Despre ce n-am mai scris în ultima vreme

***
Despre cum a fost în mica vacanţă (relativ bine).

***
Despre ce-am mai citit (nu mult, şi predominant în reluare).

***
Despre cum am făcut, recidivist, ce-am zis că n-am să fac (indiciu: are patru labe. şi latră.)

***
Despre dureri de spate. Şi de alte părţi ale corpului.

***
Despre varii ateliere:
- la care am fost (de vopsit ouă, înainte de Paşte);
- la care n-am fost (varii chestii muzicale şi sportive)
- pe care le organizăm chiar noi - în circuit de-a dreptul închis, până una alta: atelierul de biciclit în Decathlon, atelierul seral de mers pe role - mai bine zis mers târâş pe role - pe-afară, atelierul, tot seral, de mers pe biclă, tot pe-afară, atelierul imposibil de matinal de mormăit în franceză, după CD, cu Max et Mathilde, în drum spre grădi, atelierul de pieptănat pisici, etc.
- pe care le vom organiza chiar noi - de pildă, atelierul de dresaj canin.

***
Despre atelierul muţunautic de Fermă, Vehementă şi Eternelă Opoziţie. La orice. Zis şi: Cum să spui NU! în orice situaţie, în cel puţin şaptişpe feluri. Păi, nu?
Creativitatea e (aproape) mereu de admirat, zic eu, muşcând din două lemne. Că loc de muşcat buze şi limbă nu mai posed de mult.


***
Despre apucăturile horticulturnice. Avem la activ varii buruieni plantate
- afară

(e drept că, din motive de iarnă-bis, buruienile de mai sus au stat şi-n casă o vreme, de unde containerele din materiale reciclabile...)


- înăuntru

- în balcon.

***
Precum şi multe alte planuri.

Cum ar fi extinderea sabotărilor, la anul, prin plantarea neautorizată de varii copaci (mi-a căzut cu tronc ginkgo biloba, dar merg şi magnoliile) prin Bucureşti.

Am suferit profund când m-am prins că nu pot creşte pepeni verzi în însorit-saharianul meu furnal balcon decât dacă-mi cumpăr de la Ikea câteva ghivece din astea (şi nici atunci...)

Sunt colorate şi spectaculoase, dar nu.

Mai bine smălţuiesc balconul şi pun direct pământ în el. N-o să-mi mai lipsească decât plante rezistente la 1800 de grade. Cam atât se-nregistrează-n balconul meu pe caniculă.
(ideea de-a-mi face un combinat siderurgic în balcon nu mă atrage cine ştie ce)

Încă mă mai gândesc care-s toate aspectele de care trebuie să ţin cont ca să am, de exemplu în hol, propria mea oranjerie. Mă rog, de fapt ar urma să fie cireşărie.
(viziunea mai cuprinde un gingko biloba ieşind prin colţul balconului şi-un sequoia, prin parchet. nu mi-e foarte clar ce să fac cu baobabul şi cu arborele de pâine).


***
Despre planuri, care de care mai presante, mai necesare şi, desigur, mai greu de pus în practică (umbră sisifică pe perete, profil mamiţunesc clar, vag ciufulit & desigur ghebos)

***
Despre recentele apucături muţunautice (beibleidăreala) şi replicile de sezon:

- Te invit să strângi cariocile.
- Urechile mele sunt impermeabile.
- Nu vorbesc cu şi nici prin apă.
- Dar urechile mele sunt impermeabile şi tot nu te aud.

Aştept cu interes menţionarea apariţiilor de urechi teflonate, urechi blindate & anti-glonţ, urechi cu gard de sârmă ghimpată, grăniceri şi câini, urechi-bunker, urechi cu perdea de apă, urechi cu unde sonore de frecvenţă „opusă”, urechi cu scut de antimaterie, şamd.


- Hai la spălat pe dinţi.
Mimare subită de leşin şi mai subit.
- Dar eu sunt foarte obosit şi am adormit deja!

Unchiul

L-a sunat sora lui să-l întrebe dacă nu vrea un căţel.
Puiu, câinele „titular”, e bătrân. Lor le plac câinii.
Un căţeluş, fie el şi bezmetic, o să-i înveselească.
Şi, poate, o să-l învelesească şi pe Puiu, aşa bătrân cum e el.

- Nu putem, a spus, trist. De-acum, mă gândesc mai degrabă cum să fac să mai dau din orătăniile astea. Nu poţi pleca nicăieri, nu poţi face nimic când trebuie să ai grijă de ele.

Au câteva găini. Stau la casă, într-o zonă-n care găinile nu sunt o excentricitate. Mai au şi câţiva stupi de albine, într-o margine de sat.

Plecatul de care vorbeşte nu e în vacanţă. Decât dacă, eventual, internările-n spitale pot fi luate-n calcul drept vacanţe.

Poporul zburător din unul din stupii de albine n-a reuşit să treacă iarna (cum aud că, de altfel, s-a mai întâmplat cu destui, poate de la pesticide, poate din alte cauze) şi el aproape c-a murit de supărare, zicând că-i vina lui, că dacă le mai punea nu'ş'ce în plus, poate trăiau...

A găzduit-o pe Boxie, înainte să apuc să merg s-o iau de pe coclauri. (el era mai aproape de susnumitele coclauri). I-a făcut pat în garaj, i-a cumpărat piept de pui, i-a făcut şapte mii de feluri de omlete şi piureuri, poate-poate-o mânca (la momentul respectiv nu ştiam că are sindrom uremic, şi că de-aia nu mănâncă) a hrănit-o din mână, a stat şi-a mângâiat-o şi a vorbit cu ea.

Mătuşa mea s-a bucurat c-am ajuns să recuperez bolnava patrupedă, şi de teamă că, dacă el ajungea martor la un final nefericit al bolii canine, să nu-l afecteze prea mult.


Are 80 de ani. După „standardele” actuale, nici copiii lui nu mai sunt tocmai tineri.
Tot după „standardele” actuale, el era bătrân de când aveam eu vârsta lui Muţunau. (da, mă refer la aerul uimit de pe faţa omuleţilor de circa 20 de ani, brusc instalat la auzul numărului 30. unchiul trecuse de 40....)

Soţia lui, mătuşa mea, are osteoporoză şi nu se poate deplasa decât extrem de greu, aşa încât, în cele mai multe momente ale zilei, ajutorul ei este el. Unul admirabil, aş zice.
Casa lor e mult mai ordonată decât a mea (şi nu pot da vina pe Muţunau în privinţa asta...).
Şi miroase a viu.

Cred c-a plecat din Bucureşti ieri, cu trenul de noapte, înapoi spre casă. Într-un dans dement al geografiilor, geometriilor şi calendarelor care nu se pot intersecta favorabil, n-am apucat să-l văd.

A ajuns bine.

Biciclistul de interior

Opriţi Pământul, doresc să scobor

Există un tărâm aparent liniştit şi senin, în ultima vreme însorit şi paşnic. El poate fi găsit prin trezire extrem de matinală, undeva în jurul orei 6. 5 deja e cam prea fremătătoro-energizat de vecinătatea răsăritului iminent. 6, 6 şi ceva e mai paşnic.

Mi-au ieşit, de vreo 3 zile încoace, trezirile matinale frumoase şi line. Cu cerul blând, cu soarele cuminţel-roşcat plasat strategic între două blocuri vecine. Respiraţiile matinale lungi şi domoale. Zâmbetul încă negrimasat de malaxorul cotidian.

Mă scol de dimineaţă şi ud plantele (pen’ că, nu am apucat să scriu deşi, evident, planificasem, am dat în oarece apucături horticulturnice). Inutil de precizat că-n vreo două sau trei bleahuri nu mai ştiu ce-am plantat. Cred că undeva am şi un Amaryllis, care creşte cam cu 5 metri pe zi. (exagerez, evident. da’ sunt sincer uimită de viteza cu care, din apă şi lumină plus oarece memorie vegetală, se auto-fabrică miraculos tulpina aia fermă şi hotărâtă).

Nu am apucat să documentez foto toată povestea, din păcate. Pe undeva, prefer să văd mai degrabă decât să fotografiez.


Pe urmă, mă transform în titirezul isteric care se-nvârte aiuritor pe durata zilei, până la apoteotica pocnire serală cu mecla de laptop. Via somn.

Am nevoie de răgaz. Nu de concediu. De răgaz. De o pauză de la actualul ritm inutil de înnebunitor. Eventual, de un alt stil de viaţă, mai domol şi mai cu adevărat viu.


O fi de la plante?

O fi de la Muţunau? (care nu mai ştie cum să mai facă să obţină mai multă atenţie directă, nefugărită, acordată lui personal şi spaţiului lui personal, nu mâncării, drumurilor la şi de la varii destinaţii copileşti, ori somnului).



În orice caz, opriţi Pământul, căci doresc să scobor.

Unde e semnalul acela?