Despre bunicie

Maternitatea... am încercat să zic cum e. Cum mi se pare mie.

Apare (ţup-ţup) şi-ntrebarea: care e corespondentul ... stării (că nu ştiu cum să-i zic altfel), când vine vorba de bunici? Există bunicie, sau ... bunicitate? (se vede din titlu ce termen am ales)
Cum te uiţi la o mică fiinţă care-i copilul copilului tău? Ce-ţi trezeşte? Unde te duce, emoţional vorbind?
Îţi aminteşti de tine, ca părinte? Eşti mai blând, mai detaşat, mai relaxat? Îţi revin toate stresurile de atunci? Te-apuci şi retrăieşti câte ceva? Confişti copilul? (te duci noaptea şi-l furi din pat?)
Păi să-ntrebam direct la sursă.

- Ce este bunicia?
- Cum ce este? se mitraliază instant, indignato-uimit, răspunsul. Grijă!
Aaarggghh, zice Mamiţuni-n sinea ei, ştiind (o, prea bine) că grija se referă la apriorica îngrijorare, nu la îngrijire... Mă-ngrijorez, deci exist. Deviza unei întregi generaţii.

Entitatea bunicească simte ceva-n aer şi, rapid, se repliază "diplomat":
-Stai să mă gândesc cât trag o pipă. (o ţigară cât se poate de obişnuită, doar că mai pompos botezată. aaarggghh, zice Mamiţuni. din nou!)

După care, spre seară, vine triumfătoare cu o lozincă de magnet de frigider:
- "Dacă aş fi ştiut câtă bucurie îmi vor aduce nepoţii, atunci i-aş fi făcut pe ei primii!"

Şi-adaugă, privind peste ochelari:
- Să pui "nepoţi" la singular.