Poveste fără morală

Seara. Eu, pe fugă, la supermarket. Pe gardul din faţă stă o fetiţă. Să tot aibă vreo 7-8 ani. Din mers, îi văd, în lumină, culoarea pantalonilor (roz) şi remarc că e curat şi îngrijit îmbrăcată (cu sclipiciurile de rigoare pe tricou).

Dau să intru. Uşile se deschid. Fetiţa strigă ceva după mine. Mă-ntorc:
- Ce ai spus? Mai spune odată, te rog.
Fetiţa înghite în sec, uşor intimidată de brusca-mi stângă-mprejur. Se lămureşte iute că-s paşnică şi reia, pe ton de litanie:
- Vă rog, ceva de mâncare... Nu bani. De mâncare.
Nu vorbeşte foarte clar, se grăbeşte, parcă ar spune o poezie compactată.
- Vrei un sendviş? Dacă îţi iau un sendviş de-acolo (arăt spre standul de la intrare) e OK?
Fetiţa mai înghite odată în sec.
- Dacă puteţi să luaţi mai multe, nu sendviş, e scump, mai multe, şi, aşa, mai ieftine... Ştiţi, noi suntem cinci fraţi...

Are părul negru, prins în coadă înspicată. E sprâncenată, cu ten alb şi gură rosie. E drept că şi-o şi tot muşcă, mai ales înainte de-a vorbi. E subţirică.
- Bine, mă duc să văd ce pot lua.

Înăuntru, mă tot gândesc. Ce-i poţi lua, în ideea că ea într-adevăr strânge de mâncare pentru alte câteva persoane, fie şi mici? Iau un carton de 15 ouă. Mă gândesc să iau şi fructe. Între timp îmi sună telefonul. Răspund. Iau, din mers, şi o pâine mare. Mă uit prin rafturi, să văd ce altceva aş mai putea lua. Mă tot gândesc şi la posibilitatea ca fraţii menţionaţi să nu existe. Sau să nu fie atâţia. Să existe doar un adult. Vreun Fagin. Nu, nu iau pui rotisat. Oricum nu le-ar ajunge. Deşi... n-ar fi cerut bani, dacă era şi vreun Fagin în peisaj...? Sau, când cere bani, capătă foarte puţin?
Oare chiar are cinci fraţi? Oare chiar trăiesc din ce obţine (şi) ea, stând în faţa supermarketului? Sau aşa obţin dulciuri? (pe care altfel nu şi le pot permite?) Oare cerşeşte din joacă? Să vadă cum e? Oare cere mâncare şi nu bani ca să scape, în vreun fel, cu vreo chichiţă legală, de poliţie? Oricum n-o pot prinde ăia, dacă fuge... Oare, până acum, nu i-a dat nimeni nimic? Sau poate a primit bani?

Îmi amintesc că, pe vremuri, aşa făceam cu micii cerşetori. Le luam ceva de mâncare. Ei acceptau, mai ales dacă era mâncare caldă, vizibil înfometaţi, nu doar dornici şi, în acelaşi timp, vizibil panicaţi.
În afară de cei care spală parbrize la stop, n-am mai văzut de mult cerşetori copii.

Mă întristez. Când şi cum am ajuns atât de suspicioasă şi de meschină? În definitiv, nu mă obliga nimeni, a fost alegerea mea să caut să-i dau ceva.

Îmi dau seama c-am stat mult, prea mult, în magazin, tot căutând. Nu ştiu cum e să dai, în fiecare seară, de mâncare la cinci copii. La casă, pun în două pungi şi plătesc. Mă grăbesc să ies. În faţă, nici urmă de fetiţă. Fac doi paşi înainte, şi o văd, la 50 de metri, alergându-se pe trotuar cu un băieţel îndesat, brunet, îmbrăcat într-un tricou roşu, cu mâneci lungi. Doi copii care se joacă, veseli. Nu m-a văzut ieşind. N-a mai aşteptat. Am rămas, să zic aşa, cu milostenia-n mână.

Mă uit după ei.
Nu-mi iese din minte c-a vrut să-mi sugereze, non-invaziv, că ştie valoarea banilor.

Mă gândesc ce poţi învăţa despre natura umană, la vârsta de 8 ani sau oricând, stând pe gard, în faţa supermarketului, şi rugându-i pe cei care intră să-ţi dea şi ţie, dacă se poate, ceva de mâncare, mai multe, şi, aşa, mai ieftine.