Ca bună-ziua.
E cea mai bună hrană pentru copil?
Da.
(Cu mârâieli, pe fundal, că hâr, că mâr, că câr. Linişte!)
E cea mai la îndemână?
Poi, da, la purtător.
E gata preparată şi sterilă?
Atâta ar mai lipsi, să-mi bat capul, conştient, şi cum fac lapte. Dăăă,
normal că e!
Ţine copchilu’ sănătos?
Da.
Şi-atunci, care e baiul? De ce atâtea dezbateri pe subiect? Că pare evident
care-i calea de urmat...
Ce tot atâta adunare şi adunare şi adunare şi expunere de argumente?
De ce ne trebe Săptămâna Alăptării? Ce, numai acum alăptăm? Sau numai acum
facem gălăgie pe subiect?
(eu una tind să votez pentru constanţă mai degrabă decât pentru intensităţi
sporadice)
Mă uit în urmă şi constat c-am scris, în timp, câte ceva despre alăptare.
(ăsta fiind momentul & feliul în care mă auto-ador)
Pretins cinematografic, de ce ne dăm bătute - dar şi de ce reuşim.
Cumva mai aproape de esenţa subiectului decât orice altceva, ... şi cam ce să mănânc?
O pledoarie pentru alăptare, via amintiri recadrate.
O alta, mai degrabă anti-lapte praf.
O postare despre rezbelul pro-contra, cu alăptare pe fundal, unde povestea
bate în direcţia resemnificării propriilor experienţe, oricât de proaste. În
sensul valorizării pozitive, desigur.
Postarea scrisă la invitaţia Qbebe.
Viziunea cu statui - cu privire la care tare mă mai rog să se materializeze
şi la noi!
(Lipsa de) sfaturi pentru înţărcare, tot la invitaţia Qbebe, - pentru care
n-am mai scris când mi-au modificat şi fără anunţ prealabil, şi fără menţiune
ulterioară, unul dintre articole.
Şi filmul postat ieri - în care nu apar, dar cu care am o legătură specială.
Sunt lucruri în care cred şi acum. Le-aş re-spune. Le re-spun.
Şi totuşi, toate trec, cu puţin, pe lângă esenţial. Pe lângă miezul discuţiei
celei atât de înfierbântate.
Să-ncerc să m-aproprii...
Contrar celor scrise pe unele postere, alăptarea nu e un act. E un proces.
Unul din cele mai naturale, desigur - dacă nu chiar cel mai - dar nu e act.
Nu e un odată şi gata - sau un acum şi gata, masa asta şi
gata, e o transformare totală. Transfigurare sublimă - sau, după caz, derută
înspăimântătoare.
Acceptarea şi asumarea ei, respectiv a procesului aferent, sunt cele care
ridică dificultăţi. Pentru că ideea de transformare sperie şi dezechilibrează -
cu atât mai mult când forma finală nu e clară.
Alăptarea are vârste.
Nu e la fel la nou născut ca la 3 luni - sau 6 - sau mai încolo, deşi puncte
comune sunt.
De-aici, iar, multă derută.
Alăptarea pare a depinde intens de social - ceea ce e o falsă problemă, în
această ţară unde de fapt cuiul este intoleranţa la adresa copiiilor, nu
alăptarea în sine.
Am mers în suficient de multe locuri şi-n suficient de multe ocazii şi cu
Muţunau, şi fără, şi când era mic-mic şi alăptat, şi când crescuse şi devenise
vizibil curios sau cotrobăitor, ca să pot spune că problema nu e că nu poţi
merge nu-ştiu-unde pentru că alăptezi - ci pentru că, pur şi simplu, extrem de
multe destinaţii cu care te-ai obişnuit ca adult nu acceptă copiii. Nicicum.
La modul direct copilofob, nu aşa...
Căci, fireşte, adulţii importanţi în propriii ochi nu pot rata nicicum
momentele-n care să-şi expună, aparent cât mai cursiv, propria pompoşenie.
Alăptarea e asociată, greşit, cu sexualitatea.
Da, copilul din braţele mamei care alăptează a ajuns să existe prin
parcurgerea anumitor etape - unele din ele, pur sexuale. (nu-mi spuneţi că astă
simplă revelaţie e sursa jenei... că vă trimit ’napoi la mănăstire. secţia izolaţi etern.)
Că de aici şi până la a sexualiza hrănirea unui pui de om e cale lungă.
Foarte lungă, şi pavată multistratificat cu muuulte şi nasoale obsesii.
Există teorii care, comparând populaţia din ţările „moderne” cu oarece
triburi mai apropiate de traiul ... ăăă .... tribal (şi promit să scobesc după
sursele exacte, ca să le pot cita ştiinţific) susţin că valorizarea sexuală a
sânilor e un atribut exclusiv al populaţiilor insuficient alăptate.
Cu alte cuvinte, iaca, te-apuci de cauţi ca adult ce nu primişi în copilărie.
Gândindu-mă la populaţiile pentru are şi capul descoperit are ceva sexual,
tind să cred că teoriile mai sus menţionate nu-s degeaba.
Aşaaaa... şi, totuşi, care-i baiul?
Dincolo de dificultăţile de-nceput, de presiunile de tip „nu eşti destul de
bună, dă-i nişte prafuri la biberon, că alea sigur sunt”, de lipsa de valorizare
socială, de transformare, care-i problema?
De ce ne agităm atât pe subiect?
Pentru că nu ne putem abţine.
Pentru că e visceral încrustat în noi, ca
fiinţe umane cândva măcar definite ca beneficiari ai procesului.
Pentru că, de fapt, avem o serie de răspunsuri, care se zbat să iasă din noi
ca din gheizer.
Şi, nu, nu contează dacă „noi” ăsta se referă la femei sau la bărbaţi.
Alăptarea te-ntoarce, simultan, şi dincolo de propria-ţi copilărie, şi-n
ancestral. În preverbalul speciei umane, dincolo de orice fel de cuvinte. În
limba pură şi instantanee a tuturor începuturilor, ipotetic la fel de accesibilă
oricui, acum mult opacă laturii masculine - şi, uneori, abia translucidă şi celei feminine..
În vremea-n care noi, humanoizii, vom fi fost ştiutori în a putea face, dintr-o
privire, evaluarea diferenţei între viaţă şi moarte.
Şi-n care alăptarea era, la început, printre cele ce stabileau cine trece
pragul.
În care Mama = Lapte = Viaţă.
E un subiect prea puternic ca să-i rezişti. Pentru că vine dintr-un etaj ce
precede raţiunea, aşa cum ne raportăm noi acum la ea. Traiul modern o fi schimbat el multe, dar e de dată atât de recentă încât
abia-abia dacă a pus un mic strat de glanz...
Şi uite aşa apar toate disputele - din dorinţa (nevoia?) de a umple goluri.
Goluri de cuvinte. Sau goluri de imagini, sau de sentimente...
Goluri.
Toate, aparent pline-ochi de spaime intens colcăitoare.
Deci va mai dura.
[...]
Din ce văd întâmplându-se acum, esenţial îmi pare schimbul direct de
experienţe proprii. Proprii, nu
moştenite sau împrumutate!
Nu posterele încurajatoare, nici legile restrictive la adresa artificialului
cu pretenţii de rai - deşi sunt imperativ necesare.
Relatarea de fapte. Pentru că aşa afli că furia laptelui se poate face şi-n
timpul sarcinii, şi că nu e resimţită la fel de toată lumea, că sânii se lasă de la variaţiile în greutate, chiar şi pentru
femeile care n-au fost niciodată însărcinate, dar’mite pentru gravide, etc.
Relatarea de sentimente - cu precizarea că înţeleg că experienţa altuia fix
asta e, a altuia... nu portdrapelul meu...
Întâlnirile.
Esenţialul pentru alăptare e simplu - mai multe mame, umăr la umăr, cu copii
ţocăind mulţumiţi.
Oriunde.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
12 comentarii:
Uau! Fara cuvinte! :)
Jos palaria, DOAMNA!
Foarte frumos si, ca intotdeauna, drept la tinta. Excelent!
Love you!
Frumos, da! Printre atatea balacareli on line pe tema, găsesc un post frumos.
you rock! foarte frumos spus.
felicitari! ai spus totul sincer, amuzant, cu degetul pe rana unde a trebuit...complet si complex, cel mai fain din "saptamana" :)
fiinta din tine da deja fiinta in jur!bravoo:)
tare frumos le zici. Ca de obicei. ;)
Doamnelor,
multumesc!
Acum va rog sa ma scuzati, pen'ca, energizata de si inarmata cu comentariile voastre, ma duc sa-mi ridic statuie-n curte.
Ceea ce ridica o usoara problema, dar fiind ca eu n-am curte :)
(sa ma mai iau si peste picior, zic, ca altfel mi s-o sui la cap...)
Dar multumesc oricum :)
Dacă e gata statuia, aş dori şi eu să-mi prezint onorurile la pieptul ei!
Carla,
multumesc.
Inca nu e gata nici curtea :)
Dar acceptam onorurile, preventivo-anticipat, si le si intoarcem!
Trimiteți un comentariu