Poznaşul

Vocaţia te găseşte când te aştepţi mai puţin: Muţunau dă mari semne de interes în materie de decoraţiuni interioare.
Cel puţin aşa s-a interpretat ultima şi, momentan, cea mai intensă dintre tendinţele lui: cea de-a pleca la plimbare prin casă ţinând într-o mână un obiect cât mai voluminos (gama variată include cizmoaiele lui Mami, dar şi rucsacul ei, nu tocmai mic) şi-n cealaltă, pisica. Birmaneza. Pentru aia persană e nevoie de ceva mai mult tupeu.
Nu destul că fiara-i bolnavă, o mai şi agresează junele.
(am decis că nu-i arătăm, deocamdată, cum s-o mângâie: o să-i interzicem direct să se apropie de mâţe; nu-şi dozează forţa (ceea ce înseamnă c-o să le pocnească oricum) şi-apoi, până nu demult, le ignora cu succes; avem, deci, modelul).
Biata mâţă a ajuns
a) să se ascundă prin casă
b) să miaune pierit şi isteric de cum îi apare Muţunau în raza vizuală.

Motiv pentru care el a concluzionat (oarecum logic...) că pisica face (cu o mutră chinuită!) ai-ai-au.....

Mamiţuni trebuia să se fi făcut arheolog. Are un spor la căutat pe sub paturi... se găsesc multe lucruri. Judecând după adevărurile scrise pe cutiile de jucării cu multe piese (inventarul interiorului!) niciodată toate.
Ghiciţi cine, unde şi ce aruncă! Cum cu ce frecvenţă? Non-stop. (singurele pauze: când doarme)

Mamiţuni e restaurator - de tot feliul de obiecte casnice. De câteva săptămâni încoace degetuţele dumisale prezintă întreaga paletă de substanţe adezive existente pe piaţă, de la lipiciurile pentru lemn, plastic, sticlă ori materiale textile până la banalul aracet. Acu’ meditează intens la modalitatea cea mai sigură de a lipi „pălăria” unei aplice (partea de sticlă) pe care a spart-o personal, prin ambalare deficientă combinată cu o-nşfăcare tip degete rare cu ocazia renovării casei (da, demult). Până se găseşte soluţia, becurile şed graţios la vedere.

În afară de susnumita, pe lista de spărgători de frunte din casă mai figurează Bunica (recordul e de un obiect pe zi timp de o săptămână! nu toate „operele” fiind recuperabile via restaurare!) şi bona (subţire, până una-alta; a fărâmat mânerul deja spart şi lipit al unei căni).
Mâţele se abţin, iar Muţunau nu sparge. Deocamdată. El pur şi simplu calcă în picioare şi/sau rupe. Tot. La nivel de centură neagră, aş zice...
Până şi cele mai rezistente cărţi sunt flenduri. Nu ne mai apucăm de lectură decât cu badigard. Cărţigard, de fapt.

E... da’ pe lângă astea, musiu a dezvoltat un sistem: cum scapă ceva pe jos (unde prin scapă se înţelege şi trânteşte), emite cel mai ipocrit hââââiiii din lume (inspirat, evident, de imprudentele onomatopee buniceşti, reinterpretate). După care rânjeşte şarmant, cu gropiţă.
(mai fă-i ceva. ţi-a rupt puşca şi te-a şi bătut cu ea la cur, instant).

Lucrurile nu se opresc aici.
Puterea uau-lui este atât de mare, şi abilitatea atât de înnăscută, încât se vede şi dincolo de starea de trezie.
(da, Muţunau vorbeşte prin somn. prima ocazie observată s-a notat cam pe la 7-8 luni, când adormilă s-a întors de pe o parte pe alta scandând zgomotos şi clar ta-ta-ti-ta! -care, în perioada respectivă, reprezenta nu’ş ce reper anume, diurn. ne aşteptăm la mai multe, căci are de unde moşteni: Mamiţuni, la oboseală, e somnambulă. obicei documentat sistematic, întru amuzamentul familiei)
Nu mai departe de astă noapte, Mamiţuni, oarecum lucidă, s-a prezentat corespunzător la pătuc, să ostoiască oarece mormăieli intense. (Muţul chifneşte nopţile când vrea să se întoarcă pe cealaltă parte, dar e prea adormit ca să mai ştie cum, când doreşte, în circumstanţe similare, să-i fie extrasă (de sub el!) una dintre mânuţe, când (credem) mai visează chestii ciudate, când îi e sete sau (dimineţile) foame; când e pipilit până la subsuoară, din motive de chiloţi incompetenţi, nu zice nici pâs).

A „reasamblat” (teleghidată) Muţunaul într-o poziţie mai puţin pretabilă la înţepeneli (pe burtică) şi l-a învelit, simbolic, cu păturica.
Muţunau, în somn, s-a ridicat un pic pe coate şi-a emis un uaaaau zgomotos, clar şi cu un aer vag recunoscător. Bunica a pufnit în râs şi-apoi toată lumea s-a culcat la loc.

Pen’ că puterea piarului personal e mare, şi nici cu intuiţia muţunautică nu ni-i ruşine (dimpotrivă!), iaca model de situaţiune în care ne mai trezim, ţaţo: pe seară, Mamiţuni cea chiaună se echipează întru cărare în oraş, la oarece concert de cârciumă. Muţunau urmăreşte, sporadic, procesul.
Mamiţuni îşi termină cu greu de zugrăvit mecla, trage o bluză peste maieul cel colorat şi plonjează pe hol.
Muţunau, cu un aer mega-golănesc de hai-să-te-fac-să-te-simţi-bine-că-s-băiat-bun, exclamă emfatic, cu intonaţie:
- Uaaaaau!
Mai lipsea să fluiere, cu două deşte-n gură.
Nu cred că mai aşteptăm mult.


PS. gemenilor pare să le meargă mai bine. ţinem pumnii.

Mamiţuni cea obosită

Aş vrea să dorm non-stop. Timp de vreo 48 de ore. După care să mă trezesc proaspătă ca o garofiţă şi să nu mai fiu obosită niciodată.
Cred că vreau să fiu iepurul Duracell - da’ nu roz. Şi nici aşa blănos.

Am ajuns să-mi detest toate aparatele posesoare de alarme audio (de trezire). Nu-s puţine.
Umblu ca anesteziată oricâte cafele şi ceaiuri verzi aş bea. Pardon, câte tone de cafele şi ceaiuri....
Gândesc în reluare. O dată la două zile - că mai des nu mi se mai poate întâmpla nicicum să gândesc.
Sunt pe pilot automat - şi ori e defect, ori în concediu fără plată.
Mănânc, de oboseală, mult mai mult decât ar fi cazul.
Totul îmi ia de cinci ori mai mult - ceea ce nu face decât să continue să mă încarce cu întârzieri şi lucruri neterminate.
Sunt suspect de leşinată, cu energia la minus infinit.
(Singurele momente în care nu se vede asta sunt cele serale, de tăvăleală muţunautică pe covor şi/sau de alergături plus dansuri chiuite prin casă.)

Fiecare veste nu tocmai bună mă dă peste cap în sistem pocnit cu leuca-n meclă. Şi, eventual, cu tesla... Mă rog, metaforic vorbind...
Ideea e că mă simt bătută.

Visez la măcar o dimineaţă trezită domol. Nu la ceas, nu la chemare de copil. Poate mâine?

O rugăciune

Fetiţa prietenei mele (proaspăta mămică de gemeni, cea recent pomenită) este în stare gravă.

Spuneţi, vă rog, o rugăciune pentru ele, trimiteţi-le un gând bun. Trebuie să conteze.

Oarece poze

Un chinez:


Un... eschimos?


Un cititor:
şi acum, cu cartea invers:


Cel mai bun dispozitiv de blocat vasul de WC:
E de e nedemontat.

Ştirile pe scurt, iar

Am instaurat politica grupului de joacă. Duminica trecută a avut loc prima rundă. Bipartită, deocamdată, până ne prindem ce şi cum. Am lansat şi restul de invitaţii. Aşteptăm cu interes săptămâna viitoare. Sfârşitul ei, de fapt.
Începutul a fost ezitant - planurile fuseseră făcute pentru sâmbătă, da’ orarele diferite de mâncare şi somn (ale participanţilor) s-au opus...
Poze, mâine.


Mâţa birmaneză trebuie dusă la doctor. Vomită cel puţin odată pe zi, ceea ce nu ne miroase a bine... nici la propriu, nici la figurat! Şi are şi un nodul suspect pe burtă.
Noroc c-am găsit un veterinar bun care să aibă program şi sâmbăta.


Am găsit bonă. A început de la 1 februarie. Sub vultureasca supraveghere bunicească.
Am un sentiment ciudat vis-a-vis de ea.
Pe de o parte, are recomandări entuziaste de la o prietenă care o ştie bine - c-au stat împreună aproape 3 ani... de când avea copilul prietenei 9 luni şi până când a putut fi dat la grădiniţă...
Pe de alta... n-aş şti să spun de ce, nu mi-a prea inspirat încredere... de la prima vedere... deşi e evident că se descurcă. Şi că lui Muţunau îi face plăcere să stea cu ea.
Nu-mi dau seama ce anume-mi măcăne la ea. Are experienţă, copiii trag la ea, ei îi convine programul meu, nu mă ruinează salariul ei... teoretic, toate premisele-s minunate.
Sper să nu fac descoperiri la modul tragic.
Omuleţul paranoic de pe umărul meu stâng îmi susură non-stop: montează camere, montează camere!!!


Şi tocmai azi, pe fondul apogeului zăpăcelii mele (noaptea e prea scurtă, somn insuficient, ziua trece prea repede, eu-s obo, mă mişc în reluare şi rar apuc să fac ce mi-am propus - deşi lista este foarte scurtă!), am fost întrebată de ce n-am ales să stau doi ani acasă.
M-am gândit.
Pentru că s-a ivit o ocazie civilizată. Cel puţin, eu aşa am crezut.
Pentru că s-a lăsat cu o schimbare (dorită) de loc de muncă. Nu mai fac 90 de minute dus (cu maşina!) până la birou. Fac 15. Dacă aş merge pe jos, ar fi 45. Altă viaţă.
Pentru că ziua de muncă se termină la 17.30. Nu la 20.00, după o şedinţă care a început dobitoceşte la 17.30...
Pentru că am scăpat de prostia aia de dress code. (bine ar fi să am minţile la mine... mind code e din plin în vigoare!)
N-am răspuns atât de elaborat. Am ridicat din umeri şi-am zis doar că aşa mi s-a părut potrivit.


Muţunau are 12 kile. A fost cântărit cu chiu, cu vai - că doar n-o să stea locului!
Când vine careva în weekend şi-l/o întâmpin eu, domnia sa stă de pază la locul faptei şi, cum deschid uşa, se uită lung la intrus, arată instant spre mine şi declamă (hotărât!) ma-ma!


Am rămas fără noul hăinoi muţunautic de iarnă (luat pentru că ăla vechi, excelent de altfel, rămăsese mic - mai precis, scurt la picioare).
Celui nou i-au pocnit spectaculos fermoarele. Ambele mecanisme. Cu totul. L-am pus în cutia cu obiecte de restaurat.
Retur la cel vechi. Cu greu...
Sper să găsesc o soluţie reparatoare...



Azi am fost să văd o minune. Mare. Doi gemeni, băiat şi fată, de 3200 şi respectiv 2200, născuţi la 38 de săptămâni, prin cezariană la cald, c-au dat ei semne că vor să vină pe lume cu 2 zile mai repede, unei mame sărite de 40 de ani, care, după eşecul (?!?) unui tratament de fertilizare, renunţase la ideea că i se mai întâmplă.
O sarcină îngrozitor de grea, cu nedormit, reflux, minuni, mai ales spre final.

Copii s-au născut ieri dimineaţă. Nici până azi nu i-au fost aduşi mamei copiii la alăptat... iar fetiţa a făcut deja hipoglicemie... aşa c-au băgat-o în perfuzie... Mama vrea să-şi ia câmpii.
Azi i-a venit pe etaj o asistentă trăsnind a băutură, care i-a scăpat, printre altele, perfuzia pe jos.
Spitalul, aflat într-o clădire veche, nu are lift.
După operaţie şi ziua de terapie intensivă (unde totul a fost OK), proaspăta mamă a trebuit să urce pe scări până în salon. Nu l-au lăsat pe tată s-o care.
- Avem regulile noastre.
O s-aveţi în curând şi nişte dinţi lipsă, aş fi zis eu. Mulţi.
Pe drum, evident, ea a leşinat.
Abia atunci a putut fi luată în braţe.

Copiii sunt pe alt etaj. Neonatologul i-a zis că nu i-i aduce, să coboare ea, dacă vrea. Cu maţele-n mână, în plin sevraj post-frână la calmante.
(m-am felicitat de mii de ori că n-am optat pentru cezariană. nu că, la cum s-au petrecut lucrurile cu noi, ar mai fi fost timp de ea...
nu, ei nu i-am spus cât mă felicit eu)

Asistenta de noapte (de altfel o femeie foarte sufletistă) a verificat lactaţia ca la carte (la rubrica aşa nu) pişcând zdravăn (fără avertisment!) mama, după ce-a descheiat-o rapid şi brutal la piept.
- Aveţi lapte!
- Dacă mă doare aşa, mai bine nici nu mai încerc să mai alăptez.
Cum o convingem? Suntem două care-ncercăm. Plus asistenta anterior menţionată, pe care am corupt-o (verbal! cu argumente! cu model!) să fie mai blând-perseverentă şi mai puţin dictatoare şi smucită.


Arunc o privire la televizor (ceea ce nu-mi stă în caracter; da’ acu’ se uită Bunica, şi nu am unde butona, decât în sufragerie, că dincolo doarme junele) şi constat că mi-ar plăcea să fac o excursie în Srinagar. India.
(eventual, chiar de mâine)

Somn.

Mega activităţi

Ia’n să mai punem noi mâna pe carte...

Pare a fi visul vieţii oricărui copil de 4-5 ani.

Cadorisită Micului Urecheat cu întârziere (că, de, Moşu’ mai întârzie câteodată...), cartea a dat lovitura din prima, chiar de la momentul deschiderii:
- Mami, are poze cu magie!!!

Achiziţionată de la Cora, a costat mult mai puţini bani decât cei ceruţi de varii site-uri de cărţi & cadouri pentru copii. În materie de cărţulii, bun magazin!

Mai are rost să spunem cât de greu s-a despărţit Mamiţuni de carte? (pentru că, evident, ar fi vrut să citească & să se joace ea!)

Succinte introspecţii mamiţuneşti

Bifate la capitolul lipsuri:

Timp pentru tot ce mi-aş dori să fac - de la mers pe coclauri până la citit cărţi bizare în creierii nopţii.
Energie.
Suficientă disciplină ca să duc la capăt tot ce mi-am propus (iar lista e, mereu, din ce în ce mai lungă...).
Relaţii mai relaxate.
Înţelepciunea de a nu insista inutil. Sau de a nu insista, în general...
Toleranţa pentru situaţiile „greşite”.


Nu, nu e vorba de ce-mi lipseşte acum, când am un copil.
Sunt lucrurile a căror lipsă o resimţeam acut înainte.
De unde-mi rezultă concluzia că-n spatele deficienţelor declarate/recunoscute stau, uneori, alte lipsuri.

Greşeli

(sursa)

Că n-am reuşit să-l alăptez mai mult timp.

Că n-am perseverat cu pusul pe oliţă de când a putut sta în fund - şi acum trebuie s-o tot luăm de la capăt, iar şi iar.

Că n-am putut-o convinge pe Bunică:
- să-i dea, de la 1 an, şi altceva decât mâncare pasată (în speţă tăiată cubuleţe), pentru că, da, avea destui dinţi - acu’ are şi mai mulţi! şi măsele!
- să-l încurajeze să mănânce singur, indiferent câtă mâncare se dă pe jos cu ocazia asta;
- să nu-l mai înfofolească intens, cu şapte mii de bluze şi salopete;
- să aleagă, pentru apa de baie, o temperatură semnificativ mai redusă decât cea de fierbere, să nu mai iasă copilul roşu ca racu’ din baie! (Bunica are reumatism şi, prin urmare, impune samavolnic apa uber-fierbinte oricui e prea mic să protesteze vehement).

Că nu l-am „socializat” suficient cu copii. Mai ales cu copii de vârsta lui.

Că e (deja!) mega-alintat & căpos.

Orgasmic birth - de Debra Pascali Bonaro

Interviu cu Debra, aici.

Citat reprezentativ:

An Ode to Faith
-by Patrick Overter

When you have come to the edge
Of all the light you know,
Into the darkness of the unknown,
Faith is knowing that
One of two things will happen,
There will be something solid to stand on,
Or you will be taught how to fly.

Un soi de recenzie a filmului, aici.

Baloniada, faza pe sufragerie!

Am primit de la Dani o jucărie: micul aparat de făcut baloane de săpun.
După ce l-am salvat, săptămâna trecută, din ghearele cotrobăitoare şi iute desigilatoare ale celei mai curioase Ilinci, ne-am apucat, seara asta, de joacă! (deşi iniţial planificasem să pun trăsnaia deoparte, pentru când o fi Muţunau în stare să facă el personal baloane)

De joacă, preţ de (record mondial) mai bine de jumătate de oră! (căci şarjele de baloane de săpun nu seamănă deloc între ele.)
Oare de ce nu mi-a trecut mai demult prin minte? (ăăă... de-aia.)

Evident, s-au impus madlenic paralele cu trecutul.
Pe vremuri, maică, baloanele ăştia se făceau cu scandal, nu aşa (că sacrificam şampon de-ăla bun, ca să iasă mai colorate), muuult mai încet (per suta de baloane!) şi după antrenamente - că suflam numa’ câte unu’ odată, printr-o carcasă (un tub) de pix...
Era mai complicat!
Acu’, după ce-ţi trece ameţeala aferentă suflatului, e chiar bine!

Mâţele au contemplat blazate (persana) şi respectiv uşor intrigate (birmaneza), fără să se implice vreo clipă.
Ah, dacă era câinele Boxie aici... ce de-a baloane ar fi mâncat...

Recomandăm cu căldură această nouă disciplină olimpică!
(Poze, cu proxima ocazie. )

Îmi place gerul

Am mâinile iritate de frig. Ce iritate, crăpate de-a binelea (e drept că pe porţiuni mici, uşor şi rapid tratabile cu Bepanthen).
Am circulaţie periferică proastă. Mâinile mele sunt sloi de gheaţă şi vara, la patruj’ de grade. Pe lângă faptul că (iarna) îngheţ instantaneu mai departe de coate şi respectiv glezne, nu-mi trebe decât două minute de stat afară şi mă pot lăuda cu o mândreţe de nas roş, de Rudolf, vizibil cel puţin tuma' din Alpha Centauri.
În absolut toate încălţările mele (cu excepţia notabilă a bocancilor impermeabilizaţi) intră din belşug umezeala rece.
Nasul mi-e înfundat de două săptămâni. (în curând, vom sărbători centenarul răcelii/fornăielii purtate pe picioare)

Da’mi plac la nebunie şi bujorii daţi de aerul rece, şi privirea suav-bolundă, uşor împăienjenită, pe care-o afişez, ca tot omu’, când taman ce nu-mi vine a crede că în sfârşit am intrat la căldură.
Zăpada care-mi scârţâie sub picioare.
Aerul sticlos. Cerul înstelat. Aparenţa de desen animat a tuturor iniţiativelor umane.
Nemişcarea care pare să domine lumea, odată ce lucrurile s-au mai "aşezat".
Florile de gheaţă din fereastră. Inclusiv alea de pe fereastra maşinii - formate în interior, căci neam de neamul împrumutatei nu aeriseşte bine.
(noroc că încă-mi mai porneşte maşina şi-mi dă mâna să am vreme de lirisme.)

Pentru mine, iarna înseamnă, musai, zăpadă şi ger. Ca-n copilărie.

Zâmbesc, la gândul că muuult ne mai ghidează şi stăpânesc amintirile...

Pentru mine, gerul miroase, şi acum, a vacanţă şi a libertate.

Întoarcerea miorlaucelor

Aceste două jupânese îmblănite (a căror epopee poate rivaliza ghebos cu Forsyte Saga - în varianta mieunată - motiv pentru care n-o ... povestim chiar acum) au fost re-importate. Li s-a anulat, în fine, deportarea pe motive iniţial toxoplasmotice, igienico-bebeluşiste şi, apoi, călătoritoare.

Aşa că-n prezent ne mândrim cu multiplicarea patrupedă a balamucului.

Ele s-au întors. Da’ bunele lor maniere, nu.

Lasă că acum fiarele sunt la apogeul istericalelor pe teme de interdicţii teritoriale (nu mai au voie decât în anumite zone ale bârlogului muţunauto-mamiţunesc), da’n plus una dintre ele are, încurajată de lunga perioadă petrecută în aer mai liber, o problemă cu nimeritul tăviţei în caz de mare urgenţă. (e atât de copleşită c-o trece, încât nu se mai deplasează întotdeauna spre locul special amenajat), aşa că trebe supravegheată & îndrumată.

Numa’ mâţa n-o mai duceam la baie... (da’ mai ştii, poate facem potty training la dublu. totul e să nu-şi confunde cursanţii agregatele alocate şi să mă trezesc cu Muţunau anunţând mândru izbânzi la nisip în vreme ce pisica protestează că nu mai are pamperşi)

Culmea e următoarea: deşi Muţunaul a fost înconjurat din fragedă pruncie de motănime, mieunatul nu i-a intrat nicicum în repertoriul onomatopeic. (îţi explică & interpretează fără probleme o mulţime de alte animale, inclusiv, mai nou, calu' (ca’u’) da’ nu şi mâţa. niet.)

Mmm. La cât se bagă juvinele prin picioarele mele dimineaţa (adică la câte călcături îşi fură) nu cred că asta va mai fi, mult timp, o problemă...

Sfaturile lui Mamiţuni pentru un viitor tătic

(ca să ieşim din atmosfera postării anterioare...)

O femeie gravidă are întotdeauna dreptate.
Una lăuză are, oricât de puţin credibil ar părea, şi mai multă dreptate.
Auto-contrazicerile la interval de 3 minute fac parte din această abordare.
Obişnuieşte-te cu ideea.

Participă activ la perioada de sarcină - du-te la analize, la ecografii, etc, împreună cu viitoarea mamă. Ecografiile sunt chiar faine. Iar sarcina e... ei bine, un fel de perioadă de antrenament pentru ce urmează!

Învaţă să faci masaj. E extrem de util. Şi pentru viitoarea mamă, şi pentru liniştea ta sufletească. Şi pentru orele liniştite de somn...
Învaţă şi când să propui să faci masaj. Poate face diferenţa dintre o seară foarte plăcută şi o sesiune prelungită de certuri cât casa (şi cu strigături!) pe tema indiferenţei şi insensibilităţii masculine existente de când lumea.

Mergi la cursuri prenatale împreună cu co-autoarea.
Dacă ştii să schimbi bine pamperşi, şansele de a te vedea mai apoi cu unul plin între ochi scad considerabil.
Nu mai spun cât de apreciat vei fi de întregul popor pentru siguranţa cu care îţi ţii copilul în braţe...
(dacă te temi de ţinutul în braţe, fă rost de un sling; vei fi şi liniştit, şi super-cool!)

Vorbeşte cu progenitura din burtică. O să vezi, cât de curând, că reacţionează la vocea şi la atingerile tale.

Informează-te. Pe toate temele legate de sarcină şi naştere (oricât de fericit ai ajunge să fii că nu trebuie să treci tu prin asta). Iată, ca model, o serie de informaţii care îţi vor aduce puncte:
Cele mai bune sutiene pentru perioada de sarcină sunt cele de la Triumph.
Pentru alăptare, cele de la Mothercare. Astea, de oricine ar fi produse, tre’ să fie neapărat din bumbac!

Fă schimb de informaţii cu alţi (viitori) părinţi. Stai pe lângă părinţi cu copii mici şi observă-i. Învaţă cum şi de ce se fac lucrurile.

Află chestii despre alăptare. În special, despre cum să ajuţi mama să se calmeze şi despre cum se aşează bine copilul la sân. E realmente de mare ajutor, mai ales în prima lună.
Scopul e să ajungi să fii suporter de nădejde al alăptării exclusive până la 6 luni :)

Ţine cont de faptul că femeilor gravide le plac la nebunie complimentele. Piele luminoasă, păr frumos, ochi sclipitori...
Da’ nu exagera, că toate ne prindem. Şi, oricât am aprecia intenţia, vom vâna paranoic aluziile (chiar şi inexistente) şi vom ajunge să fim convinse c-ai vrut a spune, de fapt, exact contrariul complimentului...
Şi să nu te puie păcatu’ să faci (fie şi numa’n gând) vreun comentariu legat de greutatea doamnei. (Singura excepţie admisă este cazul în care ea arată în mod evident excepţional, din spate fotomodel, din faţă neaşteptat de simpatică posesoare de burtică!)

Dacă nu găteşti şi nici n-ai de gând să te apuci, recunoaşte deschis că era de mult momentul să ţii o cură de slăbire. (este cea mai bună metodă de a te apăra de atacul subit cu tigăi în cap).

Cu excepţia alimentelor de care numai tu te atingi, orice ai mânca, mai lasă o bucăţică. Sau anunţă că ai de gând să termini orezul cu lapte...

Fii foarte atent la ce dai pe goarnă. Hormonii de sarcină fac din cea mai rezonabilă fiinţă umană (şi asta nu ştiu dacă e chiar nevastă-ta!) o fiară cu gheare de tigru, dinţi de rechin şi lacrimi de crocodil. Cele mai benigne fraze din lume (pentru o ne-gravidă) pot ajunge să sune cataclismic - şi nu întotdeauna îţi dai seama pe loc. Apoi, ajungi să calci senin pe bombe neexplodate...

Bagă la cap (şi apoi apără poziţia) că mama decide. Mama copilului tău, nu mama ta sau mama ei. Dacă asculţi de instinct (iar mama e cea mai în măsură s-o facă, c-aşa e „construcţia”; aşa vine din standard, cu setările de bază, da?) şansele sunt să limitaţi dramatic numărul de belele în care să vă treziţi angrenaţi.

Ţine minte ce poate mânca şi ce nu graviduţa ta (chestie dificilă, pentru că preferinţele şi posibilităţile pot varia dramatic pe parcursul celor 40 de săptămâni...), ca să nu calci în străchini cu propuneri nepotrivite.

Pentru cazurile de hyperemesis gravidarum, încearcă să te fereşti (fizic!) de eventualele izbucniri ale stării. Exersează fentele. Mai ajută...

Las-o mai moale cu fumatul. Sau lasă-l de tot. Dacă în perioada sarcinii mai merge cum mai merge, pe urmă chiar nu-i cazul să stai mirosind a fum pe lângă copil...

Pune bani deoparte. Habar n-ai cât de bine or să vă prindă.
Nu strâmba din nas la lucrurile pe care le primiţi cadou. În cel mai rău caz, n-o să le folosiţi. Şi asta, deocamdată, nu ai de unde şti.

Sarcină şi naştere uşoară!
Bun venit în club.
Emoţie mai copleşitoare decât cea pe care o vei simţi când o să-ţi ţii prima dată copilul în braţe chiar nu există. Da, ăia de la etnobotanice mint.

Exerciţiu terifiant de imaginaţie

Nu pot să nu mă gândesc la ce se întâmplă acum în Haiti (al doilea cutremur; „replica” de 6.1...). Nu din perspectiva apetenţei pentru comentarea a tot ce iese din comun; mai degrabă (îmi place să cred) din cea a conştientizării situaţiei proprii. În favoarea aprecierii lucrurilor pe care le avem şi le luăm, de cele mai multe ori fără nici o urmă de îndoială, de-a gata.

La noi acasă, simpla ieşire la plimbare cu copilul cere o oarece logistică, pompos exagerată ca importanţă şi gravitate de absolut fiecare dată: îmbrăcat (întâi eu, ca să nu transpire el aşteptându-mă), provizii (apă sau ceai şi eventualii biscuiţi de orez, pentru zilele (mai calde) în care a făcut mofturi la masa precedentă), jucării, poate o cărticică. Pentru vizitele mai lungi se adaugă, evident, chiloţanii de schimb, unsorile aferente, hăinuţele de rezervă şi cele de interior. Şi lungile dezbateri pe tema lor.

Peste imaginea asta pun brusc, brutal, lipsurile. Să te trezeşti că, dintr-o dată, nu mai ai apă. Şi nici lumină. Şi nici semnal la mobil. Că nu ştii sigur dacă are să-ţi ajungă mâncarea.
(Dacă am locui într-o zonă ceva mai izolată, n-ar fi nevoie decât de ceva mai multă ninsoare. Nu cataclismic, doar conjunctural, de scurtă durată - şi tot intri într-o panică soră cu moartea - cu tot antrenamentul prealabil administrat de anii iepocii de aur şi de iernile mai grele...)

Cei din Haiti nu mai au case. Un milion şi jumătate de oameni îşi văd căminul fărâmat absurd de forţa şi zbaterile pământului de sub ei.
Nu au unde să se ducă. Nu ştiu unde le sunt rudele şi nici dacă mai sunt în viaţă. O mulţime de copii s-au trezit despărţiţi de mamele lor.
Infrastructura de-acolo pare a fi atât de proastă, încât, cu toată vremea favorabilă, nu ai pe unde ajunge rapid la cei care au nevoie de ajutor.

M-a impresionat până dincolo de lacrimi o transmisie radio BBC, auzită după primul cutremur: un scurt interviu luat unui om care scăpase relativ neatins, dacă am înţeles eu bine, din casa care-i ucisese una din fetiţe şi pe bunica acesteia. Era la subsolul unui spital, cu cea de-a doua fiică, foarte grav rănită, în aşteptarea unui minim ajutor. Până la momentul interviului (la câteva ore după cutremur, cred), în afara unui loc în acel subsol, nu primiseră absolut nimic.
Omul a fost relativ calm şi a vorbit măsurat pe tot parcursul discuţiei. Nu ştiu dacă din pricina efortului de a vorbi clar în engleză, din cauza şocului ori pentru că, pur şi simplu, ăsta i-o fi fost felul de a fi.
Spre sfârşitul celor câteva minute de interviu, copleşit de scâncetele copilului de langă el, a exclamat „dar chiar ar trebui să vină cineva să ne ajute... de ce nu vine nimeni? nu ne putem descurca... ”.
Copilul a mai scos un geamăt. Tatăl a cedat şi cred c-a izbucnit în lacrimi. „Aş vrea să mi se fi întâmplat mie... să fi fost eu în locul ei... Nu pot să fac nimic s-o ajut... sunt complet neputincios... e groaznic să nu poţi face nimic...”

Şi povestea unei mame căreia îi muriseră trei dintre cei patru copii, în condiţiile în care cel de-al patrulea ar fi avut nevoie de o intervenţie chirurgicală urgentă - în mai puţin de 6 ore. De data asta relatarea venea din partea unei asistente medicale americance (cred...). Când a spus că n-au cu ce să-i facă operaţia a izbucnit şi ea în plâns.

Nu am cu ce să-i ajut direct pe aceşti oameni. Bun, se pot dona bani, se pot strânge lucruri, nimic de zis... Dar ce le trebuie lor, în primul rând, iese din graniţele financiare ale acestei lumi; e dincolo de noi; ţine, mai degrabă, de domeniul miracolului.
Cum să faci să le-ajungă rapid toate ajutoarele necesare, chiar când sunt disponibile (iar cantităţile necesare pentru o singură zi sunt deja enorme!) şi gata încărcate în avioane? Cum faci să-i ajuţi să nu-şi piardă minţile de spaimă şi de şoc? Cum împiedici transformarea unora în fiare (mă refer la exemplele izolate de jafuri...)? Cum...?

Nu pot decât să mă gândesc la ei, în speranţa că undeva ar exista echivalentul unei bănci a gândurilor bune, din care să li se distribuie, tuturor, speranţă şi putere să răzbată...

Nu te poţi proteja de aşa ceva; nu ai ce măsuri preventive să iei ca să te scoţi din timp, cu certitudine absolută, din calea unui asemenea dezastru. Oricât de încurajatoare ar fi exemplele de solidaritate umană pe care le vedem acum la cei ce sar în ajutor, pierderile sunt ireparabile...

Ce contrast, când pui în balanţă istericalele „normale” de fiecare zi...