru, mic şi greu, ca un cârlig care te tot ţine prizonier într-un loc, nu te lasă să te gândeşti la multe altele şi, deodată, sare la tine, să te-mproaşte cu tristeţe şi venin.

De câte ori ai stat supărat pe nici tu nu ştiai ce?
Vezi, de la cortina asta era.

E tare urâtă şi înspăimântătoare, dar, chiar şi aşa, tot avem ac de cojocul ei.
Ce crezi tu c-o poate face să dispară?
Poate nişte vorbe?
Poate câteva cântecele?
Poate un gând bun?

Da. Toate astea.

Dar cel mai bine şi mai repede dispare când te ia cineva în braţe, să te alinte. Supărării nu îi plac deloc îmbrăţişările! Ele sunt leacul pentru supărări, şi, atunci când vin ele, cortina ei se destramă.

De ce nu ne îmbrăţişăm mai des? Cine, noi? A, oamenii... Păi, nu ştiu... cred c-au uitat că pot....? Da, noi ne-amintim. Dar nici noi nu ne amintim întotdeauna atât de repede şi de bine pe cât am putea.
Ştii, uneori, oamenii foarte trişti, adică foarte înveliţi de cortina asta, nici nu se mai ating... şi nici nu mai zâmbesc. Nici pentru ce li se întâmplă în prezent, nici pentru ce-şi aduc aminte.

Atunci, cortina supărării se-ndeseşte şi lucrurile par să devină tot mai grele, orice -ai face.

Da, zâmbetele destramă şi ele cortina. Şi zâmbetele mai fac ceva: luminează atât de tare încăperea sau locul în care apar, încât toată lumea vede, clar şi bine, că nu-i chiar aşa de mare supărarea... că lucrurile se pot repara, ca oamenii să se împace.

De ce nu dispare?

Cortina asta e, din păcate, foarte iscusită. S-a agăţat de singurul lucru în care se putea ascunde.
Odată, demult, ca să nu dispară de tot, supărarea s-a ascuns în urechi.
Ale cui urechi?
Ale cui era prin preajmă. Ale oricui şi ale tuturor, aproape...


S-ar fi ascuns în dosul pleoapelor, dar oamenii clipesc des, şi n-a putut să se strecoare. Nu s-a putut duce nici în vreun buzunar - pentru că nu toate hainele au unul - şi nici în portofel, sau în poşetă, sau în căciuliţe.

A... de ce nu s-a dus în cizme?

Hm... poate pentru că voia să stea, mereu, cât mai aproape de oameni. Tu porţi cizme vara? Păi, vezi... şi, uneori, mergi şi desculţ. Cortina supărării nu s-ar fi putut ţine după tine.

În păr? A încercat, dar aluneca mereu. Aşa a ajuns, mai curând din întâmplare, în urechi. Şi-acolo s-a ascuns, o vreme.

Urechile sunt, însă, un organ complicat. O parte tare delicată şi complex construită a corpului omenesc. Cortina supărării, care se făcuse mică, a alunecat, ca pe un tobogan - dar unul închis, cum sunt câteva în parc - şi s-a duuuuus, până a ajuns într-un fel de melc. Nu, n-avem melci în urechi, sper, dar o parte a urechii seamănă cu un melc.

Ei, acolo a ajuns cortina, mică, mică.

Ştii că nu e aşa uşor să urci invers pe tobogan. Eu ştiu că tu poţi, desigur, doar că vreau să spun că e mai greu un pic şi durează mai mult faţă de momentele-n care doar aluneci.
Şi ce-a făcut acolo supărarea?

O vreme, a stat ascunsă. Apoi, a încercat să iasă. Supărării nu prea-i place să stea singură. Îi place să aibă spaţiu să se desfăşoare, să trântească lucruri, s-o vadă toată lumea cât de îmbufnată e!

Cum adică supărare îmbufnată?
Păi... să zicem că e o figură de stil!

Ideea e că, atunci când a-ncercat să iasă, n-a mai putut urca-napoi pe toboganul acela complicat, şi pentru că veneau mereu peste ea vorbe şi sunete. Şi singurul loc pe unde mai putea ieşi era... ei bine... pe un alt fel de tobogan.
Pe limbă.

Cum ajungi din urechi pe limbă?
Păi... ştii când aveai tu urechile-nfundate şi ţi-am sugerat să caşti gura mare, mare, mare?
Şi ţii minte că, după asta, ai auzit mai bine, pentru că ţi se desfundaseră urechile?
Nu, nu ştiu dacă atunci le înfundase sau nu vreo supărare. Tu ce-ţi aminteşti? E, nu-i bai dacă nu ştii precis.

Cum de nu înghiţi supărarea?
Ei, vezi tu... uneori o înghiţi. Mai degrabă adulţii o înghit, aş zice, şi apoi se poate-ntâmpla să-i doară burticile, pentru că, da, supărării nici în stomac nu-i place.

Dar de-obicei ea se grăbeşte să iasă alunecând pe limbă - cât de repede poate.

Cum iese?
Sub formă de vorbe. Uneori, doar de sunete fără sens, dar, de cele mai multe ori, sub formă de sunete. Şi iese, aşa, cam ca aburul de sub un capac ridicat brusc - mult şi-n toate părţile.

Da, uneori mai iese şi sub formă de lacrimi.

Ce fel de vorbe?
Nu prea bune. De fapt, chiar rele. Care duc şi ele, mai departe, supărarea... care-şi face, aşa, o cortină nouă...

Da, e ca şi când ai avea urechi vorbitoare.
Nu, n-are rost să le astupăm; odată pentru că nu ştiu dacă aşa chiar vom putea împiedica supărarea să iasă, şi-apoi pentru că pe acelaşi drum merg şi vorbele bune pe care le auzi... şi poate nu vrei să renunţi şi la ele!


Doar că aşa se-ntâmplă: uneori, cortina supărării e atât de mare şi de grea, încât vorbele ies, pur şi simplu, reci, rele şi triste.
Şi când supărarea e multă, ori s-a adunat destulă în timp, vorbele astea ies multe şi grele.

E o limbă tristă, a urechilor vorbitoare.

(poveste pentru Muţunau, şi nu numai)