Muţunau şi Ghinărarul Bunica

Eu ador să ies la plimbare. Singura chestie e că nu-i pot face pe oamenii ăştia să-nţeleagă exact când anume doreşte Majestatea Mea Muţunautică să meargă pe jos şi când nu.

Ei insistă, delirant, cu mersul permanent pe jos. Alooo, de ce nu vă mai convine căruciorul? Nu mai merge? (Ba da)
Nu înţeleg. La ce mai aveţi, atunci, câte două mâini? În plus, eu demult nu mai adorm la plimbare. Şi din braţe ajungi atât de uşor la atât de multe lucruri! Poate chiar şi la steagurile alea care flutură peste tot... mai puţin în casă... (altă eroare care-ar trebui instantaneu remediată!)
Şi, când mi-e lumea mai dragă, mă trezesc că-mi mai pun şi porcăria aia de ham, să mă oprească imediat ce pedalez mai rapid. Poftim, să mai manifeşti îngăduinţă şi complianţă faţă de astfel de persoane...
Păi, fraţilor, voi vreţi să merg, sau nu?
Care-i politica voastră?

Când ieşim, sunt, iniţial, corespunzător dus în braţe. Da’ nu ştiu ce-i apucă pe toţi: cum termină de coborât scările, cum vor să-mi impună să merg. Pe jos. „De mânuţă” (mnea-mnea-mnea-mnea, îi maimuţăresc eu, în gând).
(E vreun virus rezident la parter?)
Până şi pe Bunica - pe care, culmea, o fraieresc, de obicei, cel mai uşor.
Nu mai departe de azi, am văzut limpede pe faţa ei că se gândeşte la Mamiţuni când am dat, foarte clar, semnalul că tre’ să mă ia ’napoi în braţe.
Am ştiut pe loc că iese rău.
Prima dată a ezitat. S-a făcut că nu pricepe.
- Hai, mergem pe jos.
Am înşfăcat-o hotărât de pantaloni şi am privit-o în ochi.
- Iiiiiiiiiiiii!!!
Atunci a apărut între noi spectrul monstrului dictator Mamiţuni. Lasă că am eu grijă să-i scap accidental un pumn în nas, cu prima ocazie...
- A, nu vrei decât în braţe?
Dăăăăă... Logic! De când încerc să-ţi tot spun!
- Nu pot.
Ceeee?
- Eşti greu.
Poi cine mă-ndoapă non-stop? Tu.
- Şi eşti mare.
Aici sunt de acord. Mă şi umflu-n pene pe tema asta.
- Trebuie să mergi singur.
Mnea-mnea-mnea. „De mânuţă”
- De mânuţă.
Ce vă spuneam?
- Dacă nu vrei, eu plec înapoi acasă.
Ceeeee?
Bunica face-o stângă-mprejur. Şi doi paşi siniştri spre scări.
Cum adică? Chiar mă taie de la plimbare? Propria mea bunică? Păi... până şi puşcăriaşii ies la plimbare!!!
Ha, ar zice Mamiţuni, puşcăriaşii merg pe picioarele lor.
Bine că eşti tu deşteaptă.

Am privit spre Bunica. Mi s-a părut că-i văd sticlind pe umăr nişte trese. Şi-n piept, când s-a întors să vadă dacă vin, un kilometru pătrat de decoraţii.

M-am resemnat. Am cedat. Am mers. Uuuff.

Tare greu e să fii mic. Şi insuficient vorbitor...