Putem începe cu articolul Ericăi Jong (la vremea ei, oarece revoluţionară-n materie de zgâlţâit tabu-uri).
Pe scurt, tante-ta Erica s-atacă pe teme de, cum altfel, maternitate, şi-i dă
fo’ două la gioale lu’ conceptu’ de attachment parenting. Ce atâtea
reguli? Împovărător. Fă ce te taie capul. E (mai) bine.
E drept că articolul ei e ancorat într-un context cultural profund diferit, da' n-am priceput cu ce o deranjează faptul că starurile îşi expun burticile
gravide (poate era de dorit să se ascundă sub pământ câteva luni?), şi nu rezist
să nu zic ce frumos rupe ea logica-n paişpe pe ici, pe colo, prezantând, de pildă,
la grămadă, nevoile şi dorinţele - căci, nu-i aşa, ce poate fi mai pretins
legitim decât să susţii că-i musai (că mori fără!) să ai ceea ce vrei?
(eu, de pildă, o duc taaare greu în absenţa unui sejur prelungit în America
de Sud. nici nu mai spun cât sufăr! groaznic. abia mai rezist.pffuuuu)
Din tot ce-nşiră madam pe-acolo, pasionat dar nu lipsit de parşivenie, ochiul
mamiţunesc de vultur (sau, după caz, ochiul de vultur mamiţunesc) a făcut să
strălucească neonico-las-vegasist următoarea phrhopoziţiune, prezantă pe prima
păginuţă: In the absence of societal adjustment to the needs of children,
parents have to revise their own schedules.
Îhî. Aşa deci.
Şi dacă problema nu e attachment parenting-ul, ci societatea greşit
structurată?
Că, nu de alta, dacă mă uit în jur nu văz prea multe chestii cu iz de Eden...
(da, ştiu, e promis pentru episodu’ următor, dacă te porţi frumos şi papi tot în
primul - dar asta nu schimbă cu nimic valabilitatea afirmaţiei anterioare - că
nu trăim într-o lume prea bună)
Însă, când eşti tante Jong, de ce să te iei de chept cu chestiile realmente
strâmbe, când poţi da cu pietre după ăi’ de par să te-nerveze - şi care, porci
nesimţiţi, te pun să mai şi găteşti pentru copil? (care ăia, însă, în
ecsenţă, n-au altă vină decât că-ţi reamintesc, eventual involuntar,
total neintenţionat şi, pe deasupra, eventual neştiut, de propriile neputinţe şi
furii).
Notă: nu dau pe-afară de hărnicie. Dimpotrivă. Da’ până şi eu i-am făcut
(şi-i fac şi acum, e drept, cu mult mai puţin succes!) de mâncare junelui. Nu de
alta, da’ prefer să nu mi se facă rău citind etichete. Dacă nici să faci mâncare
de bebeluş nu e simplu, nu ştiu ce altceva e.
Nu de alta, da’ când e bebeluş nu se răzgândeşte - ori îi place, ori nu.
Alt exemplu (mai bun! mai de impact!) chiar n-avea?
Iaca, n-avea.
Şi când poţi să te ascunzi după tirade tip: If you are busy raising
children without societal help and trying to earn a living during a recession,
you don't have much time to question and change the world that you and your
children inhabit. What exhausted, overworked parent has time to protest under
such conditions?, ca şi când tu, tante Jong ai fi, încă, părintele epuizat,
supra-muncit şi nedormit? (deşi e clar că nu eşti...)
Şi putem continua cu întrebări despre cât te fericeşte (au ba) statutul de părinte şi c-un articol mai lunguţ pe cam aceeaşi temă. Primul e prefaţa celui de-al doilea.
Deci, pen’că io am în cap grăunţe (zbârrr... hââârrr... bââârrr - da, zornăie!) plus oarece premise puţine da’ fixe, cum că maternitatea e
supra-idealizată într-un fel complet greşit (o să ai un copil! bucură-te! ce
dacă te maltratăm în maternitate! merită! pentru bucuria de mai încolo! ... mai
încolo!... mai încolo...) şi că rădăcina răului vine din contradicţia
fundamentală dintre mămicia simţită şi felu-n care funcţionează societatea
(faceţi calculul cu privire la cât timp dedicat puteţi petrece cu adevărat cu copilul şi pe urmă ziceţi-mi cât de bun şi fromos e programul de lucru de 8 ore.
De ce nu de 7 jumate? de ce nu de 7? de ce nu de 9?) şăd şi mă-ntreb,
hamangieşte precum baba pe şanţ: da’ cum ar fi dacă (pe rând sau la grămadă)...
... norma socială de număr de copii per familie n-ar fi de doi (cum pare a fi
încă în ţerişoara noastră...) sau de trei (cum aud că se mai poartă pe ici, pe
colo) ci de ... (să zicem!) patru? (sau, şi mai fantasmagoric, şase?)
Nu că tre’ să faci musai copii. Dar, dacă tot te-ai apucat... apoi nu te-opri
aşa, după unu-doi. (taman acum, când poate ţi-ai intrat în, hmm, mână!)
Dacă, dintr-un variu motiv, conserva culturală aşa ar indica ritos că-i bine?
Câte locuri ar avea maşinile?
Cum ne-ar arăta lifturile? Birourile? Autobuzele? Restaurantele?
Dar apartamentele?
Care ar fi normele sociale acceptate, respectiv impuse, într-o conjunctură de
acest gen?
Gândindu-ne la detalii, cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?
(nu e despre numărul de copii; e despre ajustare)
... dacă parte din educaţia şcolară obligatorie ar fi să faci, tu, elev,
indiferent că eşti băiat sau fată, un stagiu obligatoriu de dădacă într-o
familie cu bebeluş?
Câteva ore, acolo, pe zi, timp de 2-3 săptămâni, s-ajuţi o familie cu copil
mic. Să vezi şi, eventual, să înţelegi cum e.
Mă-ntreb câte din dramele sarcinilor de adolescenţă s-ar mai petrece.
Şi câţi cetăţeni de sex masculin s-ar mai feri atâta, odată ajunşi la
maturitate, de interacţiunea directă cu proprii lor copii.
Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?
... dacă ar fi absolut normal să te duci cu copilul la muncă, integrând,
perfect acceptabil, toate momentele de altceva copilesc - altceva decât muncă -
în peisaj?
Da, sunt profesii care nu permit.
Dar dacă fi reconstruite în aşa fel încât să permită?
Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?
Ce şi cât s-ar schimba în bine?
Dacă la orice din cele de mai sus apar rezistenţe, câte vin din amintirile
şi, mai ales, din regretele din propria copilărie?
Pentru că nu-i deloc uşor s-admiţi că te-ai simţit nedreptăţit. Resimţirea
nedreptăţii e o rană. De ce s-o redeschidem?
Nu-i mai uşor să pretindem că nu există?
Că aşa trebuia?
Că nu se putea altfel?
Aşa erau vremurile, ce era să facem?
Mmmm... să admitem? să ţinem minte? Şi, mai apoi, cu prima ocazie, să
reparăm?
No. Şi, pe urmă, gândindu-vă că realmente am avea o societate schimbată-nspre
ajustarea centrată pe copii, ziceţi-mi cât din ce e în înşiruirea asta ar mai
putea să existe.
Mie mi s-a făcut rău citind.
joi, 30 august 2012
Să controversăm, zic
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 comentarii:
chestia asta cu parenting-ul a devenit mult prea complicata fata de timpul cand dadeam eu mere pe razatoare. cum o puteti duce, fratilor si mai ales surorilor, cu atatea texte contradictorii care sa va zapaceasca? :)
Zana Eficientei,
afla matale ca o ducem greu. Da.
Cu mare dificultate.
Ori datul de mere pe razatoare confera mult doritul zen, ori mai demult nu eram asa sat global... ori amandoua!
Trimiteți un comentariu