Alegerile lui Moş Nicolae

De Moş Nicolae, Muţunau a primit-o cadou pe vizitatoarea weekendistă Mamiţuni.
Când s-a deschis uşa, Duracell a uitat şi de fascinaţia pentru sonerie, şi de ronţăitul furculiţei (de metal! aaarghhh) şutite cu îndemânarea caracteristică, şi s-a repezit, ignorând toate pachetele şi pacheţelele sârguincios cărate întru cadoriseală, la sărit de gât.

Drept care am re-hotărât: de-acu’nainte, aplicăm metoda Ana-Marianică „Mama nu aduce”. Mama se aduce. Cadourile pot să mai aştepte până ce ne terminăm de savurat încântarea revederii. Chiar dacă asta înseamnă, deja, a doua zi.
La această decizie a contribuit cumva şi privirea matinală piezişă a Micului Urecheat care, după ce m-a scanat şi-a observat că nu par a mă fi întâlnit cu Moşul, s-a hotărât să ia taurul de coarne:
- Mie nu mi-ai adus nimic dulce?
(acelaşi Mic Urecheat pe care am fost pe punctul de-a-l împăia câteva ore mai târziu, pentru că, văzându-se şef pe joacă, tot insista să se alerge cu un Muţunau trecut cu mult de ora de somn şi ajuns deja vânăt de oboseală)

În altă ordine de idei:
Gradul meu de oboseală trebui declarat ilegal.
(mă uitam, pe seară, cu ochişorii mari la ştirile referitoare la încăierările partinice de suporteri, copleşită nu atât de risipa inutilă de energii, cât de evidenţa că uite, ăstora nu le e somn!)

Într-un acces de simţ civic, am decis să particip direct şi nemijlocit la festivalu’ „Vin ai noştri, pleacă ai noştri”. (vot valabil exprimat... zic eu... adică ştampilă pe unu’ singur, în pătrăţel!)
Interesant a fost că m-am dus cu tot cu Muţunau, pe care l-am mituit cu bibilul de lapte (ca să nu se agite cât mă jucam eu de-a ştampilatul).
Ca să constat, la ieşirea din cabina de vot, că musiu era oricum extrem de ocupat în a-şi face ochi dulci cu membrii comisiei.
Ce ziceaţi că facem peste ’fo treij’ de anişori? Votaţi Muţ! (asta perseverenţă, vocaţie, dedicare: să-ţi începi campania, de unul singur, încă din cărucior!)


Dacă ar fi să-i cer lui Moş Nicolae două cadouri electorale, (pe lângă cele 500 de kile de ciucalată la care mă aştept oricum!), unul ar fi din sfera... mmm... dezvoltării. Celălalt, din a ... afilierii.
Ambele, de bun simţ.

Primu': Printre cărţile scrise de Obama se numără şi cea intitulată „The Audacity of Hope”. Unul din oamenii care l-au ajutat pe Obama să câştige alegerile prezidenţiale este David Plouffe. Plouffe s-a retras din viaţa publică aproape imediat după alegeri (nu ocupă, momentan, nici un post în administraţia Obama), ca să petreacă mai mult timp cu familia. (copilul cel mic i s-a născut la una sau două zile după alegeri...).
Deloc suprinzător, Plouffe a scris şi el o carte. „The Audacity to Win". Evident, despre campanie şi despre Obama. Despre care (că aici voiam să ajung) afirmă că are viziune, strategie şi destulă disciplină cât să se ţină de ele. Că posedă the audacity to govern.
Moşuuuu’. P’aia o vreau. Nu strict la mine-n cizme (deşi mi-ar folosi din plin!) S-o văd, măcar, în România. Cu mici excepţii de ordin local (primari mai gospodari), nu mi se pare c-am prea avut parte...
Că m-am săturat să simt că, rămânând în ţară, locuiesc la muzeu' guralivilor & flecarilor!

Al doilea:
Mi se pare că văd în jur, pe lângă categoria „fluieră-vânt” (şi pe lângă cunoscuta şi îndrăgita dezbinare, căreia nu m-aş arunca să-i spun ideologică, pen’ că, din păcate, încă votăm persoana, nu programul; aparenţa de charismă, nu capacităţile demonstrate ori realizările concrete) din ce în ce mai mulţi oameni cu apetenţă pentru concretizare. Oameni cu simţ practic, obiective concrete (nu grandioase! ci practice, corecte, la locul lor), planuri detaliate, ştiinţa de a porni şi de a face lucrurile.
Moşuuuu’. Un oarece imbold pentru iniţiative civice...? Cu esenţă de nedescurajare?
Un strop de anti-lehamite? (da’ unu’ concentrat, dacă se poate...)
Găsim?
Ar fi tare bine.