Cel mai mare cadou

Nu mai ţin minte nici cum o chema, nici când anume am cunoscut-o. Sunt sigură că aveam o cunoştinţă comună şi că ne mai văzusem de câteva ori, pe la diverse evenimente publice ori private, înainte de a ne trezi că suntem, temporar, colege „de balcon” la servici. Dar nu asta contează; cel puţin nu atât cât povestea ei. O să-i spun Ela.

Nu neapărat o mare frumuseţe, era o femeie îngrijită, calmă şi plină de bun simţ. Avea nişte sprâncene negre superbe şi, când zâmbea, devenea, parcă, altă persoană - atât de tare i se luminau ochii. Şi i se luminau des când pomenea de cele două fetiţe ale ei. Cu nu foarte mult timp în urmă, Ela fusese o persoană optimistă şi veselă.
- Ca un cintezoi.

Cu ocazia unei schimbări de management, compania la care lucrase Ela în (pe atunci) ultimii 5 ani se apucase de disponibilizări. Ea fusese pe lista neagră. Printr-o coincidenţă mai mult decât nefericită, asta se întâmplase la numai 2 luni după ce soţul ei fusese, şi el, trimis acasă. Aşa că Ela, după 6 luni de şomaj, se văzuse în situaţia de a aplica pentru orice job cât de cât decent. Pe balcon cu mine ajunsese după ce, lucrând ca secretară la firma unor arabi, se trezise acuzată de infidelitate din pricina orelor prea lungi de stat la servici.
- Nu mai multe decât la agenţie, a tras Ela un fum. Nu era ceva nou. Şi asta în condiţiile în care aici nevestele patronilor erau mai mult decât prezente la birou.

Înainte să-şi piardă slujbele, fuseseră, amândoi, bine plătiţi.
- A fost greu să le explicăm fetelor de ce nu ne mai putem permite una sau cealaltă. Noroc că pusesem nişte bani deoparte. N-au ţinut aşa mult... dar au fost, totuşi, de folos. N-am fi rezistat fără ei.

Soţul Elei suferise foarte mult din cauza pierderii jobului. Mai mult decât orice, din cauza lipsei de ocupaţie. Nu avea nici prieteni şi nici alte preocupări decât slujba şi familia.
- Păi, nu putea să stea cu fetele? Ar fi avut, îmi imaginez, ziua plină!
Ela mi-a zâmbit blând şi generos, ca unui copil naiv.
- De fete m-am ocupat tot timpul eu. El, mai puţin.

„Mai puţin”-ul ăsta, aveam să aflu (pe parcursul următoarelor conversaţii, printre rânduri) era doar un eufemism. Familia Elei era Ela. Ea ducea tot în spate. Familia soţului ei rămăsese, în continuare, cea în care crescuse. În casa-n care doi copii îi spuneau „tată”, el era, încă (după comportament), musafir. Unul mai cu pretenţii.
Şi, după ce-am aflat câte ceva şi despre soacră (care le pretindea în continuare bani, nu doar imediat după căsătorie, chiar şi când rămăseseră amândoi şomeri, ca să-i pună ea bine) am ajuns să întreb direct:
- Păi bine, dar voi, de fapt, de ce v-aţi mai căsătorit? Nu mi se pare c-aţi avea cine ştie ce în comun...

Ela a ridicat din umeri. Ca la o întrebare al cărei răspuns nu te ajută, de fapt, cu nimic.
- Aveam amândoi 32 de ani. Voiam să întemeiem o familie. Voiam acelaşi lucru. N-am făcut nimic din ce ne privea fără să vorbesc cu el. Copiii i-am făcut după ce-am hotărât că-i vrem, casa, la fel... Nu ştiu de ce n-a mers. Eu m-am străduit cât am putut. Mă străduiesc în continuare... Doar că nu mai pot lupta cu tot neamul lui. Niciodată nu ne-a pus pe noi înainte. Nici acum nu o face.

Cheia de la maşina lor stătea, în absenţa soţului, încuiată în sertar. Ela avea permis; avusese (spre deosebire de el) şi maşină de servici. Era o şoferiţă bună. N-ar fi lovit Dacia.
- Nu asta era problema. îi băgase mă-sa-n cap tot felul de minuni... Ce-i trebuie ei maşină? Unde să umble? Lela? Femeia nu face aia, femeia nu trebuie să facă ailaltă...
Cam ce nu făcuse nici ea, mama soacră, niciodată. Ori din neştiinţă, ori din interdicţie familială.

- Păi, mă holbasem eu, cum vine asta? Şi dacă, Doamne-Fereşte, e vreo urgenţă, ai de mers cu fetele la spital, în creierii nopţii?
- Taxi, a ridicat din umeri Ela. Sper să nu fie cazul. Până acum, n-a fost.

Mai trist era că el îşi găsise pe cineva. Chestie aprobată zgomotos de mama-soacră.
- Speră la o noră mai bună. N-a făcut niciodată un secret din asta.

Ela, căsătorindu-se, o lipsise, implicit, pe maman (altminteri deloc neajutorată) de nenumăratele cotizaţii filiale. Nu c-ar fi ştiut dinainte de ele...
Evident că l-a luat pentru bani. Unde mai găsea ea aşa băiat bun?
Ela avusese aproape mereu salariul un pic mai mare. Şi mai avusese şi tupeul să vrea casă, copii...
Măcar de-ar fi făcut băiat.
- Sigur, am pufnit eu, şi dacă făceai băiat, de ce unul şi nu doi, de ce seamănă cu tine şi nu cu el... De ce nu divorţezi?
- Şi unde să mă duc?
- Aveţi doi copii. Instanţa o să ţi-i încredinţeze ţie. Nu cred că te scoate nimeni în stradă. Zici că el, oricum nu prea dă pe acasă. Mai e şi adulterul...
- Nu vreau să pomenesc la proces de adulter. Dacă trebuie să fie şi fetele-n sală? Ar fi umilitor... Şi-apoi, şi cu, şi fără menţiunea asta, lor ce le spun?
- Şi aşa, nu e umilitor? Nu tot or să vrea explicaţii? Cu ce model de familie crezi că pleacă ele la drum? Cu cel în care masculul familiei încuie cheia de la maşină în sertar, în vreme ce mama trage ca boul? Asta-ţi doreşti pentru ele?
Ela a tăcut. A dat însă din cap. N-am ştiut, pe loc, cum să interpretez gestul.

Peste câteva zile plecam din firmă, fără să mai apuc s-o văd.
Când, după vreo câteva luni, m-am întâlnit întâmplător cu un amic comun, am aflat că divorţase. Şi că, paradoxal (sau nu) părea că-şi recăpătase surâsul.


Cum şi-o fi făcut curaj?
- A! a adăugat amicul. A mai zis o chestie foarte interesantă. Cum că şi-a dat ea seama, pe un balcon, ca ’ăl mai mare cadou pe care-l poate face o mamă fetelor ei e să le ofere măcar un părinte cât de cât fericit.