Diferenţe

Cam acum un an, sortând, post-cumătrie, lucrurile lui Muţunau (pe atunci în vârsta de vreo 4 luni jumate), mă uitam cu ochi mari la un ditamai body-ul. Mărimea 86. Uaaaau!!! Gigantic! (nu-mi puteam imagina cam cum o să fie tânărul când îl va putea purta; cum o s-arate şi ce-o să ştie & poată să facă).
Ei, în prezent body-ul ăla îi vine. Nu perfect, e încă nu pic mare. Da-i vine.

Ieri, mânată, oarecum, tot de imbolduri administrative (ordine în fişierele calculatorului supra-încărcat) m-am uitat la pozele vechi. Şi mi-am (re)amintit...

Că-n primele zile după naştere simţeam o legătură fizică atât de strânsă între noi, că mă miram cu de n-o vede toată lumea, ca pe un fir roşu.
În continuare, cred că primele zile sunt magice; doar că nu mai pot explica atât de elocvent de ce... ori poate n-am fost niciodată realmente în stare să mă exprim coerent pe tema asta, da’ m-a ajutat, cumva, transmiterea emoţiilor „la cald”...

Că, tot atunci, mă uitam la body-urile pentru 3 luni şi mi se păreau imense. Şi mă apuca, aşa, un fel de jale la gândul că Muţunau e atât de mic (pe când avea (cred) 6 săptămâni şi-am mers cu el la analize pentru toxo, Bunica, oarecum pe bună dreptate, a vrut s-o pocnească pe asistenta care-a exclamat, admirativ, de altfel, „ce mic e!”: Muţunau, care-n prima lună crescuse 7cm, îşi pierduse deja contractura şi se mai şi lungise, în total, cu 8-9cm). Mi se părea neajutorat şi fragil.
Acu’ aleargă tropăind prin casă şi cam sari de pe scaun când trânteşte uşile.

Că-n primele săptămâni (în care eşti, oricum, de pe altă lume) am avut destulă inspiraţie să-l contemplu minute-n şir, de n-şpe ori pe zi, dar nu şi suficientă minte încât să nu intru în panică la absolut fiecare aspect nou (i-a căzut buricul la, dacă-mi amintesc eu bine, 8-9 zile, în creierii nopţii, la ora 3! am fost absolut convinsă, cu frisoane reci pe ceafă, c-am încălcat, din nepricepere, nu ştiu ce legi inter-galactice de cea mai mare importanţă - iar Muţunau, de fapt, n-avea absolut nici un fel de problemă... ca-n multele alte situaţii în care m-am sesizat inutil din oficiu).
Acum, mă contemplă el pe mine. Zic ceva când îl văd apărând cu butoane de aragaz în dinţi?

Că-n primele 6 luni am fost mega-poliţist cu privire la sterilizarea şi răs-sterilizarea tuturor chestiilor care intrau în contact cu Muţ (mai aveam puţin şi mă puneam şi pe mine la fiert!).
Acum, (de ceva vreme) domnul culege de pe jos diverse chestii pe care le bagă, netulburat, în gură. Faptul că i le luăm nu-i nou. Calmul cu care o facem, cam da.

Că la început eram terorizată de stadiul lui de sărmăluţă: nevorbitor-plângăreţ şi imobil; fără să pot aprecia pe de-a-ntregul ce înseamnă, de pildă, să alergi juma’ de casă încercând să-i pui la loc scutecul.
(Acu’, dacă stau să mă gândesc, el n-a plâns, de fapt, mult; îl linişteam destul de repede, preţ de juma’ de cântecel; doar că minutele alea păreau nu ore, ci ere geologice!)
Înţepeneam instantaneu la gândul că nu înţeleg de ce plânge, de la primul chiot; acum, sunt în stare, în baza a ceea ce aud, să zbier din camera vecină „lasă-l în pace, să se ridice singur, nu s-a lovit, numai s-a speriat!” (noi, aici, cultivăm independenţa şi autonomia; uneori, excesiv).
Am fost convinsă, la vremea respectivă, c-a avut colici. Până când, la un moment dat (Muţ trecuse de 7 luni) am văzut un bebeluş care chiar avea. Mmm...
Acum, încă mai urlă noaptea, pe teme de dinţi. Şi, când îl iau în braţe, mă gândesc cât de greu mi se părea când avea numai 4 kile.

Cât a fost foarte mic, când simţeam c-o iau razna pentru c-aveam impresia că nu fac nimic bine, mă auto-invitam în vizită la nişte prieteni, a căror fetiţă era mai mare ca Muţ cu 6 săptămâni (ei, amabili, ne primeau). Aveam şi-un soi de avanpremieră încurajatoare, şi confirmarea implicită că Muţunau creşte - pentru că domnişoara era micuţă şi delicată, iar junele meu umflăţel şi pătrăţos o depăşise deja, la gabarit, pe la vreo 5-6 săptămâni).
Acum, între ei e diferenţă de vreo 3 kile. Cât un nou născut...

Cu toate amintirile amestecate din primele săptămâni (şi luni...), cu toate bunele şi mai puţin bunele, cred, fie şi numai prin prisma magiei de-nceput, c-aş mai face un copil. Măcar în teorie. (adică, dintr-un variu motiv, n-o să mă apuc chiar imediat...)
Sună, pentru cine nu e părinte, egoist şi auto-referenţial. Numai atât se vede, dintr-acolo. Cred că-nţeleg de ce şi n-o să disput acum interpretarea. Poate că, într-o anumită măsură, aşa şi e. Ca efect secundar a tot ceea ce se întâmplă când vine pe lume o fiinţă.

Ceea ce ştiu să spun însă e că, la fel ca şi prima dată, aş intra (iar) pe teritoriu nou. Şi, spre deosebire de perioada primei sarcini, când eram, nu-i aşa, buricul nerecunoscut al pământului, şi m-am mirat trei zile de o gravidă în 18 săptămâni!!!, subţirică şi care părea să n-aibă burtă, acum ştiu să spun, după sclipirea din ochi şi după postură, când o femeie aşteaptă un copil.