Detalii... sau răbufneli

Aşaaaa... După o primă săptămână de grădinilă cu prezenţa bunicească, au venit a doua (şi apoi a treia), fără.

Motiv pentru copil să facă n-şpe feluri de figuri pe teme de rămas brusc fără Bunica (pe lângă care stătuse nu mai puţin de şase săptămâni de belehuzeală, pe alte meleaguri, mai permisive), şi pentru mine să-mi exersez abilităţile de mascat / oprit / înghiţit / dat în surdină urletele care-mi tot veneau pe gât în momentele succesive de descoperit varii chestii...

... cum ar fi relatările (extrem de bogate în amănunte; grafice, cum ar zice anglo-saxonu') unor lupte cu săbii de pe urma cărora nu ştiu cui i se tăia capul şi nu ştiu cui îi curgea mult sânge de nu mai ştiu unde. Bunica a avut mare noroc că n-a fost prin preajmă la momentul relatării muţunautice, altfel junele risca să prindă, în direct, reluarea: în versiune karate-do, dar nu mai puţin spectaculoasă.
Asta, ca să nu mă mai mir de ce are Muţunau atâtea coşmaruri.
Că de ce repeta la infinit milioane de reclame dedusesem.

Explicaţiune: nu mă uit la televizor. Din motive de neplată, nu mai am cablu de când eram gravidă în luna a cincea. Nu l-am reinstalat niciodată şi nu doar că nu regret, mă felicit pentru starea actuală de lucruri. Argumente de tipul "da' tre' să aflăm şi noi ce se mai întâmplă" mă lasă rece (am net, selectez strict ce mă interesează) şi, pe deasupra, n-aş avea nici timp. Nu încerc să conving pe nimeni să facă la fel (deşi mă bucur în secret când dau peste câte un tovarăş de ostracizare a teveului) şi nu e cazul să-ncerce nimeni să mă re-convertească la telespectatorisme. Sunt prea obosită ca să suport televizorul mergând "pe fundal”, (deşi încă n-am înstrăinat aparatul, care, de unul singur, încă mai prinde 2-3 programe) aşa încât, iaca, nu servim .
Noi. La mine.
Dar Bunica, la ea, da.
De aici şi până la a scăpa telecomanda pe mâna copilului care ajunge să se uite la nici nu ştii ce, în vreme ce tu faci altceva, altundeva, fie şi numai pentru 2-3 minute, nu e mult. Desigur, puţin discernământ va împiedica dezastrele. Dar trebuie să-l ai.
Se vede treaba că nu e cazul nostru.


... cum ar fi deruta muţunautică de grădinilă - pe motiv de schimbat grupă, schimbat educatoare, schimbat sală, schimbat tot. Asta, de bine de rău, e gestionabilă într-o măsură ceva mai mare. Am convenit ca Muţunau să fie lăsat să doarmă mai mult şi-am stabilit şi ce texte comune îi aducem pe la urechi şi acasă, şi la grădi, ca să-l ajutăm să se adapteze mai uşor.
Dificil, pentru că 'mnealui nu e deloc docil. Dimpotrivă.


... cum ar fi conversia sincer exasperantă în copil-de-înaltă-mentenanţă.

Muţunau strângea după el. Nu tot, nu tot timpul, dar strângea.
Ei.... strângea! Cu sublinierea ultimului a. Pentru că la Bunica, desigur, nu i s-a cerut asta - strânsul se făcea instant, în oftaturi şi reproşuri buniceşti. Adorabil.

Muţunau putea fi lăsat singur să se joace.
Putea. Acum sunt în minunata situaţie de-a nu putea ieşi din încăpere fără să mi se urle în trei milisecunde după varii pretexte de conversaţie (chestie pe care o detest organic; vorbeşti ce ai de vorbit cu mine cât suntem în aceeaşi cameră; desigur, asta presupune să ai minţile relativ adunate şi să-ţi fie clar ce subiecte avem; dacă totuşi mai apare ceva, vii după mine, nu urli peste umăr, ca mârlanu'). Nu, nu e anxietatea de separaţie. E mai rău.

Muţunau adormea şi dormea singur.
Acum, post săptămâni de dormit cu Bunica, pen' că, nu-i aşa, e simpatic, ce drăguţ dormeam noi împreună, sunt consemnată la somn şi tre' să duc mari lupte de apărare a patului propriu - Muţunau se foieşte intens, eu mă trezesc rapid, somnul întrerupt nu doar că nu-mi prieşte, mă transformă în Monte-Mistreţul-Neprietenos, şi, spre deosebire de alţi cetăţeni, eu tre' să mă duc la muncă.
Pe-aia cu paturile separate am biruit-o. Da' dacă îndrăznesc să nu mă culc în acelaşi timp cu el... Hiroshima, Fukushima şi Nagasaki, toate la un loc, par o mică glumă pe lângă intensitatea, frecvenţa şi pretextele urletelor care urmează.

Singurele veşti bune e că par să-i fi trecut virozele (deşi... mă aştept ca asta să fie mai degrabă liniştea de dinaintea următoarei furtuni), că are zile-n care mănâncă de sparge, şi că suntem, în mod cert, într-o nouă etapă. (Nu lină.)

Aş fi vrut să putem merge la festivalul de teatru pentru copii.
N-am energie. N-am nici pe unde călca prin casă, pentru că, desigur, pe de o parte ce strâng se aruncă instant la loc, pe de alta, fac non-stop curse de răspuns la răcnete.

Obosiţi

Obosiţi. Amândoi.
Muţunau, de trecerea la altă grupă la grădi şi de oarece viroze.
Eu, de toate dificultăţile aferente oboselilor anterioare.
Prioritatea număru' 1: somnul.

Yoga Kids

Nu m-aş apuca de yoga fără instructor, pentru că ştiu că am nevoie de cineva care să mă corecteze (dacă nu le nimereşti, posturile de yoga mai mult strică decât ajută)

Dar filmuleţul ăsta e mult prea haios ca să nu-l postez!
Ca să nu mai spun că tot ce e-n el e atât de fain adaptat copiilor, că merită încercat, doar ca să văd efectele.

Deloc suprinzător, de fapt

Pentru că în ceea ce priveşte vârsta Muţunau a devenit "acceptabil” pentru diverse cursuri pentru copii, m-au pocnit interesatul, sunatul, vorbitul, testatul de diverşi furnizori din sus-numita categorie.
Ştiu bine că măcar una dintre activităţile suplimentare trebuie să fie un sport.
Mi-ar fi plăcut ca o alta să aibă legătură cu muzica - cum spuneam, fără să intru pe terenul matern-tigresc virtuoz te fac!
Nu mă agit în materie de limbi străine, deşi, măcar corectiv, ar trebui - judecând după ce "engleză" aud venind dinspre grădiniţă!

Am pornit la vizitat varii cursuri.
De la prima vizită (pe durata căreia mi s-au strepezit intens de vreo câteva ori dinţii...) mi-a fost clar că tot eu voi fi furnizorul de bază pentru activităţi extra-grădiniţeşti. Nu pen' c-aş fi vreo capabilă (dacă eram, nu vizitam nimic!) ci pentru că, pur şi simplu, copilul apreciază mai mult statul cu mine decât orice asociere cu oricine altcineva. Are parte de socializare la grădi în mult mai mare măsură decât de timp ne-administrativ (cumpărături, baie, masă) cu mine.

Asta, şi faptul că-n momente de tipul punem-copiii-să-culeagă-flori-imaginare-din-covor mie mi se rupe ireversibil filmul.

Întrebarea e cine ne primeşte pe amândoi la sport!

Boemul nesănătos

Aşezat la masa din bucătărie,
cu şapca aia de marinar, albă cu dungi bleu-marin, încă nedată jos,
cu cârlionţii iţindu-se pe la urechi şi pe frunte,
înarmat cu o privire visătoare
şi cu un creion cerat savant ţinut între degete,
Muţunau fumează.


Extazul nicotinic e perfect mimat.
Sunt informată c-aşa trebe, băieţii fumează.

Bre, e nesănătos.
Da' atunci tata lu' Teo de ce fumează?

Ei, acu' pun'te cu alegerile altora.
Nup. Mai bine o dăm pe consecinţele alegerilor cu pricina!
Şi dă-i şi explică-i, cu dinţi îngălbeniţi (ceea ce-l va determina ca, la următoarea întâlnire, să verifice atent dantura omului!) şi cu alte alea.
Nu mai bine-i cumpăr eu direct cartea vorbită a lăsatului de fumat?

În căutarea unei şcoli de educaţie muzicală

... despre care eu cred că încă nu există. M-aş bucura să aflu contrariul!
Şi, dacă am dreptate, şi nu există, sper să pot inspira pe careva s-o deschidă.

Vreau să duc (periodic) Muţunaul undeva unde să poată vedea, de aproape, mai multe instrumente muzicale. Să-i explice cineva care e treaba cu fiecare dintre ele şi să le poată atinge. Să şi le facă prieteni. Să-i placă să contribuie la emiterea de sunete. Să asculte cum se îmbină sunetele mai multor instrumente. Să-nveţe despre armonii şi dizarmonii ascultând, eventual exersând, mult înainte de-a le putea citi.

Nu-mi plac şcolile clasice, cu stat ţapăn pe scaun, partituri ilizibile, exerciţii interminabile şi profesori ariciţi, cu aere de superioritate perpetuă şi rigle peste deşte. Ah, vai, doamnă, dar n-are ureche / răbdare / talent.
Nici tu, profe. Că dacă aveai, te descurcai să educi aproape orice "material".

Nu vreau să-l scot virtuoz, vreau să-l ajut să înţeleagă muzica. Înainte să-l văd cântand Ceata lui Piţigoi sau Jingle bells, mi-ar plăcea să facă distincţia vizuală şi sonoră între harpă şi mandolină.

Noi ziceri muţunautice

Involuntare:
- Un băiat cu foahrhte multă imaginaţie! exclamă Muţunau.
- Cine e un băiat cu foarte multă imaginaţie?
- Ei, zice Muţ, glumeam şi eu.
(sună foarte savant; în realitate, e vorba de simpla alăturare (accidental fericită) a două replici)


Pitoreşti:
- Păi o să cadă toate astea pe jos, şi cine le mai sthrhânge, Cuţu-Bombi?
(chiţăieli înfundate în audienţă)
- Auzi, da' tu de unde ştii expresia asta?
- De la Bunica, glumea şi ea.


Curios-inchizitoriale:
- Mami, da' tu ce faci la sehrvici?
- Tu ce crezi că fac?
- Faci thrheabă? Sau ce?

Notiţe disparate dintr-un caiet demult pierdut

***

Cum învaţă copiii?
Privindu-şi părinţii. Constant.

***

Din perspectiva copiilor, noi nu-i aducem pe lume. Le-o creem.

***

Cea mai bună dovadă că ţi-ai crescut bine copilul e că se descurcă bine-mersi fără tine. Nu "şi fără tine". Ci singur.
Asta însă presupune construcţie, nu respingere.

***

Dacă autonomia copilului ar fi un copac, cum ar creşte?

***

Iubirea nu înseamnă mâncare. Ca o amintire vibrantă sau surd-înăbuşită a alăptării, mâncarea ar putea fi una din dovezile de iubire, dar nu e Iubirea.
Mâncarea gătită cu drag e foarte necesară, dar nu suficientă. E nevoie de mai mult.

***

Cum să laşi libertatea de a lua decizii?
Învăţându-l cum să-şi ia singur hotărârile. Posibil doar dacă tu ştii deja.

***

Cum să acorzi permisiunea de a face greşeli?
Dar ce anume ne sperie la greşeli?
Consecinţele grave (rănire, distrugere)?
Oprobiul public? (amintire din vremurile când izolarea însemna moarte?)
Moartea?

***

Suntem profund nepregătiţi în faţa celor două evenimente esenţiale ale vieţii - naşterea şi moartea. Nu doar vulnerabili (asta e un dat), ci şi dureros de ignoranţi. Incompetenţi în materie de condiţie umană.

***

Cât de departe merge foamea de afecţiune?
Nu întreba.

***

Întotdeauna voi fi mama ta. Asta nu are cum să se schimbe.
Dar, deşi cândva am fost una, acum suntem persoane diferite.
Nici asta nu are cum să se schimbe.

***

Le cerem copiiilor noştri să ne vindece. Să ne repare.
Pentru că pot. Şi-o fac, mai ales când sunt mici, oricum. Renaştem odată cu copilul adus pe lume.
E un dar adiacent, ca un superb efect secundar, pe care-l luăm de bun şi drept perpetuu. Şi nu e.
E vindecarea compensatorie pentru călătoria de aducere pe lume; o încheiere superbă a socotelilor intrauterine. După etapa asta începe altceva. De-aici încolo începem să fim prinşi pe picior greşit.
Copiii merită părinţi întregi. Din start.
Şi treaba lor nu e să ne repare pe noi. E nedrept să le-o cerem.

***

Ce se întâmplă când copiii deveniţi adulţi se simt responsabili pentru fericirea părinţilor?

***

Crezi că te căsătoreşti cu un adult - şi nu e întotdeauna aşa. Crezi că te căsătoreşti în prezent. Dar vieţile voastre trecute sunt cu voi, chiar dacă nimic nu apucă vreodată să fie povestit.

***

Poate iei în căsătorie o singură persoană, dar copilul vostru e al ambelor familii extinse. Chiar dacă n-o să-i vadă niciodată pe membrii acelor familii, părţi din ei vor fi prezente în copil. Şi nu e vorba doar de genetică.

***

Uneori te fereşti să creşti, ca să nu-ţi devină materialul nemaleabil înainte de-a-ţi fi întâlnit Pygmalion-ul.
Dar, Galateea, Pygmalion-ul acela nu există.
Sculptorul e, de cele mai multe ori, Ea. Nu el.

***

Sentimentele sunt doar o altă formă de cunoaştere a realităţii.

***

Pei'fect bă'bătesc

(nota explicativă: pân' duminică, avem Bunică)
- Ce e asta? întreabă Muţunau, fluturând, periculos de aproape de nasul mamiţunescque, un aparat de ras de unică folosinţă.
Ptiu, fir-ar.
- Păi, de un' să-ncepem... Ştii, băieţii cresc şi, când se fac mari, devin bărbaţi.
- Păi eu sunt bă'bat! rânjeşte Muţunau, cu un aer flatat, de provenienţă necunoscută. (probabil, de pe la nişte complimente trecute...)
Explicaţia continuă:
- Atunci le creşte barbă, aşa, cum are tatăl lui Ioan. Cei care nu vor barbă, se rad. Ăla e un aparat de ras.
- Jilet! Pei'fect bă'bătesc!
 - Auzi, cam câte ore aţi stat azi cu capu-n televizor?
- Hai să mergem să ne spălăm, zice Bunica, dornică să scape de inchizitoru' şăf.
- La ba'rbă, zice Muţunau.

Toate astea, în plin sezon de fascinaţie mamiţunească versus noile achiziţii lingvistice şi de abilităţi dovedite de Muţunau.

Natură vie cu frisoane

Un tip, îmbrăcat modest şi cu nu foarte mult bun gust, dar curat, împinge un căruţ de copil.
Căruţul e tot modest, dar curat. Înăuntru, un bebeluş.
Lângă bărbatul cu căruţul, vizibil împreună cu ei, o tipă aparent foarte tânără, dar cu un aer foarte derutato-obosit.
El fumează.
Ea trage dintr-o pungă mică de aurolac.

Ce să-nsamnă să ai nervii tari

Asta.



Rânjetul de la minutul 3 face toţi banii. Nen'tu Nole, cu nu de mult trei bile pe coajă, ştia deja foarte bine al cui e meciu'.

(Da, e duminică.)

Omul, atelierul şi motanul

Apreciez foarte mult oamenii care realmente muncesc. Care fac lucruri cu mâinile lor, direct, nemijlocit. Am o fascinaţie deplină pentru creatori - dar şi mai tare mă-nclin în faţa celor care repară.

Pentru că un lucru nou, dorit, te poate mulţumi pân' la extaz - dar tot nu se compară cu fericirea incredibilo-ţopăitoare trăită la returnarea unui obiect fost-stricat, proaspăt reparat.
Pentru că asta e, în ochii mei, valoare - munca precisă, dedicată, cu final clar, funcţional.
Şi pentru că, în era cretină a lui cumpără-strică-şi-aruncă (eventual pe unde se nimereşte) ca-să-cumperi-iar, reparatul e o sublimă declaraţie a propriilor convingeri.
(da, încă îmi mai remaiez ciorapii...! e drept că doar pe cei foarte dragi, strident coloraţi.)

Pe strada Henri Coandă, în centru, lângă hotelul Minerva, există un atelier de reparat aparate de fotografiat. Atelierul e la parterul unui bloc vechi, şi are geamul veşnic deschis. Înăuntru dai peste un tavan înalt (vorba vine...), peste multe aparate foto în diferite stadii de desfacere / reparaţie şi respectiv peste domnul reparator. Fie pe pervaz, fie pe-un taburet cu pernuţă, şade motanul.

Motanul este tigrat şi (de-asta, sau din alt motiv) veşnic somnolent.
Domnul reparator are un aer interbelic. Ar fi perfect asortat c-un telefon cu rotiţe şi, eventual, c-un patefon - pentru că e atât de politicos şi atent încât nu pare-a fi contemporan. (aparat foto vechi oricum are)

Pentru fiecare aparat foto în parte, reparaţia e dublată de un reportaj - muuulte fotografii, făcute pas cu pas, pe toată durata demontării.

Domnul reparator preia tot - compacte, DSLR-uri, noi, vechi, mici, mari - şi le diagnostichează - chestie care, dacă presupune demontare, poate costa în jur de 100 - 150 RON, în funcţie de complexitate. Dacă e pur vizuală, e gratis.
Reparaţiile mici, uşor de făcut cu ocazia demontării, pot întra în aceşti bani.
Piesele defecte sunt minuţios reparate, cu adaosuri de o ingeniozitate vecină cu sublimul, făcute chirurgical sub o lentilă gigantică. E prima opţiune - mult înainte de "înlocuim cu o componentă nouă".

Aparatul meu foto e acolo. Aştept telefonul de confirmare a finalizării reparaţiei. Dar n-am nicio îndoială că peste foarte puţin timp îl voi putea folosi din nou.

Îmi mai trebuie o zi

Bine, mie mi-ar mai trebui zilnic câte o zi, ca s-o dorm, dar asta e altă poveste.

Aşa încât am prelungit vacanţa muţunautică, amânând începerea grădiniţei, nu cu o zi, ci chiar cu o săptămână (deşi plătesc, să fim bine-nţeleşi).

Şi eu tot nu sunt gata. Uf.

Şi nu voi fi niciodată. Nu m-am împăcat cu asta, da' măcar nu mă mai agit. Am acceptat veşnicele întârzieri ca pe-o stare de fapt.

Ceea ce, oricât ar părea de ciudat, a simplificat lucrurile.

Deşi tot simt cum timpul mi se scurge printre degete. La modul fizic.

Ce este înţelepciunea

Înţelepciunea este arta de a te putea uita la geanta asta ne-ignorând şirul de inutili bumbi metalici (sursa) şi,  chit că te-ai uitat în-deee-luuung  la toate modelele, (cum ar fi la... (sursa) şi la... (sursa) şi la altele care nu apar pe site, dar sunt prin magazine, cum ar fi una de un verde înnebunitor, mult mai frumos decât cel de mai sus!) de a putea zice „nu”, pentru că: ... mai ai o sută alte genţi, multe tot DADA-iste, toate, desigur, superbe, tot colorate, nu foarte intens purtate, ... momentan priorităţile financiare ar trebui să fie altele (a se citi: chiar n-ai bani!) ... pentru că, pentru că, pentru că... ăăăm.... cele colorate poate chiar ar putea păta! A, asta şi capacitatea de a accepta cu seninătate lucrurile care ţi se întâmplă, odată ce te-ai lămurit că n-ai ce face în privinţa lor. Eu nu-s însă atât de înţeleaptă - în nicio privinţă.