Modernul, tradiţionelul şi esenţialul

Ieri am făcut pâine. Tehnic vorbind, nu eu, maşina, şi, iar tehnic vorbind, nu pâine, ci (iniţial....) o chestie stranie şi ratată (pornind de la o reţetă cu făină de orez) şi, mai apoi, o pâine, de data asta de-adevăratelea.

În de-adevăratelea am pus făină integrală şi Canah, că, nu de alta, aveam prin casă (constat că s-a scumpit numa’ de-aproape trei ori de când am luat-o eu...)

Data viitoare încerc şi ceva numa’ cu Canah. Că, dacă nu iese (adică dacă nu nimeresc programul potrivit...) nu-i bai, doar după un prim dezastru mai pot urma şi altele, şi le poţi boteza experimente.

Îmi dau seama de ce folosirea maşinii ăsteia poate da dependenţă, fie cetăţenilor cu ADN de explorator, fie ălora cu pure intenţii de brutar.


Preţ de (întâi) 3 ore am stat şi m-am uitat ca mâţa la maşina de spălat ce învârte minunea.

Degeaba, că (după cum s-a demonstrat) oricum nu prea aveam cum să intervin. (dezastrul iniţial a fost o combinaţie de măsurat greşit ingredientele (cred) cu nenimerit temperatura potrivită de coacere, recte programul oportun).



Şi apoi m-au năpădit nostalgiile.

Nu ştiu să fac pâine (deşi n-ar fi aşa de greu să fac rost de reţeta imbatabilă... sau de reţeta imbatabilă, chiar şi pentru tâmpiţi)

Dar pot face tot felul de împletituri şi colaci şi pupeze şi alte arătări, eventual scornite ad-hoc, odată ce aluatul e gata de modelat şi de pus în cuptor. (nu, dragoni chinezeşti n-am încercat, dar nici ideea asta nu e rea...)

Pâinile de „alimentară” mi se păreau, mică fiind, o escrocherie pusă la cale de oarece leneşi (evident, n-aveam dimensiunea cantitativă a poveştii... n-am avut-o nici după ce am fost dusă cu grădiniţa, pe la, cred, 5 ani, în vizită comunistă la făbricuţă - adică la Fabrica de Pâine) unde mai că n-am leşinat de extaz ingineresco-înspăimântat la vederea malaxorului şi unde, în sfârşit, mi s-a revelat misterul dungilor de pe pâine - le făceau ăia cu cuţitul şi pâinea se umfla la copt, n-aveau nicio matriţă secretă, iu-huuuu!!!).

Eram învăţată cu lighenele mari de aluat, atât de grele că mai bine le cărau doi oameni, ca să nu le scape, cu mesele pline de făină şi de colaci puşi la crescut, de gălbenuşurile bătute şi-apoi întinse peste crestele colăceşti cu mănunchiul de pene de gâscă, cu macul eventual presărat peste gălbenuşul proaspăt întins, şi cu cuptorul lung, din casă, care, nefolosit, era o dimensiune secretă spre ... ceva ... (din pricina uşilor ornamentate şi a zăvorului cu aer de basm; dulapu’ ăla din Narnia era o plictiseală eternă faţă de cuptorul meu) şi cu cociorva, şi cu lopata, şi cu alte nu mai ştiu câte unelte cu aer vechi şi nume misterioase, şi cu tăvile negre, şi drepte, şi rotunde, şi cu aburii calzi răsuflaţi nesfâşit de colacii scoşi, şi cu gustul cald, pufos şi fragil, ca bumbacul, al colacilor proaspeţi, mâncaţi imediat ce temperatura-n scădere (sau bunica!) permitea(u).

Colacii scoşi din cuptor se stropeau, mai întâi, cu apă.

Şi, nu, n-au acelaşi gust copţi în altă parte - nici chiar în micul cuptor alternativ, fără jar, al aceleiaşi sobe mari.

Orice alt fel de pâine (inclusiv a mea, făcută de maşina din dotare) mi se pare, şi azi, o păcăleală. O imitaţie nostalgică şi nereuşită a Operei Marelui Cuptor. O impostură jenantă.
Un  produs net inferior.
Nu, nu e numai nostalgie copilească la mijloc; e şi magie de cuptor cu lemne, şi făina adusă personal de la moară, şi ouăle de la găinile pe care le-ai hrănit personal, şi laptele pe care, eventual, l-ai văzut muls acu’ juma’ de oră, şi apa rece de fântână... e mult mai mult.

E (inter) medierea directă, personală, a hranei.

E o apropiere de natural (nu de natură; de natural!) pe care, în goana spre sofisticare (falsificare...) eficientizat-urbană, o pierdem.



Mă uit zilnic la subiectul "depărtare de natură", dat fiind că (virgulăăă...) colectez selectiv (după unele aprecieri, şi obsesiv): plastice si metal într-o parte, sticlă în alta, hârtie în alta, ambalaje Tetrapak în alta, deşeuri menajere nerecuperabile-n alta, şi, deşi nu suntem cine ştie ce mari consumatori de produse ambalate, săptămânal tot strâng plastic cât să umplu o sacoşă mare. (în condiţiile-n care tot ce pun pe căprării se compactează imediat după uscare... pentru că, da, le şi spăl)
Încep să cred că, zilnic, omenirea mai face înc-o planetă. De deşeuri.


Nu militez spre-ntoarcerea paseist-ecologistă la vremea cuptorului cu lemne. (nu că nu s-ar putea scorni o întoarcere modernă... chiar şi-n epoca obsesiilor post-moderne!)

Nu, nu ne-ncălţăm de mâine toţi cu opinci, scoatem calu’ din lift şi merem la muncă.

Dar aia de cuptor cu lemne chiar e pâinea cea mai bună.
Atât de bună-ncât n-are, simbolic vorbind, rost s-accepţi nicio imitaţie.

După cum iaurtul cel mai bun e cel făcut acasă, indiferent că via lapte prins sau lapte fiert pe cuib de smântână, şi brânza cea mai bună e tot cea făcută-n casă, din laptele prins, dar cu oala pusă pe plită, la foc mai degrabă mic...

(şi pe ochiul de aragaz iese, da’ rezultatul, nemijlocit de o placă intermediară, e cam patetic...)

Şi merită o integrare în stiul de viaţă actual.

Pentru că prea mult din ce mâncăm, vedem, auzim, vorbim, trăim şi dăm mai departe copchiiilor e uber-falsificat de procesarea-procesării-răsprocesării-mamei-ei.

Şi nu, nu e destul să fie curat pe jos în fabrică.

Notă: recomand călduros postarea Carlei, chit că mai mult ca sigur sunt printre ultimii care-au aflat de ea!
(ah, lumea manufacturieră n-a depăşit nici în ziua de azi obsesiile legate de costurile adiacente suplimentare, cum ar fi cel curăţeniei.... indiferent ce-ar face şi de câtă vreme, tot se găseşte unu’ care să zică auto-admirativ „daaaa, şi la noi mai e şi curat! niiii, n-avem şobolani azi!”)


Mă-ntreb de ce nu se găseşte nimeni - de la producători de jucării până la vreo editură ori vreun muzeu sau vreun particular mai ambiţios - care să abordeze mina asta de aur numită tradiţie.
O fi greu?

Poţi face o carte 3D despre cum se face, la cuptor, pâinea. Sau cum se construieşte, pe stil vechi, o fântână în România. Eventual fântâni, de toate felurile, că-ntr-un fel arată fântânile din Bărăgan şi-n alt fel cele de la munte.
(nu, n-ar trebui traduse în stil pontocrat de pe te miri unde; pe varii alte meleaguri, lucrurile se făceau altfel; nu mai bine sau mai rău, pur şi simplu altfel)

Poţi face jocuri din lemn. De construcţie sau, pur şi simplu, de joacă. (Mă gândesc cum ar arăta un Muzeu al Satului în miniatură.)
Un fel de Lego local, cu colecţii de toate felurile, chit că de produs le produci în China. Unde ăia mai pun în pachete şi cinci pitici în loc de şapte, că, la chinezi, între cinci şi şapte persoane mici nu-i mare diferenţă!)
(Şi cam cât de bucuroasă aş fi eu să calc pe alte piese prin casă.... dar asta e, deja, altă poveste!)

Costume de toate felurile pentru personaje - şi ce bogăţie e şi aici...

Poţi aduce copiii mai aproape de felul originar de-a face lucrurile - pentru că aşa au ocazia să-şi observe mai bine propriul traseu şi propria existenţă.


Poţi face multe.
Desigur, dacă încerci.

Leapşă (cu auto-preluare!): când a fost ultima dată când ai făcut ceva direct, da’ direct cap-coadă?
(gemul de prune culese personal, compus numa’ din prune lăsate-n tavă, la cuptor, la foc mic, preţ de cinci ore, se pune; şi puloverul din lână de la ţară...; supa de pui cu pui de la magazin, nu!)