Context: în directă continuare de grădinilă, şcoală privată, învăţământ
alternativ. Poală de bani lunar.
Puţină experienţă (că, dă, în materie de învăţământ alternativ, aproape toată
lumea, cu câteva excepţii notabile, nu se poate lăuda cu cine ştie ce experienţă
directă), compensată, teoretic, cu multă bunăvoinţă. Traseu nu lipsit de belele
şi derapaje, unele de-a dreptul stupide, dar, până nu demult, în general
tratabil, via bunăvoinţă.
Exemplu de derapaj stupid de pe vremuri grădiniţeşti: avem păduchi, dar nu vă
spunem!
Acu' o vreme, o tot văzusem pe una din educatoare că poartă un soi de basma. În primele
zile de la prima observare, dincolo de constatarea culorii basmalei cu pricina,
n-am dat atenţie aspectului. În definitiv, câtă vreme cuiva îi e comod şi nu-l/o
încurcă la treabă, din partea mea îşi poate pune pe cap şi un turn Eiffel. Pe
urmă, la un moment dat, mi-am dat seama, via mici fire răzleţe de păr, că nu-şi
acoperea pleata - ci tunsoarea zero. Din aproape în aproape, aflu şi de ce se
răsese-n cap - din motive de mişculici.
Pe scurt, în grădiniţă mişunau păduchi de vreo săptămână, atât la copii, cât
şi la adulţi, fără ca onor instituţia să cârâie vreo ceva pe subiect. Nu de
alta, dar dacă păduchii s-ar fi plictisit şi plecau, spontan, în grup compact,
spre alte zări, ce rost ar fi avut să comunici...?
Să-ţi toceşti aşa, aiurea, ghearele pe tastatură?
- Păi, bine, zic, şi dacă io aveam acasă medicamentu’ minune care scăpa lumea
de chin în maxim 4 zile, de nu mai trebuia femeia asta să-şi radă frumuseţe de
păr luuuuung şi iubit? Nu mai bine vorbeaţi? Când e de igienă şi de sănătate,
băgatul gunoiului sub covor nu e o tactică buna. Dimpotrivă!
(S-a dovedit că nu-l aveam, căci Bromocetul, miracolul anti-păduchi al
copilăriei mele, a devenit, din varii motive, unele legate de interdicţii
europene, de negăsit. Având în vedere că, după ştiinţa mea, nu expiră, şi acum
sunt gata să cumpăr un hectolitru - cu intenţia clar mărturisită de-a-l vinde
ulterior la suprapreţ!)
Boon.... post intense proteste individuale şi de grup, se anunţă oficial (impecabil,
de altfel), toate fazele crizei - ce-am păţit, ce facem acum, cum controlăm pe
viitor, câţi păduchi am prins azi, din pletele a câţi copchii. Important, fără a
menţiona nominal copiii, că e aberant să te-apuci să te uiţi chiorâş la ei doar
pentru c-au avut ghinionul de-a sta cam prea aproape de cineva infestat.
(Ocazie cu care am aflat şi că, aparent, păduchii preferă părul persoanelor
de sex feminin. Poate pentru că e mai lung... ? În orice caz, la noi s-a
verificat. Pentru moment, păduchii nu l-au găsit interesant pe Muţunau. E drept
că, la cât nisip îşi turna zilnic în cap, şi eu, dacă eram păduche, aş fi fugit
de el ca de taifun, cutremur, explozie nucleară şi tsunami, toate la un loc.
A, şi că există medici care nu ştiu cum arată păduchii. Ah, pisicuţelor!)
Aşa... salt grupat înainte către şcoală. Zilele trecute: ţâr, telefon de la învăţătoare. Na,
acu’ ce-a mai făcut Che Guevara?
(Notă: conversaţia de mai jos e redată sintetic şi intens parodiat - fără
însă a altera ideile principale, aşa cum le-am înregistrat eu).
- Alo? Mama lu’ Muţunau?
- Da, eu.
Buna-ziua, buna-ziua, care-i baiu’?
- Da’ Muţunau vorbeşte urât şi se caţără pe spalier la sport!
- Da’ mai exact ce-a zis?
Că poate învăţ înjurături noi.
Neah. Când învăţătoarea i-a zis că ea-şi doreşte ca el să facă X şi să nu mai
facă Y, Gligore (care ar fi putut replica: „Bravo, ai o dorinţă!”), dat-o-n
discurs de budă, rânjind şi ţopăind în vreme ce-i spunea, cântat:
- Tu vrei să faci caca pe tine!
Bre, da’ Muţunau nu e Moş Crăciun, să-i comunici dorinţele tale, mă gândesc
eu.
Învăţătoarea mi-e simpatică, dar n-o suspectez nici de prea multă
spontaneitate, nici de vreun simţ al umorului ieşit din comun. Trec, aşadar, la
obiect:
- De ce nu-i spui că-i ceri? Eşti într-o poziţie de autoritate. În clasă, tu
stabileşti regulile.
Supriză la capătul firului.
Dubiile mele privind capacitatea simpaticei de-a fi fermă (nu isterică şi nici
dictatorial-pedepsitoare, doar fermă pe poziţii şi foaaarte consecventă în a
reaminti regulile) cresc exponenţial, instant.
Îi dau înainte cu consilierea gratis:
- Dacă vrea discurs de budă, să se ducă la toaletă, şi să vorbească acolo
până-l doare gura. Următorul pas e să spele buda (cu un adult lângă el). Tu vrei
să fie curat - şi pe jos, şi sonor, drept care îi ceri să folosească adecvat
cuvintele şi institui regula că, atunci când cacapipipârţâie verbal, în clasă,
se va alege c-un spălat de budă. La şcoală sau acasă. N-am nimic împotrivă să-l
pun la treabă!
Linişte profundă la capătul firului.
Încep să am senzaţia că vorbeam singură. Sincer, înc-o mai am.
Profit de pauză să-mi amintesc cum, într-o zi în care Muţunau scuipase
aproape pe toată lumea, pentru că e amuzaaaantthhhh hihihi, odată
ajunşi acasă l-am proptit în baie, mi-am luat o carte, m-am aşezat frumos pe
scăunel, cu vedere spre june, am pus telefonul să sune peste 20 minute şi l-am
pus să scuipe în cadă, non-stop pâna la semnalul sonor, dacă tot îi place aşa
mult.
După câteva zile şi alte trei sesiuni de stuchit industrial, când Muţunau
s-a convins că-s zurlie şi posed o perseverenţă soră cu moartea şi-mi şi place să citesc, problema s-a
estompat considerabil.
- Daaaa... şi se caţără pe spalier, la sport!
- Aşa, şi?
- Păi e periculos... că urcă până sus... dacă o să cadă şi o să se
rănească?
- N-aveţi saltea sub spalier, la sala de sport? Dacă nu, puneţi una. În
plus, zic, instant invadată de viziuni cu toate acrobaţiile pe care ştiu că
junele e antrenat să le facă în deplină cunoştinţă de cauză, Muţunau face
escaladă de un an. Pentru tine, vârful spalierului e sus. Pentru el, e jos, că
el e obişnuit să facă trasee până sus, la 10 metri. Pentru tine, nu e sigur. El
are dovada că e....
- Da.... dar ceilalţi vor să se urce şi ei...când îl văd... şi ei n-au
făcut escaladă...
Ei, mă scuzaţi acum că nu le-am plătit şi lor...
- Păi, zic, descurcaţi-vă. Ori îl daţi de exemplu că el ştie să se
caţere, şi-i rugaţi pe ceilalţi să aştepte până vine rândul lecţiei ăsteia, ori
îi învăţaţi să se urce.
- Daaa... dar odată l-am lăsat în clasă când am plecat la sport...
Urmează un bla-bla semi-incoerent din care nu pricep (deşi întreb...) când şi
de ce.
Pe scurt: tu, cadru didactic, nu te descurci să gestionezi relaţia cu
copilul, şi mă pui pe mine să-l repar, în loc să te cauţi şi matale la
abilităţi.
În plus, tragi concluzii aiurea (vaaaai, e pericoloso sporgersi) şi-l excluzi
pe copil de la o activitate- ca să nu-ţi mai fie ţie greu. În condiţiile-n care
omuleţul e binişor avansat pe subiect... şi, întâmplător, semnificativ mai mult
decât tine. Da’ tu nu te oboseşti să-l întrebi ce ştie / dacă a mai făcut asta, ferească sfântu’, că eşti foarte ocupată cu varii alte chestii, desigur extrem de importante.
(Despre excludere: nu e prima dată când se întâmplă în instituţia cu
pricina... până să se prindă educatoarea că Muţunau + matematică = LOVE,
omuleţul petrecuse ore în şir izolat pe scăunelul „de lectură”, dat fiind că,
necaptivat fiind, îşi exprima apăsat plictiseala....
În plus, când se întâmpla
vreo ceva în clasă, discuţia era mereu de tipul „dar ce se întâmplă acasă cu
el?”, niciodată din zona „om fi călcat şi noi în străchini...”
De unde ştiu, dacă instituţia nu prea comunica?
Am aflat prin metode specifice. Şi am şi poze... )
Aşaaa. ce mai urmează?
Păi urmează că şcoala a anunţat că dă gratis ore de „dezvoltare personală”
pentru copii (pentru că nu numai Muţunau e Robin Hood acolo - toţi sunt. Ceea
ce, pe mine, una, ţinând cont de faptul că vreo trei sferturi din şcoleri fură colegi de
grădinilă în aceeaşi instituţie, unde nu făceau nici pe departe acelaşi
balamuc, mă duce la ideea că poate beleaua nu e deloc la copii...)
În traducere, la clasă va veni cineva care să ajute la rezolvarea problemei.
Instalatoru', cum ar veni.
Voi urmări cu interes dacă în orele de reparat intră (activ, la muncă) şi
cadrele didactice - sau ele doar stau şi se uită. Sau nici măcar.
Nu, nu pretind să-mi educe şcoala copilul.
Dar cer ferm ca învăţătorul să se
comporte ca un adult stăpân pe sine, versat în comunicarea adecvată cu copiii.
Cu copiii vii, imprevizibili, energici, spontani, uneori spurcaţi la gură,
opoziţionali, nu cu momâi-dresate-de-bancă.
Nu ca victima secolului, veşnic cu jalba-n proţap că uiteee ce-aaa mai făcuuut
Muţunaaaaauu...
Că, nu de alta, da’ dacă universu’ conspiră împotriva ta, poate vrei adresa unui
psihoterapeut bun.
Aştept cu interes următoarea şedinţă cu părinţii. Cu interes şi cu o listuţă
de cereri cât Letopiseţu’ Ţării Moldovei.
joi, 23 octombrie 2014
Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni III - de data asta, ai noştri)
Etichete:
Dorinţe,
Educaţie,
Mamituni imperatrix dixit,
Nedumereli,
Şcoala de acasă,
Şcoală
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
am ras la faza cu scuipatu' de m-am imprastiat. trebuie tinuta minte.
intre noi fie vorba, daca subsemnata ar incerca asa ceva ar lesina pe motiv de picaj de tensiune, via deshidratare masiva. (cred ca pt mai mult de 3, hai, 5, scuipati nu-s in stare sa adun).
ady
Ady,
fa un experiment dupa toate regulile artei :)
(desigur, salivatia abundenta ajuta :) )
Trimiteți un comentariu