Istoria se repetă. Şi se adnotează.

Avem un anarhist. Mic.
De ce anarhist?

Poi. E cam ca-n bancul cel cu cuşca decorată cu perdeluţe roz bombon: „sunt câine rău pentru că nu vreau să pap tot”.
Ceea ce vrea să spună că Muţunau e cel mai puţin compliant exemplar de pe faţa pământului când vine vorba de băut ceai (din cană, din sticlă, din ce-o fi). Acceptă liniştit siropurile, chiar şi medicamentele cu gust groaznic, câtă vreme sunt servite din mers, la seringă. (caut una mare, de ORL, ca mi-a cam ajuns alergătura!)

Încercând să negocieze beutul ceaiurilor, Mamiţuni, adepta explicaţiunilor detaliate, s-a lansat în următoarea discuţie (pierzătoare):
- Uite, dacă bei ceai, te faci bine. Şi putem pe urmă să mergem la piscină. Nu putem merge la piscină dacă suntem bolnavi.
- Ba putem!
- Omuleţule, trebuie ca mai întâi să te faci bine. Nu ne primeşte nimeni aşa, au şi cei de la piscină reguli, vor să fie ordine...
- Mami!
- ... să nu se îmbolnăvească nimeni...
- Mami!
- Da!
- Mami! Să nu fie o’dine! Să nu fie o’dine, mami, să fie bine!


Anarhistul mai este şi alergăreţ, degrabă nerăbdătoriu şi poznaş.
Materia primă ideală pentru pierdut prin mall.

(De pierdut, îl pierd şi la teatru - doar că acolo a devenit un obicei ca domnia sa, mai uşor de strecurat, să evadeze dintre bănci şi s-o rupă de fugă înaintea mea, prin mulţime. Sunt două locuri unde poate fi re-găsit: afară, la baloane, sau pe scenă. Deci, tehnic vorbind, nu e chiar la fel.)

Lecţia învăţată azi e că, dacă ’mnealui mai dărâmă ceva (chiar o juma' de magazin), nu mai stau să pun singură la loc.

Am avut o pauză de atenţie de 10-20 de secunde. Credeam că l-am urmărit (sonor), dar ... se vede treaba că nu.
Bodyguard-ul de la intrarea magazinului în care eram nu l-a oprit, aşa că, în timp record, Muţunau a ajuns în partea cealaltă a mall-ului (din fericire relativ pustiu la ora cu pricina). N-am reconstituit exact filmul acţiunii (dacă l-a oprit un bodyguard sau dacă s-a dus Muţunau la organ - înclin să cred că mai degrabă prima variantă...pe teme de oarece zurbageli), doar dialogul.
- Cum te cheamă pe tine?
- Pe mine mă cheamă Muţunau!
- Şi unde e mami?
- Mmmm.... mami chied că s-a pie’dut de mine!

Anarhistul, de altfel zâmbitor, vorbăreţ („asta e mami! am găsit-o!”) şi docil (a dedus el de undeva că nu-i a bună...) a fost recuperat (la timp pentru mutra mea deja vineţiu colorată) în mustăcelile amuzate ale agenţilor mai tinerei şi sub privirea ostentativ mustrătoare a agentului cu aer de bunic. Muţunau, în spirit echitabil, i-a ajutat să-şi şteargă instant rânjetele când, post-îmbrăţişare, a zbughit-o ca racheta chiar de sub nasul tuturor.

O mică grămadă ordonată formată din 3 voluntari a fost, din fericire, eficientă întru placarea zurbagiului şi depunerea dumisale în braţele mumei celei împovărate de rucsac, haine, ani grei şi alte regrete de sezon.


Şi legătura?

Mamiţuni, la vreo 3 ani, poate 3 jumate (deci un an peste Muţ), porneşte campestru, cu Bunica din dotare (Străbunica lui Muţ, cum ar veni), într-o vizită.
La nu’ş ce cot de poteca, pe motive de cules flori, au loc:
1. smulgerea din mâna bunicească
2. tradiţionala rupere de fugă (dublată, desigur, de surzenie).

Urmează, pe de o parte, un contemplativo-activ cules-ales luuung (decretat, spre final, drept oarecum plicticos) şi, pe de alta, o goană disperato-frisonată prin tot satul, în căutarea culegătorului pierdut.

Taman când se părea că s-au epuizat toate posibilităţile, căutata şi căutătoarea dau nas în nas, pe o potecă şerpuindă, la mijloc de deal. Gura mare, evident, n-o avea adultul.
- Da’ un’ie umbli, Bunííí, că de când te caut!

Povestea are mai bine de trej’ de ani...
Repetiţia e proaspătă, caldă, de azi.