Intenţii. Fapte. Incongruenţe.

Că tot vin sărbătorile (cu tot cu coloanele lor sonore mai mult sau mai puţin obsedante, da’ cu pleiada de aniversări obligatorii, sigur!), ia să ducem noi copchilul la Bunici...
Zis şi făcut. Pe de o parte, se triază & se înfundă în bagaje chestii muţunautice, care se şi se cară la maşină, în admiraţia cheflie a vecinilor de bloc. Pe de alta, se face curat în casă. Care ’ceste două părţi sunt, geografic vorbind, cam la distanţă.
E.... da’ important aici e faptul că (virgulăăă...) curatul se performa de către entitatea bunicească de sex masculin. (este că v-a luat cu aplauze? are şi de ce. fenomenul survine chiar mai rar decât alinierea planetelor.)

Drum fără mari peripeţii, cu halta de rigoare la domiţilul Micului Urecheat, unde dăm peste cea mai zen mâţă din lume (Tina), oarecum proaspăt recuperată din surghiun (da, există Siberia pisicilor. nu cereţi adresa, locaţia e deja prea plină).
Dacă nici răcnetele (deloc puţine) a doi copii ţopăind nu tocmai controlabil pe lângă & după o minge, un balon uriaş şi un număr incert de maşinuţe mai mult sau mai puţin auto-propulsabile plus (bonus!) o călcare neintenţionată pe coadă (Muţ) şi o carte-n cap (Urecheatus) n-au făcut-o să se mişte din loc (recte, din mijlocul sufrageriei asediate), eu zic că felina ori a atins iluminarea şi nu s-a mai dezlipit de ea (ocazie cu care ar trebui să ştie să ne spună de pe acum cine iese pe 6), ori a luat LSD pisicesc. (de unde? zi-i, Tina, zi-i!!!)

Şi-ajungem şi acasă... (la bunici). Ţup-ţup pe scări, copil bine dispus, Bunic extaziat, hlizeli, tropăieli şi comparaţii. A crescut, n-a crescut, spune chestii noi... din astea. Tandre revederi cu motanu’ Moshi. (nu Muţunau; el ignoră suveran pisicile; Bunica...)

Toate bune şi frumoase până când bârnău' lu' Mamiţuni prinde subit un val de miresme grele, aeropurtate direct chiar din dormitorul destinat Muţunaului. Chestie care o face să se exprime rapid & neacademic, da’ la obiect:
- Ce pute aşa? Aţi dat cu insecticid în balcon?
Bunica tocmai demonta salteaua de la pătuc.
- A, nu, zice Bunicul mândru. Am dat pe jos şi pe pătuc şi pe saltea. Că erau dedesubt mulţi păianjeni din ăia mici...

Mamiţuni vede negru în faţa ochilor. După care, când refocalizează, constată dimensiunea operaţiunii - nu mai puţin de 3 tuburi mari de insecticid. Cu nume terminat (oare de ce?) în -tox. Pe tuburi scrie (e drept, mic; şi nici nu se citeşte singur!) toxic; a nu se aplica pe suprafeţe textile ori lăcuite.

- Cum să dai cu insecticid??? În camera copilului?
Bunicul, deconcertat de lipsa de apreciere, îşi drege solemn glasul şi explică:
- Măi, erau, pe tăbliile alea mici de la pat, de sub saltea, foarte mulţi păianjeni mici. Trebuia să dezinfectez. Şi am lăsat geamul deschis.

Mamiţuni se sufocă.
- Da’ nu se poate să dai cu insecticid în camera lui! E toxic!
- Ei, toxic. Nu e toxic. Cum să fie toxic? E din ăla, pentru ţânţari şi pentru muşte.
(toxic, se ştie, e numai dacă poate răpune instant un Tyrannosaurus Rex. nu când dai cu el, numa’ când i-l arăţi. sau, hai, un elefant. când împrăştii spray anti-gâze, insectele alea mor ori de ciudă, ori fin’că le-a tras curentu’)

Moment în care vulcanul Stromboli (pardon, Mamiţuni), nu prea rodat într-ale diplomaţiei (când e vorba de insecticid ca temă, chiar deloc) explodează de-a binelea.
- Cum să dai cu insecticid??? Vreţi să se intoxice? Să se umple de dermatite? Pe mine de ce nu m-aţi întrebat înainte de-a vă apuca de dintr-astea??? Nu se dă cu aşa ceva în camera copilului! Nici măcar cu clor! Ce-aveţi în cap, VATĂ DE ZAHĂR ROZ???

Şi-uite-aşa a început al treilea rezbel mondial. Partea cu cine cui tre’ să-şi ceară scuze, cu încordările de rigoare, e banal de previzibilă. Inutil & redundant de redat.



Da’ din întâmplarea asta tragem oarece concluzii:

- din seria "ce-a vrut oare a spune poetul”, ăsta e genul de eroare de judecată care poate avea, din nefericire, consecinţe letale (trosnesc jurnalele de ştiri morbide de asemenea chestii); tipar clasic de „da’ eu am avut cele mai bune intenţii”... (da? din pavajul drumului spre o anumită destinaţie? păcat că nu şi abilităţile de-a duce bunele alea intenţii la un sfârşit ceva mai inspirat...)

- a venit momentul să reluăm pregătirile pentru operaţiunea „Bona” (sau „Grădinilă”, sau „Creşa”); deşi e evident că e prematur...

- Mamiţuni e o pârâcioasă isterică & nerecunoscătoare und so weiter

- - e... şi partea mai grea a problemei... nuca tare... Ce te faci cu dezacordurile copil-părinte? Cu nemulţumirile? Cu gafele? Că boacăne, evident, facem toţi. Unele mai amuzante, unele nu. De consecinţe să ne ferească Dumnezeu... de gravitatea şi durata lor...

Din epopeea insecticidului, nu atât intenţia cremenală (eroarea de apreciere) e de sancţionat. Ci perseverenţa alocată susţinerii ei... (deci, da, admit, mai avem muuuuult până la tratatul de pace)

Ce te faci când între „crescătorii” copilului apar divergenţe aparent insurmontabile? (demontezi urlând sau măcar mormăind, în vreme ce împarţi priviri fioroase, patu’ vechi - din care şi aşa junele risca să cadă - şi instaurezi, până la noi ordine / achiziţii mobiliare, domnia patului pliant).

E atât de uşor să te trezeşti în situaţia în care predici una (că, nu-i aşa, vrem să creştem copilul în pace şi armonie) şi, de făcut, când vine subit momentul tensionat, faci altceva. (că doar le-am spus de o mie de ori; e la mintea cocoşului! aaargghh!! chiar nu se poate... etc).
Deloc greu de dedus ce pricepe (şi reţine, ca model funcţional) personajul mai mic de statură.

Deci tre’ să găsim o cale. Măcar de dragul de a limita, în viitor, numărul şi durata urletelor îndreptate de către adorabili înspre noi înşine...