vineri, 12 februarie 2010
La aniversară
La mulţi ani Micului Urecheat, lui Ra’ şi lui Pau.
Să ne trăiţi sănătoşi şi veseli!
Şi, pentru Micul Urecheat, să facă mari descoperiri la microscop, într-un fel care să nu presupună, pentru mumă-sa, ore de dereticat ulterior prin casă..
joi, 11 februarie 2010
Rutina de blogger - leapşa de la Belle
Mi se pare că la mine e (în practică!) mai degrabă vorba de haos decât de rutină... în general, nu doar în materie de blogging!
Scriu (sau încerc să scriu) o dată pe zi, de luni până vineri (de cele mai multe ori, reuşesc). Tot atunci răspund (de cele mai multe ori incoerent!) şi eventualelor comentarii.
Nu-mi propun să blogăresc la sfârşit de săptămână. Se mai întâmplă, da’ mai rar.
De citit, citesc tot zilnic cam vreo oră, ori dimineaţa devreme, ori seara târziu - doar că am sentimentul că nu e întotdeauna suficient, că nu ţin pasul!
Încerc, odată la câteva zile, să recuperez.
Comentez destul de rar (comparativ cu ce văd pe la case mai mari). Fără vreun motiv anume...
Mă uimesc continuu cei care apucă să scrie mult, frumos, structurat, documentat, însoţit de imagini - aşa, ca Belle, ca X...
Scriu (sau încerc să scriu) o dată pe zi, de luni până vineri (de cele mai multe ori, reuşesc). Tot atunci răspund (de cele mai multe ori incoerent!) şi eventualelor comentarii.
Nu-mi propun să blogăresc la sfârşit de săptămână. Se mai întâmplă, da’ mai rar.
De citit, citesc tot zilnic cam vreo oră, ori dimineaţa devreme, ori seara târziu - doar că am sentimentul că nu e întotdeauna suficient, că nu ţin pasul!
Încerc, odată la câteva zile, să recuperez.
Comentez destul de rar (comparativ cu ce văd pe la case mai mari). Fără vreun motiv anume...
Mă uimesc continuu cei care apucă să scrie mult, frumos, structurat, documentat, însoţit de imagini - aşa, ca Belle, ca X...
miercuri, 10 februarie 2010
luni, 8 februarie 2010
duminică, 7 februarie 2010
Poznaşul
Vocaţia te găseşte când te aştepţi mai puţin: Muţunau dă mari semne de interes în materie de decoraţiuni interioare.
Cel puţin aşa s-a interpretat ultima şi, momentan, cea mai intensă dintre tendinţele lui: cea de-a pleca la plimbare prin casă ţinând într-o mână un obiect cât mai voluminos (gama variată include cizmoaiele lui Mami, dar şi rucsacul ei, nu tocmai mic) şi-n cealaltă, pisica. Birmaneza. Pentru aia persană e nevoie de ceva mai mult tupeu.
Nu destul că fiara-i bolnavă, o mai şi agresează junele.
(am decis că nu-i arătăm, deocamdată, cum s-o mângâie: o să-i interzicem direct să se apropie de mâţe; nu-şi dozează forţa (ceea ce înseamnă c-o să le pocnească oricum) şi-apoi, până nu demult, le ignora cu succes; avem, deci, modelul).
Biata mâţă a ajuns
a) să se ascundă prin casă
b) să miaune pierit şi isteric de cum îi apare Muţunau în raza vizuală.
Motiv pentru care el a concluzionat (oarecum logic...) că pisica face (cu o mutră chinuită!) ai-ai-au.....
Mamiţuni trebuia să se fi făcut arheolog. Are un spor la căutat pe sub paturi... se găsesc multe lucruri. Judecând după adevărurile scrise pe cutiile de jucării cu multe piese (inventarul interiorului!) niciodată toate.
Ghiciţi cine, unde şi ce aruncă! Cum cu ce frecvenţă? Non-stop. (singurele pauze: când doarme)
Mamiţuni e restaurator - de tot feliul de obiecte casnice. De câteva săptămâni încoace degetuţele dumisale prezintă întreaga paletă de substanţe adezive existente pe piaţă, de la lipiciurile pentru lemn, plastic, sticlă ori materiale textile până la banalul aracet. Acu’ meditează intens la modalitatea cea mai sigură de a lipi „pălăria” unei aplice (partea de sticlă) pe care a spart-o personal, prin ambalare deficientă combinată cu o-nşfăcare tip degete rare cu ocazia renovării casei (da, demult). Până se găseşte soluţia, becurile şed graţios la vedere.
În afară de susnumita, pe lista de spărgători de frunte din casă mai figurează Bunica (recordul e de un obiect pe zi timp de o săptămână! nu toate „operele” fiind recuperabile via restaurare!) şi bona (subţire, până una-alta; a fărâmat mânerul deja spart şi lipit al unei căni).
Mâţele se abţin, iar Muţunau nu sparge. Deocamdată. El pur şi simplu calcă în picioare şi/sau rupe. Tot. La nivel de centură neagră, aş zice...
Până şi cele mai rezistente cărţi sunt flenduri. Nu ne mai apucăm de lectură decât cu badigard. Cărţigard, de fapt.
E... da’ pe lângă astea, musiu a dezvoltat un sistem: cum scapă ceva pe jos (unde prin scapă se înţelege şi trânteşte), emite cel mai ipocrit hââââiiii din lume (inspirat, evident, de imprudentele onomatopee buniceşti, reinterpretate). După care rânjeşte şarmant, cu gropiţă.
(mai fă-i ceva. ţi-a rupt puşca şi te-a şi bătut cu ea la cur, instant).
Lucrurile nu se opresc aici.
Puterea uau-lui este atât de mare, şi abilitatea atât de înnăscută, încât se vede şi dincolo de starea de trezie.
(da, Muţunau vorbeşte prin somn. prima ocazie observată s-a notat cam pe la 7-8 luni, când adormilă s-a întors de pe o parte pe alta scandând zgomotos şi clar ta-ta-ti-ta! -care, în perioada respectivă, reprezenta nu’ş ce reper anume, diurn. ne aşteptăm la mai multe, căci are de unde moşteni: Mamiţuni, la oboseală, e somnambulă. obicei documentat sistematic, întru amuzamentul familiei)
Nu mai departe de astă noapte, Mamiţuni, oarecum lucidă, s-a prezentat corespunzător la pătuc, să ostoiască oarece mormăieli intense. (Muţul chifneşte nopţile când vrea să se întoarcă pe cealaltă parte, dar e prea adormit ca să mai ştie cum, când doreşte, în circumstanţe similare, să-i fie extrasă (de sub el!) una dintre mânuţe, când (credem) mai visează chestii ciudate, când îi e sete sau (dimineţile) foame; când e pipilit până la subsuoară, din motive de chiloţi incompetenţi, nu zice nici pâs).
A „reasamblat” (teleghidată) Muţunaul într-o poziţie mai puţin pretabilă la înţepeneli (pe burtică) şi l-a învelit, simbolic, cu păturica.
Muţunau, în somn, s-a ridicat un pic pe coate şi-a emis un uaaaau zgomotos, clar şi cu un aer vag recunoscător. Bunica a pufnit în râs şi-apoi toată lumea s-a culcat la loc.
Pen’ că puterea piarului personal e mare, şi nici cu intuiţia muţunautică nu ni-i ruşine (dimpotrivă!), iaca model de situaţiune în care ne mai trezim, ţaţo: pe seară, Mamiţuni cea chiaună se echipează întru cărare în oraş, la oarece concert de cârciumă. Muţunau urmăreşte, sporadic, procesul.
Mamiţuni îşi termină cu greu de zugrăvit mecla, trage o bluză peste maieul cel colorat şi plonjează pe hol.
Muţunau, cu un aer mega-golănesc de hai-să-te-fac-să-te-simţi-bine-că-s-băiat-bun, exclamă emfatic, cu intonaţie:
- Uaaaaau!
Mai lipsea să fluiere, cu două deşte-n gură.
Nu cred că mai aşteptăm mult.
PS. gemenilor pare să le meargă mai bine. ţinem pumnii.
Cel puţin aşa s-a interpretat ultima şi, momentan, cea mai intensă dintre tendinţele lui: cea de-a pleca la plimbare prin casă ţinând într-o mână un obiect cât mai voluminos (gama variată include cizmoaiele lui Mami, dar şi rucsacul ei, nu tocmai mic) şi-n cealaltă, pisica. Birmaneza. Pentru aia persană e nevoie de ceva mai mult tupeu.
Nu destul că fiara-i bolnavă, o mai şi agresează junele.
(am decis că nu-i arătăm, deocamdată, cum s-o mângâie: o să-i interzicem direct să se apropie de mâţe; nu-şi dozează forţa (ceea ce înseamnă c-o să le pocnească oricum) şi-apoi, până nu demult, le ignora cu succes; avem, deci, modelul).
Biata mâţă a ajuns
a) să se ascundă prin casă
b) să miaune pierit şi isteric de cum îi apare Muţunau în raza vizuală.
Motiv pentru care el a concluzionat (oarecum logic...) că pisica face (cu o mutră chinuită!) ai-ai-au.....
Mamiţuni trebuia să se fi făcut arheolog. Are un spor la căutat pe sub paturi... se găsesc multe lucruri. Judecând după adevărurile scrise pe cutiile de jucării cu multe piese (inventarul interiorului!) niciodată toate.
Ghiciţi cine, unde şi ce aruncă! Cum cu ce frecvenţă? Non-stop. (singurele pauze: când doarme)
Mamiţuni e restaurator - de tot feliul de obiecte casnice. De câteva săptămâni încoace degetuţele dumisale prezintă întreaga paletă de substanţe adezive existente pe piaţă, de la lipiciurile pentru lemn, plastic, sticlă ori materiale textile până la banalul aracet. Acu’ meditează intens la modalitatea cea mai sigură de a lipi „pălăria” unei aplice (partea de sticlă) pe care a spart-o personal, prin ambalare deficientă combinată cu o-nşfăcare tip degete rare cu ocazia renovării casei (da, demult). Până se găseşte soluţia, becurile şed graţios la vedere.
În afară de susnumita, pe lista de spărgători de frunte din casă mai figurează Bunica (recordul e de un obiect pe zi timp de o săptămână! nu toate „operele” fiind recuperabile via restaurare!) şi bona (subţire, până una-alta; a fărâmat mânerul deja spart şi lipit al unei căni).
Mâţele se abţin, iar Muţunau nu sparge. Deocamdată. El pur şi simplu calcă în picioare şi/sau rupe. Tot. La nivel de centură neagră, aş zice...
Până şi cele mai rezistente cărţi sunt flenduri. Nu ne mai apucăm de lectură decât cu badigard. Cărţigard, de fapt.
E... da’ pe lângă astea, musiu a dezvoltat un sistem: cum scapă ceva pe jos (unde prin scapă se înţelege şi trânteşte), emite cel mai ipocrit hââââiiii din lume (inspirat, evident, de imprudentele onomatopee buniceşti, reinterpretate). După care rânjeşte şarmant, cu gropiţă.
(mai fă-i ceva. ţi-a rupt puşca şi te-a şi bătut cu ea la cur, instant).
Lucrurile nu se opresc aici.
Puterea uau-lui este atât de mare, şi abilitatea atât de înnăscută, încât se vede şi dincolo de starea de trezie.
(da, Muţunau vorbeşte prin somn. prima ocazie observată s-a notat cam pe la 7-8 luni, când adormilă s-a întors de pe o parte pe alta scandând zgomotos şi clar ta-ta-ti-ta! -care, în perioada respectivă, reprezenta nu’ş ce reper anume, diurn. ne aşteptăm la mai multe, căci are de unde moşteni: Mamiţuni, la oboseală, e somnambulă. obicei documentat sistematic, întru amuzamentul familiei)
Nu mai departe de astă noapte, Mamiţuni, oarecum lucidă, s-a prezentat corespunzător la pătuc, să ostoiască oarece mormăieli intense. (Muţul chifneşte nopţile când vrea să se întoarcă pe cealaltă parte, dar e prea adormit ca să mai ştie cum, când doreşte, în circumstanţe similare, să-i fie extrasă (de sub el!) una dintre mânuţe, când (credem) mai visează chestii ciudate, când îi e sete sau (dimineţile) foame; când e pipilit până la subsuoară, din motive de chiloţi incompetenţi, nu zice nici pâs).
A „reasamblat” (teleghidată) Muţunaul într-o poziţie mai puţin pretabilă la înţepeneli (pe burtică) şi l-a învelit, simbolic, cu păturica.
Muţunau, în somn, s-a ridicat un pic pe coate şi-a emis un uaaaau zgomotos, clar şi cu un aer vag recunoscător. Bunica a pufnit în râs şi-apoi toată lumea s-a culcat la loc.
Pen’ că puterea piarului personal e mare, şi nici cu intuiţia muţunautică nu ni-i ruşine (dimpotrivă!), iaca model de situaţiune în care ne mai trezim, ţaţo: pe seară, Mamiţuni cea chiaună se echipează întru cărare în oraş, la oarece concert de cârciumă. Muţunau urmăreşte, sporadic, procesul.
Mamiţuni îşi termină cu greu de zugrăvit mecla, trage o bluză peste maieul cel colorat şi plonjează pe hol.
Muţunau, cu un aer mega-golănesc de hai-să-te-fac-să-te-simţi-bine-că-s-băiat-bun, exclamă emfatic, cu intonaţie:
- Uaaaaau!
Mai lipsea să fluiere, cu două deşte-n gură.
Nu cred că mai aşteptăm mult.
PS. gemenilor pare să le meargă mai bine. ţinem pumnii.
vineri, 5 februarie 2010
Mamiţuni cea obosită
Aş vrea să dorm non-stop. Timp de vreo 48 de ore. După care să mă trezesc proaspătă ca o garofiţă şi să nu mai fiu obosită niciodată.
Cred că vreau să fiu iepurul Duracell - da’ nu roz. Şi nici aşa blănos.
Am ajuns să-mi detest toate aparatele posesoare de alarme audio (de trezire). Nu-s puţine.
Umblu ca anesteziată oricâte cafele şi ceaiuri verzi aş bea. Pardon, câte tone de cafele şi ceaiuri....
Gândesc în reluare. O dată la două zile - că mai des nu mi se mai poate întâmpla nicicum să gândesc.
Sunt pe pilot automat - şi ori e defect, ori în concediu fără plată.
Mănânc, de oboseală, mult mai mult decât ar fi cazul.
Totul îmi ia de cinci ori mai mult - ceea ce nu face decât să continue să mă încarce cu întârzieri şi lucruri neterminate.
Sunt suspect de leşinată, cu energia la minus infinit.
(Singurele momente în care nu se vede asta sunt cele serale, de tăvăleală muţunautică pe covor şi/sau de alergături plus dansuri chiuite prin casă.)
Fiecare veste nu tocmai bună mă dă peste cap în sistem pocnit cu leuca-n meclă. Şi, eventual, cu tesla... Mă rog, metaforic vorbind...
Ideea e că mă simt bătută.
Visez la măcar o dimineaţă trezită domol. Nu la ceas, nu la chemare de copil. Poate mâine?
Cred că vreau să fiu iepurul Duracell - da’ nu roz. Şi nici aşa blănos.
Am ajuns să-mi detest toate aparatele posesoare de alarme audio (de trezire). Nu-s puţine.
Umblu ca anesteziată oricâte cafele şi ceaiuri verzi aş bea. Pardon, câte tone de cafele şi ceaiuri....
Gândesc în reluare. O dată la două zile - că mai des nu mi se mai poate întâmpla nicicum să gândesc.
Sunt pe pilot automat - şi ori e defect, ori în concediu fără plată.
Mănânc, de oboseală, mult mai mult decât ar fi cazul.
Totul îmi ia de cinci ori mai mult - ceea ce nu face decât să continue să mă încarce cu întârzieri şi lucruri neterminate.
Sunt suspect de leşinată, cu energia la minus infinit.
(Singurele momente în care nu se vede asta sunt cele serale, de tăvăleală muţunautică pe covor şi/sau de alergături plus dansuri chiuite prin casă.)
Fiecare veste nu tocmai bună mă dă peste cap în sistem pocnit cu leuca-n meclă. Şi, eventual, cu tesla... Mă rog, metaforic vorbind...
Ideea e că mă simt bătută.
Visez la măcar o dimineaţă trezită domol. Nu la ceas, nu la chemare de copil. Poate mâine?
joi, 4 februarie 2010
O rugăciune
Fetiţa prietenei mele (proaspăta mămică de gemeni, cea recent pomenită) este în stare gravă.
Spuneţi, vă rog, o rugăciune pentru ele, trimiteţi-le un gând bun. Trebuie să conteze.
Spuneţi, vă rog, o rugăciune pentru ele, trimiteţi-le un gând bun. Trebuie să conteze.
miercuri, 3 februarie 2010
Oarece poze
Un chinez:
Un... eschimos?
Un cititor:
şi acum, cu cartea invers:
Cel mai bun dispozitiv de blocat vasul de WC:
E de e nedemontat.
Un... eschimos?
Un cititor:
şi acum, cu cartea invers:
Cel mai bun dispozitiv de blocat vasul de WC:
E de e nedemontat.
marți, 2 februarie 2010
Ştirile pe scurt, iar
Am instaurat politica grupului de joacă. Duminica trecută a avut loc prima rundă. Bipartită, deocamdată, până ne prindem ce şi cum. Am lansat şi restul de invitaţii. Aşteptăm cu interes săptămâna viitoare. Sfârşitul ei, de fapt.
Începutul a fost ezitant - planurile fuseseră făcute pentru sâmbătă, da’ orarele diferite de mâncare şi somn (ale participanţilor) s-au opus...
Poze, mâine.
Mâţa birmaneză trebuie dusă la doctor. Vomită cel puţin odată pe zi, ceea ce nu ne miroase a bine... nici la propriu, nici la figurat! Şi are şi un nodul suspect pe burtă.
Noroc c-am găsit un veterinar bun care să aibă program şi sâmbăta.
Am găsit bonă. A început de la 1 februarie. Sub vultureasca supraveghere bunicească.
Am un sentiment ciudat vis-a-vis de ea.
Pe de o parte, are recomandări entuziaste de la o prietenă care o ştie bine - c-au stat împreună aproape 3 ani... de când avea copilul prietenei 9 luni şi până când a putut fi dat la grădiniţă...
Pe de alta... n-aş şti să spun de ce, nu mi-a prea inspirat încredere... de la prima vedere... deşi e evident că se descurcă. Şi că lui Muţunau îi face plăcere să stea cu ea.
Nu-mi dau seama ce anume-mi măcăne la ea. Are experienţă, copiii trag la ea, ei îi convine programul meu, nu mă ruinează salariul ei... teoretic, toate premisele-s minunate.
Sper să nu fac descoperiri la modul tragic.
Omuleţul paranoic de pe umărul meu stâng îmi susură non-stop: montează camere, montează camere!!!
Şi tocmai azi, pe fondul apogeului zăpăcelii mele (noaptea e prea scurtă, somn insuficient, ziua trece prea repede, eu-s obo, mă mişc în reluare şi rar apuc să fac ce mi-am propus - deşi lista este foarte scurtă!), am fost întrebată de ce n-am ales să stau doi ani acasă.
M-am gândit.
Pentru că s-a ivit o ocazie civilizată. Cel puţin, eu aşa am crezut.
Pentru că s-a lăsat cu o schimbare (dorită) de loc de muncă. Nu mai fac 90 de minute dus (cu maşina!) până la birou. Fac 15. Dacă aş merge pe jos, ar fi 45. Altă viaţă.
Pentru că ziua de muncă se termină la 17.30. Nu la 20.00, după o şedinţă care a început dobitoceşte la 17.30...
Pentru că am scăpat de prostia aia de dress code. (bine ar fi să am minţile la mine... mind code e din plin în vigoare!)
N-am răspuns atât de elaborat. Am ridicat din umeri şi-am zis doar că aşa mi s-a părut potrivit.
Muţunau are 12 kile. A fost cântărit cu chiu, cu vai - că doar n-o să stea locului!
Când vine careva în weekend şi-l/o întâmpin eu, domnia sa stă de pază la locul faptei şi, cum deschid uşa, se uită lung la intrus, arată instant spre mine şi declamă (hotărât!) ma-ma!
Am rămas fără noul hăinoi muţunautic de iarnă (luat pentru că ăla vechi, excelent de altfel, rămăsese mic - mai precis, scurt la picioare).
Celui nou i-au pocnit spectaculos fermoarele. Ambele mecanisme. Cu totul. L-am pus în cutia cu obiecte de restaurat.
Retur la cel vechi. Cu greu...
Sper să găsesc o soluţie reparatoare...
Azi am fost să văd o minune. Mare. Doi gemeni, băiat şi fată, de 3200 şi respectiv 2200, născuţi la 38 de săptămâni, prin cezariană la cald, c-au dat ei semne că vor să vină pe lume cu 2 zile mai repede, unei mame sărite de 40 de ani, care, după eşecul (?!?) unui tratament de fertilizare, renunţase la ideea că i se mai întâmplă.
O sarcină îngrozitor de grea, cu nedormit, reflux, minuni, mai ales spre final.
Copii s-au născut ieri dimineaţă. Nici până azi nu i-au fost aduşi mamei copiii la alăptat... iar fetiţa a făcut deja hipoglicemie... aşa c-au băgat-o în perfuzie... Mama vrea să-şi ia câmpii.
Azi i-a venit pe etaj o asistentă trăsnind a băutură, care i-a scăpat, printre altele, perfuzia pe jos.
Spitalul, aflat într-o clădire veche, nu are lift.
După operaţie şi ziua de terapie intensivă (unde totul a fost OK), proaspăta mamă a trebuit să urce pe scări până în salon. Nu l-au lăsat pe tată s-o care.
- Avem regulile noastre.
O s-aveţi în curând şi nişte dinţi lipsă, aş fi zis eu. Mulţi.
Pe drum, evident, ea a leşinat.
Abia atunci a putut fi luată în braţe.
Copiii sunt pe alt etaj. Neonatologul i-a zis că nu i-i aduce, să coboare ea, dacă vrea. Cu maţele-n mână, în plin sevraj post-frână la calmante.
(m-am felicitat de mii de ori că n-am optat pentru cezariană. nu că, la cum s-au petrecut lucrurile cu noi, ar mai fi fost timp de ea...
nu, ei nu i-am spus cât mă felicit eu)
Asistenta de noapte (de altfel o femeie foarte sufletistă) a verificat lactaţia ca la carte (la rubrica aşa nu) pişcând zdravăn (fără avertisment!) mama, după ce-a descheiat-o rapid şi brutal la piept.
- Aveţi lapte!
- Dacă mă doare aşa, mai bine nici nu mai încerc să mai alăptez.
Cum o convingem? Suntem două care-ncercăm. Plus asistenta anterior menţionată, pe care am corupt-o (verbal! cu argumente! cu model!) să fie mai blând-perseverentă şi mai puţin dictatoare şi smucită.
Arunc o privire la televizor (ceea ce nu-mi stă în caracter; da’ acu’ se uită Bunica, şi nu am unde butona, decât în sufragerie, că dincolo doarme junele) şi constat că mi-ar plăcea să fac o excursie în Srinagar. India.
(eventual, chiar de mâine)
Somn.
Începutul a fost ezitant - planurile fuseseră făcute pentru sâmbătă, da’ orarele diferite de mâncare şi somn (ale participanţilor) s-au opus...
Poze, mâine.
Mâţa birmaneză trebuie dusă la doctor. Vomită cel puţin odată pe zi, ceea ce nu ne miroase a bine... nici la propriu, nici la figurat! Şi are şi un nodul suspect pe burtă.
Noroc c-am găsit un veterinar bun care să aibă program şi sâmbăta.
Am găsit bonă. A început de la 1 februarie. Sub vultureasca supraveghere bunicească.
Am un sentiment ciudat vis-a-vis de ea.
Pe de o parte, are recomandări entuziaste de la o prietenă care o ştie bine - c-au stat împreună aproape 3 ani... de când avea copilul prietenei 9 luni şi până când a putut fi dat la grădiniţă...
Pe de alta... n-aş şti să spun de ce, nu mi-a prea inspirat încredere... de la prima vedere... deşi e evident că se descurcă. Şi că lui Muţunau îi face plăcere să stea cu ea.
Nu-mi dau seama ce anume-mi măcăne la ea. Are experienţă, copiii trag la ea, ei îi convine programul meu, nu mă ruinează salariul ei... teoretic, toate premisele-s minunate.
Sper să nu fac descoperiri la modul tragic.
Omuleţul paranoic de pe umărul meu stâng îmi susură non-stop: montează camere, montează camere!!!
Şi tocmai azi, pe fondul apogeului zăpăcelii mele (noaptea e prea scurtă, somn insuficient, ziua trece prea repede, eu-s obo, mă mişc în reluare şi rar apuc să fac ce mi-am propus - deşi lista este foarte scurtă!), am fost întrebată de ce n-am ales să stau doi ani acasă.
M-am gândit.
Pentru că s-a ivit o ocazie civilizată. Cel puţin, eu aşa am crezut.
Pentru că s-a lăsat cu o schimbare (dorită) de loc de muncă. Nu mai fac 90 de minute dus (cu maşina!) până la birou. Fac 15. Dacă aş merge pe jos, ar fi 45. Altă viaţă.
Pentru că ziua de muncă se termină la 17.30. Nu la 20.00, după o şedinţă care a început dobitoceşte la 17.30...
Pentru că am scăpat de prostia aia de dress code. (bine ar fi să am minţile la mine... mind code e din plin în vigoare!)
N-am răspuns atât de elaborat. Am ridicat din umeri şi-am zis doar că aşa mi s-a părut potrivit.
Muţunau are 12 kile. A fost cântărit cu chiu, cu vai - că doar n-o să stea locului!
Când vine careva în weekend şi-l/o întâmpin eu, domnia sa stă de pază la locul faptei şi, cum deschid uşa, se uită lung la intrus, arată instant spre mine şi declamă (hotărât!) ma-ma!
Am rămas fără noul hăinoi muţunautic de iarnă (luat pentru că ăla vechi, excelent de altfel, rămăsese mic - mai precis, scurt la picioare).
Celui nou i-au pocnit spectaculos fermoarele. Ambele mecanisme. Cu totul. L-am pus în cutia cu obiecte de restaurat.
Retur la cel vechi. Cu greu...
Sper să găsesc o soluţie reparatoare...
Azi am fost să văd o minune. Mare. Doi gemeni, băiat şi fată, de 3200 şi respectiv 2200, născuţi la 38 de săptămâni, prin cezariană la cald, c-au dat ei semne că vor să vină pe lume cu 2 zile mai repede, unei mame sărite de 40 de ani, care, după eşecul (?!?) unui tratament de fertilizare, renunţase la ideea că i se mai întâmplă.
O sarcină îngrozitor de grea, cu nedormit, reflux, minuni, mai ales spre final.
Copii s-au născut ieri dimineaţă. Nici până azi nu i-au fost aduşi mamei copiii la alăptat... iar fetiţa a făcut deja hipoglicemie... aşa c-au băgat-o în perfuzie... Mama vrea să-şi ia câmpii.
Azi i-a venit pe etaj o asistentă trăsnind a băutură, care i-a scăpat, printre altele, perfuzia pe jos.
Spitalul, aflat într-o clădire veche, nu are lift.
După operaţie şi ziua de terapie intensivă (unde totul a fost OK), proaspăta mamă a trebuit să urce pe scări până în salon. Nu l-au lăsat pe tată s-o care.
- Avem regulile noastre.
O s-aveţi în curând şi nişte dinţi lipsă, aş fi zis eu. Mulţi.
Pe drum, evident, ea a leşinat.
Abia atunci a putut fi luată în braţe.
Copiii sunt pe alt etaj. Neonatologul i-a zis că nu i-i aduce, să coboare ea, dacă vrea. Cu maţele-n mână, în plin sevraj post-frână la calmante.
(m-am felicitat de mii de ori că n-am optat pentru cezariană. nu că, la cum s-au petrecut lucrurile cu noi, ar mai fi fost timp de ea...
nu, ei nu i-am spus cât mă felicit eu)
Asistenta de noapte (de altfel o femeie foarte sufletistă) a verificat lactaţia ca la carte (la rubrica aşa nu) pişcând zdravăn (fără avertisment!) mama, după ce-a descheiat-o rapid şi brutal la piept.
- Aveţi lapte!
- Dacă mă doare aşa, mai bine nici nu mai încerc să mai alăptez.
Cum o convingem? Suntem două care-ncercăm. Plus asistenta anterior menţionată, pe care am corupt-o (verbal! cu argumente! cu model!) să fie mai blând-perseverentă şi mai puţin dictatoare şi smucită.
Arunc o privire la televizor (ceea ce nu-mi stă în caracter; da’ acu’ se uită Bunica, şi nu am unde butona, decât în sufragerie, că dincolo doarme junele) şi constat că mi-ar plăcea să fac o excursie în Srinagar. India.
(eventual, chiar de mâine)
Somn.
luni, 1 februarie 2010
Mega activităţi
Ia’n să mai punem noi mâna pe carte...
Pare a fi visul vieţii oricărui copil de 4-5 ani.
Cadorisită Micului Urecheat cu întârziere (că, de, Moşu’ mai întârzie câteodată...), cartea a dat lovitura din prima, chiar de la momentul deschiderii:
- Mami, are poze cu magie!!!
Achiziţionată de la Cora, a costat mult mai puţini bani decât cei ceruţi de varii site-uri de cărţi & cadouri pentru copii. În materie de cărţulii, bun magazin!
Mai are rost să spunem cât de greu s-a despărţit Mamiţuni de carte? (pentru că, evident, ar fi vrut să citească & să se joace ea!)
Pare a fi visul vieţii oricărui copil de 4-5 ani.Cadorisită Micului Urecheat cu întârziere (că, de, Moşu’ mai întârzie câteodată...), cartea a dat lovitura din prima, chiar de la momentul deschiderii:
- Mami, are poze cu magie!!!
Achiziţionată de la Cora, a costat mult mai puţini bani decât cei ceruţi de varii site-uri de cărţi & cadouri pentru copii. În materie de cărţulii, bun magazin!
Mai are rost să spunem cât de greu s-a despărţit Mamiţuni de carte? (pentru că, evident, ar fi vrut să citească & să se joace ea!)
vineri, 29 ianuarie 2010
Succinte introspecţii mamiţuneşti
Bifate la capitolul lipsuri:
Timp pentru tot ce mi-aş dori să fac - de la mers pe coclauri până la citit cărţi bizare în creierii nopţii.
Energie.
Suficientă disciplină ca să duc la capăt tot ce mi-am propus (iar lista e, mereu, din ce în ce mai lungă...).
Relaţii mai relaxate.
Înţelepciunea de a nu insista inutil. Sau de a nu insista, în general...
Toleranţa pentru situaţiile „greşite”.
Nu, nu e vorba de ce-mi lipseşte acum, când am un copil.
Sunt lucrurile a căror lipsă o resimţeam acut înainte.
De unde-mi rezultă concluzia că-n spatele deficienţelor declarate/recunoscute stau, uneori, alte lipsuri.
Timp pentru tot ce mi-aş dori să fac - de la mers pe coclauri până la citit cărţi bizare în creierii nopţii.
Energie.
Suficientă disciplină ca să duc la capăt tot ce mi-am propus (iar lista e, mereu, din ce în ce mai lungă...).
Relaţii mai relaxate.
Înţelepciunea de a nu insista inutil. Sau de a nu insista, în general...
Toleranţa pentru situaţiile „greşite”.
Nu, nu e vorba de ce-mi lipseşte acum, când am un copil.
Sunt lucrurile a căror lipsă o resimţeam acut înainte.
De unde-mi rezultă concluzia că-n spatele deficienţelor declarate/recunoscute stau, uneori, alte lipsuri.
joi, 28 ianuarie 2010
Greşeli
Că n-am reuşit să-l alăptez mai mult timp.
Că n-am perseverat cu pusul pe oliţă de când a putut sta în fund - şi acum trebuie s-o tot luăm de la capăt, iar şi iar.
Că n-am putut-o convinge pe Bunică:
- să-i dea, de la 1 an, şi altceva decât mâncare pasată (în speţă tăiată cubuleţe), pentru că, da, avea destui dinţi - acu’ are şi mai mulţi! şi măsele!
- să-l încurajeze să mănânce singur, indiferent câtă mâncare se dă pe jos cu ocazia asta;
- să nu-l mai înfofolească intens, cu şapte mii de bluze şi salopete;
- să aleagă, pentru apa de baie, o temperatură semnificativ mai redusă decât cea de fierbere, să nu mai iasă copilul roşu ca racu’ din baie! (Bunica are reumatism şi, prin urmare, impune samavolnic apa uber-fierbinte oricui e prea mic să protesteze vehement).
Că nu l-am „socializat” suficient cu copii. Mai ales cu copii de vârsta lui.
Că e (deja!) mega-alintat & căpos.
miercuri, 27 ianuarie 2010
Orgasmic birth - de Debra Pascali Bonaro
Interviu cu Debra, aici.
Citat reprezentativ:
An Ode to Faith
-by Patrick Overter
When you have come to the edge
Of all the light you know,
Into the darkness of the unknown,
Faith is knowing that
One of two things will happen,
There will be something solid to stand on,
Or you will be taught how to fly.
-by Patrick Overter
When you have come to the edge
Of all the light you know,
Into the darkness of the unknown,
Faith is knowing that
One of two things will happen,
There will be something solid to stand on,
Or you will be taught how to fly.
Un soi de recenzie a filmului, aici.
marți, 26 ianuarie 2010
Baloniada, faza pe sufragerie!
Am primit de la Dani o jucărie: micul aparat de făcut baloane de săpun.
După ce l-am salvat, săptămâna trecută, din ghearele cotrobăitoare şi iute desigilatoare ale celei mai curioase Ilinci, ne-am apucat, seara asta, de joacă! (deşi iniţial planificasem să pun trăsnaia deoparte, pentru când o fi Muţunau în stare să facă el personal baloane)
De joacă, preţ de (record mondial) mai bine de jumătate de oră! (căci şarjele de baloane de săpun nu seamănă deloc între ele.)
Oare de ce nu mi-a trecut mai demult prin minte? (ăăă... de-aia.)
Evident, s-au impus madlenic paralele cu trecutul.
Pe vremuri, maică, baloanele ăştia se făceau cu scandal, nu aşa (că sacrificam şampon de-ăla bun, ca să iasă mai colorate), muuult mai încet (per suta de baloane!) şi după antrenamente - că suflam numa’ câte unu’ odată, printr-o carcasă (un tub) de pix...
Era mai complicat!
Acu’, după ce-ţi trece ameţeala aferentă suflatului, e chiar bine!
Mâţele au contemplat blazate (persana) şi respectiv uşor intrigate (birmaneza), fără să se implice vreo clipă.
Ah, dacă era câinele Boxie aici... ce de-a baloane ar fi mâncat...
Recomandăm cu căldură această nouă disciplină olimpică!
(Poze, cu proxima ocazie. )
După ce l-am salvat, săptămâna trecută, din ghearele cotrobăitoare şi iute desigilatoare ale celei mai curioase Ilinci, ne-am apucat, seara asta, de joacă! (deşi iniţial planificasem să pun trăsnaia deoparte, pentru când o fi Muţunau în stare să facă el personal baloane)
De joacă, preţ de (record mondial) mai bine de jumătate de oră! (căci şarjele de baloane de săpun nu seamănă deloc între ele.)
Oare de ce nu mi-a trecut mai demult prin minte? (ăăă... de-aia.)
Evident, s-au impus madlenic paralele cu trecutul.
Pe vremuri, maică, baloanele ăştia se făceau cu scandal, nu aşa (că sacrificam şampon de-ăla bun, ca să iasă mai colorate), muuult mai încet (per suta de baloane!) şi după antrenamente - că suflam numa’ câte unu’ odată, printr-o carcasă (un tub) de pix...
Era mai complicat!
Acu’, după ce-ţi trece ameţeala aferentă suflatului, e chiar bine!
Mâţele au contemplat blazate (persana) şi respectiv uşor intrigate (birmaneza), fără să se implice vreo clipă.
Ah, dacă era câinele Boxie aici... ce de-a baloane ar fi mâncat...
Recomandăm cu căldură această nouă disciplină olimpică!
(Poze, cu proxima ocazie. )
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
