Realism românesc de sezon

- Ai auzit? Vor să facă vaccinurile obligatorii!
- Da?
- Da! Şi să facă părinţii închisoare dacă nu-s vaccinaţi copiii!

Mmm, interesant. Numa’ unu’? Amândoi? E prea mult loc liber prin pârnăi? Copilul ce face în timpul ăsta? Eu zic să-l închidem şi pe el. Eventual, îl confiscăm la scurt timp după naştere. Cum, asta se face deja?

- Mbine.
- Cum, nu zici nimic?
- Nu. Nu cred că-i cazul să m-agit.

Mi se pare idioată măsura?

Cu spume. E ridicol de neimplementabilă. Aproape c-aş vrea să ştiu care cap luminat n-a avut recent treabă şi s-a gândit să se bată autoritaro-important (şi autoflatant...) cu cărămida-n’ chept ca să vază UniuneaIeuropeană / OMeSe-ul cât muncim noi, eroii patriei.

Să văz şi eu cum arată unu' cu IQ-ul mumificat, nu de alta....
(da, sunt naşpa. omul o fi vreun simpatic şi vreun cult. n-are bunul simţ şi pragmatismul la el, dar di ce atâta grabă....)

Cuvântul obligatoriu e cel faţă de care mă declar iritată, mai ales în contextul în care implementarea poveştii ăsteia, vizibil sforăitor concepută, are cam tot atâtea şanse de succes ca interzicerea scuipatului pe jos. Sau ca impunerea obligativităţii lui, la o adică...
(dacă vrei să obţii nivele crescute de vaccinare, nu constrângerile prosteşti sunt cheia...)

De ce stau liniştită?
Simplu. Ca-n orice situaţie-n care statul are de prestat şi el în sprijinul unei idei / înţelegeri, nu se va întampla nimic. Că doar n-o să se sancţioneze pe el însuşi...

În plus, e mult mai distractiv să stai deoparte, ca baba pe şanţ, spărgând ielegant seminţe, şi să te uiţi cum îşi scot ochii varii onlineri, unu’ mai vajnic decât altul. Poţi învăţa profund şi structurat logica - uitându-te atent la absenţa ei din "dezbateri"...

- Ştiai? (referinţa e la acest articol).
- Nu.
- Şi atunci....?
- Păi trăiesc aici de ceva timp.

Mamiţuni la medic

- Zbleah-pleah-hu-hu-cohe-cohe-cohe, aş vrea să fac o programare la dvs.

Tuşeam deja de circa 6 săptămâni. Cam odată per propoziţie, plus (mai rar) în pauzele de ne-propoziţie. M-am extras, aşadar, de la birou să mă duc la medic. Via abonament de servicii medicale.

Mă prezantez la cabinet. Ajung la timp (cu tot cu înregistrările aferente sosirii &căutarea cabinetului). Sprijin graţios uşa 45 de minute (la 60 aş fi plecat, că, nu de alta, se termina lista de mailuri pe care le-aş fi putut scrie doar de pe telefon).

Desigur, în acest timp nu s-a agitat nimeni de la recepţie să facă nimic. S-au agitat alţi cetăţeni în aşteptare de consult la alte cabinete. Au fost trimişi instant (şi cam brusc, aşa...) la locurile lor, că iese dom’ doctor când e gata, da?

Mustăcesc la adresa proprietarilor clinicii. Sigur veţi avea o profitabilitate cât China, dacă vă mai corelaţi aşa bine duratele planificate ale consulturilor cu duratele reale...

În minutul de graţie 46, se deschide uşa. Iese pacientul intens consultat, intru eu, fac cunoştinţă cu dom’ doctor, care-şi mai cere scuze vreo 4 minute, îl opresc din scuzat şi explic ce şi cum.

Omu’ascultă un pic, apoi întreabă ceva de genul „şi dacă nu vă doare nimic, de ce-i aşa mare bai că tuşiţi?”.
- Păi, mă-ncurcă la muncă. Am de vorbit destul de mult, şi e deranjant şi pentru interlocutori.
- A, da’ nu cred că vorbiţi mai mult ca mine.

Zgomot imaginar de film rupt, placă zgâriată, unghii scrâşnind pe tablă, explozii nucleare, etc.

Iată, concurez în campionatul olimpic la proba „cine vorbeşte mai mult”. E irelevant că nu prea mă-nscrisesem... prezenţa la start se pune!
Să nu trecem direct la răsturnat mese, ci, mai întâi, la încordat gropiţe în obraji.

- A, sigur că nu.

--> Plus fâl-fâl-ul aferent de gene.
- Cu toate acestea, m-am cam plictisit de tuşit.

Urmează, ca să scurtez povestea, o prelegere nesolicitată despre poluare, cât de necurăţate sunt aparatele de aer condiţionat, vai steaua tuturor, cum tre’ să-mi bag eu minţile-n cap la gândul că, la o adică, literatura de specialitate indică şi durate de 3-4 luni pentru tuse „reziduală”, şi o prescripţie...

- Vă dau un anti-inflamator, anume medicamentul X, nişte bomboane de supt şi nişte vitamina C.

Vai, mulţumesc, deosebit, sper să fie bine, la revedere, tabără dragă.


Înapoi la birou, înfig ghearele-n Google. Caut, desigur, medicamentul X.
Google, îndatoritor, scuipă de îndată şi prospectul, şi RCP-ul (sumarul caracteristicilor produsului).
Pen’ cine vrea să insiste, site-ul ANM (Agenţia Naţională a Medicamentului şi-mai-cum-fi-chemând-o-acum) oferă, graţios, ditamai motorul de căutare, Nomenclatorul)

(De pildă: prospect aspirină, RCP aspirina, detalii aspirină.)
Notă: produsul dat exemplu e luat la nimereală. Nu e cel care mi-a fost prescris; singurul motiv pentru care l-am luat de material didactic e că-l consider intrat în limbajul comun....



Boon... 'napoi la produsul X, că doar n-am să stau acum să-nvăţ pe dinafară site-ul ANM.
Ia'n să ne holbăm noi cu mare atenţie la ce scrie pe prospect & RCP (mai detaliat & mai tehnic)... cu precădere la atenţionări, contraindicaţii, mod exact de administrare şi, desigur, la efecte secundare.

Că, nu de alta, dar, cu eventualele excepţii ale medicilor specialişti şi ale medicilor de familie fabulos de riguroşi, nu-ţi explică nime’ nimic despre efectele secundare. Nici la ce să te aştepţi, nici ce să te îngrijoreze, nici unde să le raportezi, la o adică, să nu se mai dea cu capul de pereţi şi alţi guşteri.

Nici măcar să citeşti afurisitul de prospect!

De ce?

Simplu. De cele mai multe ori, nici medicul nu l-a citit. La el a ajuns o broşurică fromos colorată, înmânată graţios de reprezentantul medical, care broşurică zice ea ceva şi despre efectele astea, dar accentul cade pe indicaţiile de prescriere, mecanisme de acţiune, dozaje, eficienţă şi cam ce-ar mai putea încuraja medicul să prescrie.

Da’ de ce ar trebui raportate efectele adverse? Sau problemele de calitate?
Simplu.
Uneori, deşi în general medicamentul X e bun, nu ridică probleme, unul dintre loturi nu e neapărat perfect fabricat sau perfect păstrat & transportat. N-ar fi rău să dai vestea mai departe.... nu de alta, dar fără acest gen de feedback, niciun producător, cu toate cele mai bune intenţii, n-are de un’ să ştie că e ceva în neregulă cu produsul lui.
(Oarecum evident, aşa, dacă ghicea gânduri, n-ar mai fi avut nevoie să muncească la produs şi distribuit de medicamente)

Aşa... ce aflăm noi (recte eu) din RCP-ul medicamentului X?
Că e indicat în poliartrită reumatoidă. Pam-pam!

Dom’ doctor, îndatoritor, a prescris, frate, să fie pacientul mulţumit că i s-a oprit tusea!
(eventual şi tusea vecinilor... prin pura simpatie...)

Booon. Să ne uităm noi totuşi mai departe.
Atenţionările includ varii probleme gastrice (preexistente) şi colesterolul ridicat (tot preexistent).

Na, m-o fi întrebat oare dom’ doctor dacă am din astea?
E retorică întrebarea, evident că nu.

Dacă tot a prescris super-mega anti-inflamatorul, lăsând la o parte că indicat pentru altceva, oare al doilea medicament prescris, bumboanele de supt, n-or fi fost cumva redundante?
Tot retorică e. Da, şi şi alea aveau atenţionări care le scoteau din joc...

Pentru operele prescrise, erau cumva clare indicaţiile de administrare? Forma farmaceutică, dozajul, momentele din zi, asocierile recomandate şi nerecomandate, chestii de-astea de care te loveşti când vrei să dai pe gât minunăţiile prescrise?
Neah.


Am cumpărat, oare, vreun medicament?
Da. Vitamina C. Da’ versiunea cu calciu, nu aia de-o prescrisese el. Deşi, recunosc, prescrisese dozajul corect.

Mai tuşesc?
Da. Cam odată pe zi.
Aproape c-a-nceput să-mi placă!

Şamd.


Booon. Ce înţelegem noi din această poveste miorlăitor-protestataro-pasiv -agresivă?
(în afară de faptul c-a fost o experienţă jalnic de proastă, din cam toate punctele de vedere...)

Că, dacă te-ntere’ ce bagi în tine (şi ce-ai putea consuma oarecum mai nimerit... ), citeşti prospecte şi mergi la medic cu un ghid anume de conduită.  (pe scurt, cu listă de cereri, întrebări şi aspecte sensibile)

Pe care ghid îl prezentăm, însă, data viitoare, c-acu' m-am re-indignat suficient.

Bagajul ideal pentru vacanţă

(sursa)

 

Pen’ că despachetatul e de sezon, m-a pocnit meditatul pe tema bagajului ideal. Mărturisesc că n-am, genetic vorbind, cine ştie ce antecedente favorabile (nu părem a avea cine ştie ce ascendenţă nomadă), şi c-am fost martoră, toată copilăria, la supraîncărcări supra-umane ale variilor portbagaje de maşină.

După cum recapitula odată, demult, tata, cât n-au avut maşină el şi mama s-au descurcat cu 2-3 genţi (şi-nainte de copii, şi după). Când a apărut maşina, a durat extrem de puţin până când a trebuit să cumpere şi portbagaj suplimentar (minunatul grilaj de pus pe maşină). Sor-mea solicitase şi rulotă. N-am mai ajuns acolo, dar am credinţa fermă ca dac-am fi avut TIR, tot îl umpleam.

Inutil de precizat că, în pofida acestui aranjament excesiv, dătător de cicatrici pe burta maşinii, tot n-aveam cele de trebuinţă la destinaţie. Fiare nesătule.

Cum, mai târziu, am descoperit că, în profundă contradicţie cu obiceiurile familiei, detest să car chestii (ceea ce sfidează blazonul imaginar al familiei, pe care, desigur, e un om c-un sac în spate, că doar ne-om trage din Moş Crăciun), m-am trezit în plină dilemă: totuşi, cum fac eu bagajul, cu mai multe, să fie, sau cu mai puţine (că, a se vedea modelul muţunautic, oricum nu le poartă nimeni)?

Pre-maternitate, oarece drumuri pe nepusă masă la Vamă, plus nişte deplasări cu cortul, plus nişte excursii cu rucsac în spate au mai reglat, în sens raţional, balanţa: ia hai să vedem câte zile stăm, ce bulendre e de aşteptat să purtăm şi cam câte putem / avem chef să spălăm.
Plus... vremea... (adică se mai trântesc în bagaj una bucată pelerină de ploaie şi oarece încălţări impermeabile, zise şi şalupe)

Nu-mi ieşea mereu.
De fapt, nu-mi ieşea decât la plecările pe nepusă masă şi la cele pentru care planificarea excursiei dura aproape la fel de mult ca şi excursia propriu-zisă.

Am deraiat spre modelul familial pe durata bebeluşiei lui Muţunau, când căram tot. În unele deplasări era perfect justificat, în altele, deloc.
M-am împăcat din timp cu ideea că predictibilitatea şi bebeluşii nu se-ntâlnesc prea des.
De fapt, deloc.

Acu’ncerc să revin la băgăjăreală ca operă de artă minimalistă, ceea ce duce, inevitabil, la întrebarea: da’ ce fel de vacanţă / vacanţe vrem s-avem?

De obicei, vacanţele-mi erau intens călătoritoare, mai degrabă concedii de oboseală decât de odihnă, în care cuvintele de ordine erau „să vedem locuri noi! multe locuri noi!”.
Călătorie în călătorie, ce mai.
Cum însă-n ultima vreme aş cam dori zile-n care să nu mă mai trezesc la program pen’că am de făcut 14.000 de lucruri şi cam tot atâţia kilometri pe zi, reiese că, la fel de bine, aş putea să-mi împachetez 3 pijamale şi-un capot şi să mă duuuuc spre primul colţ mai liniştit.

Probabil că vom alege o combinaţie - o vacanţă care să aibă şi somn, şi activităţi pentru copii - cum ar fi scurmatul în nisip la plajă - şi locuri noi. Sau ... nu chiar noi, dar nu recent văzute.
(da, am putea merge la Eforie Sud, îndeplineşte criteriile)

Muţunau, telepatic se vede treaba, îşi planifică şi el vacanţa. De la distanţă, că e încă în deplasare.
El are să plece în insule.
Cu ce se-mbracă acolo şi ce bagaje are contează, evident, mai puţin.

Important e unde şi le construieşte!
Nu, nu bagajele, insulele.
Muţunau a decis că pleacă-n nişte insule pe care şi le construieşte tot el.

Demiurg, ce mai.

Sau... poate... cartograf?

Da' n-am ajuns!

Era odată un banc despre un tip care se trezeşte cărat cu targa de doi zdrahoni. Buimac, omul întreabă:
- Unde mă duceţi?
Ăştia, zdupăind mai departe, răspund:
- La morgă!
Cel de pe targă, speriat şi-n continuare zăpăcit, protestează:
- Da’ n-am murit!
- Da’ n-am ajuns!


Ei, pentru că încă n-am ajuns, să continuăm.

Oarecum digresiv şi nestructurat, recapitulez ultimele ştiri.

Cu ocazia săptămânii altfel, Muţunau a fost în tabără la munte.  Conversaţiile de mai jos sunt cele din seara sosirii la Bucureşti.



- Am fost în munţii Carpaţi!
- Aha. Da’ în care alţi munţi te mai puteai duce în România?
- ....
- Munţii Măcin, din Dobrogea. Sunt nişte munţi foarte vechi...
- Sunt vulcanici?
- Nu mai ţin minte, dar parcă nu.
- Vulcanici sunt ăia, cu Harghita...
- Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita, scandez eu poezia demult băgată pe gât la orele de geografie. (onor doamna profesoară se-ngrijea de memorări care aur, dar de localizările simultane pe hartă, desigur, nu).

(sursa)

- Da....
- Aşadar, munţii Măcin sunt foarte vechi şi foarte erodaţi.
- Ce e aia erodaţi?
- Tociţi.
- Roşi?
- Da, se poate spune şi aşa.
- Roşi de veveriţe?

***

Copchiii au plecat în tabără cu oarece bani, pen’ ca să se obişnuiască să-i cheltuie să se gospodărească un pic.

Muţunau, din motive de mare sărăcie mamiţunească, a plecat cu 19 lei (ultimii, de altfel...) şi cu instrucţiuni să mai ceară cu-mprumut 10-15 lei de la adulţii însoţitori, dacă chiar crapă fără orice va fi vrând el să-şi cumpere.

La întoarcere, la foarte scurt timp după scoborârea din autocar, mă trezesc că omu’ (promptat, probabil, de exemplele de verificări învecinate de portofele) se scurmă intens în bozonare şi-mi prezintă triumfător 8 lei:

- Miracol! Am plecat cu 19 lei, am cheltuit 16, dar mai am 8!

Am aflat ulterior c-a făcut el un schimb „echitabil” cu una dintre fete, care i-a dat o bancnotă de 10 lei în schimbul uneia de 1... şi că, evident, miraculos ar fi fost să constat că realmente îşi face calculele!


***

- Unde găsesc nişte apă? N-am prea băut azi şi trebuie să mă hidratez.
Hohot intens de râs mamiţunesc chiţcăit.

- De ce râzi? Pentru că ştii că mi-am uitat sticla de apă la cetatea Râşnov?
Al doilea hohot de râs, cu pretenţii de omniscienţă - de fapt, la fel de chiţcăit.



***

Muţunaul era / este la fel de înnebunit de cap ca mulţi alţi cetăţeni încă mici de statură pe teme de discuri nu-ş-cum-le-cheamă din cornurile Chipicao.

Cumva, am intrat (nemeritat) în posesia unui bax de 20 de astfel de coarne. Dilimandreala a învins raţiunea şi, la sosirea din tabără, pe Muţunau îl aştepta pe bancheta din spate o pungă mare, roşie, cu baxul cu pricina înăuntru.

Mai mare izbucnire extatică nici că-mi amintesc să mai fi văzut vreodată.

După ce i-a venit inima la loc, Muţunau a scos mecla din maşină şi-a răcnit habarnamic către restul de taberişti în curs de încărcare în maşinile din dotare:

- Fraţilor! Am primit un bax de Chipicao! Am un bax de Chipicao! Uraaaaa!

De mirare e că n-a mâncat şi ambalajele în primele 5 minute. De desfăcut pe toate însă le-a desfăcut, întru extragerea şi inventarierea urgentă a discurilor.


***

Suprizele au continuat - deşi, la cât de sus era ştacheta, nimic nu putea trece peste.
Şi n-a trecut.
- Uite, ţi-am luat ecler.
- Iamiii.... a, e cu ciocolată? Da’ doar ştii că mie nu-mi plac cu ciocolată! (înainte de tabără făcuse scandal să-i iau două cu ciocolată, că lui oricum îi plac şi astea foarte mult)
- Fagure? (fagure de la Dorobanţi 140, mare hit în lista de preferinţe muţunautice)
- Ăăă.... nu.... zice Muţunau, cu gura plină de Chipicao.
- Bine... mai am o supriză, mâine pleci cu A. la bunica!
- Chiar voiam să-ţi spun, zice Muţunau, că vreau la bunica.

Ce poate fi mai bun decât o tabără?
Două tabere.
Mai ales dacă a doua e la bunica, în culmea răsfăţului, unde eşti suflat în fund până zbori.

Mai trec 2 minute de pauză vocală pe fond de clefăit Chipicao. Apoi....
- Auzi, da’ alte suprize nu mai ai?


***

Ajunşi acasă, mă apuc să desfac bagajul taberist. Întâi nu găsesc una-alta, pe urmă pun lucrurile cap la cap şi constat că lipsesc o pereche de şosete şi-un maieu - dar avem în plus o pereche de chiloţi!

Cam devreme pentru insinuări, totuşi.

Chiloţii străini (de băiat, nu de fată) sunt puşi la spălat şi plănuiţi a fi returnaţi la şcoală cui i-o recunoaşte mai bine.

Pe urmă, verificând hainele de pete, constat că.... n-au.
- Auzi, da’ tu te-ai schimbat vreodată de haine?
- Da, zice Muţunau. În pijama, seara!

Mdea.

- Lasă asta, peste zi, ţi-ai schimbat vreodată bluza?
- Nu, zice Muţunau, era bună aia.
- Gogule, aveai patru bluze ca să porţi una pe zi.
- N-a fost nevoie.

Bine că, măcar, când s-a dus la tăvălit în zăpadă s-a priceput să tragă pe el salopeta impermeabilă.