Poruncile dictatorului Mamiţuni

(Multe, stufoase, aberante.)

Nu pupi suzetă.

(Sursa)

(Asta mai lipsea să păzim / culegem de pe jos / sterilizăm.)
Aşa că, deşi în unele din imaginile de mai jos apare, noi o dezavuăm. Implicit. Prin nefolosire.



Stai şi pe burtă.

(Sursa)

De mic. De nou-născut, ce de mic. În prezenţa mea, nu lăsat singur. Nu atât de teamă de SIDS (deşi-mi era!) cât de curiozitate să văd ce face.
Pe urmă am aflat de la pediatră că statul pe burtică ajută la întărirea muşchilor spatelui (Muţunaul cel băţos şi-a ţinut singur căpăţâna de pe la vreo 3 săptămâni; iniţial, e drept, pentru numai una-două secunde zvâcnite din proprie iniţiativă, apoi, în timp, pentru din ce în ce mai multe; la sprijinitul capului, fie şi numai preventiv, am renunţat abia la 6 luni...).
Bunica se mai miră şi-n ziua de azi de precocitatea muţunautică - pentru că eu, de pildă, eram atât de bleagă (şi căpoasă!) încât se pare că mi-am ţinut bostanul singură abia pe la 6 luni... (aha! de aici mi s-a tras!)



La testare cu tine!(Sursa)
Tot demult, îi arătam jucărele colorate, încetinel plimbate prin raza dumisale vizuală. Am început de când avea o lună - şi, de fapt, nu vedea el mare lucru, da’ părea să urmărească întrucâtva cu privirea - ceea ce făcea interacţiunea foooaaaarte interesantă.
Evident, primea şi el jucăria, s-o zdrăngăne personal.


Hai să vorbim. Normal. Clar. (nu ca-n imagine...)

(Sursa)

Când Muţunau avea 3 luni, începusem (în hlizelile discrete ale audienţei) să-i tot arăt diverse chestii colorate: abţibilduri, cărticele... Nu ştiam cu ce altceva (în afară de dans!) să-i umplu perioadele din ce în ce mai lungi de trezie. Muţunau se comporta civilizat şi urmărea atent (fără strâmbături!) chestiile pe care bocăneau, didactic, degetele mele. Din când în când, mă contempla mustăcind. (Aşa mi se părea mie...)
N-am nici cea mai vagă idee cât i-a folosit lui operaţiunea, în caz că i-a folosit în vreun fel - da’ pe mine mă calma şi m-a pregătit pentru rundele ulterioare de explicaţii detaliate (Mickey Mouse, şoricel, chiţ-chiţ, mânuţe, picioare, urechi, roşu, negru, alb, rotund, etc). Sunt, la tot pasul, o grămadă de atribute descriptive care merită menţionate!!!


Stai hopa.
Joacă-te / Ţine cartea şi uită-te-n ea. (combinaţie de cele mai multe ori semi-eşuată)

(Sursa)

Aia cu proptitu’ între perne de la 5 luni e clasică. N-am făcut-o sistematic, nu mai ştiu exact de ce. Muţ (la vremea aia rotunjor ca o mingiucă) a stat singur în pund abia pe la vreo 7 luni şi-o săptămână. (cred că abia atunci s-a lămurit centrul lui de greutate unde tre’ să se aşeze!)
I-am băgat non stop şi carte sub nas, să aibă ocupaţie. Uneori, a mers.

Între timp, a propos de statul în fund cu întârziere, observasem că face unele lucruri mai lent, aşa că n-am intrat în panică. (la altele, era la avansaţi!) Am exersat, atâta cât ştiam, stimulii de rigoare, şi-n rest l-am lăsat în legea lui. A recuperat. Am rămas cu impresia că e omul pregătirii temeinice, care se apucă de-o treabă numai după ce are certitudinea c-o s-o stăpânească (e? ăsta model de-autocomplimentare maternelă!)



Dă-te jos din pat, singur. Pe urmă, du-te şi descoperă ceva major.

(Sursa)

După ce-am văzut că se poate rostogoli pe ambele părţi (pe la vreo 7-8 luni... tot târziu; pentru că era dolofănoi, am presupus eu), am început instrucţia referitoare la datul jos din pat. (E vorba de patul de adult.) Chestie care s-a dovedit ulterior uber-utilă şi care ne-a scăpat, de data asta fără nici o îndoială, de nenumărate accidente cauzate de nesecata curiozitate muţunautică...
Am început cu mersul înapoi - soldăţesco-târâş, mai pe burtă, mai în patru labe, mai (căzut!) pe coate şi pe genunchi. Când a fost clar, după vreo câteva săptămâni, că se poate ţine bine pe picioare, câtă vreme are de ce se ţine zdravăn şi cu mâinile, etapa de coborâre controlată din pat a venit de la sine.

Dar de coborât cu adevărat, din proprie iniţiativă şi cu succes, nu s-a coborât decât după ce trecuse de 10 luni. Chiar şi aşa, am continuat cu exersatul încă vreo 3 luni, de dragul siguranţei...
Au fost de mare ajutor încurajările, aplauzele, şi, nu în ultimul rând, comanda „încetişor” (iniţial, spusă tot pe un ton încurajatoro-admirativ).



Pom-pom!

(poruncă eşuată)
Pentru că l-am pus târziu în pat de copil (trecuse de 7 luni...), şi n-a avut pat separat peste tot pe unde ne-am plimbat noi, n-a avut sistematic ocazia să exerseze statul în picioare (cu sprijin pe mâini, ferm încleştate de barele orizontale ale pătucului). Drept care n-aş putea spune c-am avut parte de etapa distinctă de „stat în picioare”. (când au început să-l ţină picioarele, era deja extrem de curios şi se-nvârtea necontenit în toate părţile)



Militărie alimentară. Şi de ore de somn! La program cu tine! (noi...)
Cu somnul şi cu masa am avut (& avem) ritualuri. Ne-am bazat pe ele, ca şi pe intervalele orare dedicate.
Dacă pentru somnul de prânz n-am ridicat pretenţii (de la 6 luni până pe la 1 an aveam, oricum, în 4 zile din 5, două soamne de prânz, unul de la 10 la 12 şi altul de la 14-15 la 16.30), la ăla de seară... era lege. Baie la ora X, somn la ora Y. Noi practicăm baia zilnică - în scop mai degrabă ludic. Realmente îi place foarte mult baia. Cu moleşeala ei cu tot, dă delicat semnalul că agitaţia diurnă-i pe sfârşite.

Nu ştiu cum e pentru alte trupe părinte-copil, da’ mie milităreala mi-a folosit. Acu’ avem program previzibil în 80% din timp.

În plus, a fost mai uşor să lansez (cu nesperatul sprijin bunicesc) programul „Ia pune mătăluţă mâna şi adoarme-te singur”, combinat cu porunca (tot bunicească) ţine sticluţa.

Cu masa, avem mai curând intervale orare decât ore fixe. Nu mănânci acu’? Sigur? (nici măcar piure bun-bun?) Ei, jos din scaun şi cară-te la joacă. Da’ mâncare mai pupi numa’ la următorul interval dedicat. Sunt destule peste zi cât să nu ne acuze nimeni că ţinem Muţunaul flămând. Şi, ce să vezi, jupânu’ a protestat (cu figuri) din ce în ce mai rar. Are zile în care apetitul îi e foarte scăzut. Şi unele în care-l privim cu teamă, gândindu-ne c-ar mânca şi cu zece guri şi c-o să se repeadă să sece hliuuup, dintr-o sorbire, nu Milcovul, ci toată oala cu supă. (de 8 litri...)



Atenţie! Dacă faci aia, se întâmplă ailaltă.

(Sursa)

Când avea 10 luni, pediatra mi-a sugerat să folosesc interdicţia explicată. Şmecheria cu sublinierea consecinţelor.
Muţunaaaau, dacă mai tragi de perdea, o să-ţi cadă galeria în cap! Bum, poc, au, chestii!!
Evident că mă umfla râsul.
Evident că, pentru situaţiile de pericol iminent, ragi un NUUUU hotărât din toată capacitatea respiratorie.
Valoarea interdicţiei explicate stă, în primul rând, în faptul că trebuie deprinsă iniţial de părinte.
Beleaua cu „nu” este că nu oferă nici un model. Doar o frână. Nici o sugestie concretă de comportament. Ceea ce descumpăneşte copilul şi cam lasă neterminat demersul educativ (presupunând că el există...) Bine-bine, nu fac aia; da’ totuşi, ce am voie să fac? Sau cum? (eu prefer orientarea spre ceva anume, pe principiul „un copil corespunzător ocupat egal mai puţine belele”)



Pune mâna după gât(ul adultului momentan transportator)
Adică nu ne mai trage atâtea coate-n gât. Zău aşa.



Înceeeet!
Una din cele mai importante, utile şi nerespectate comenzi este „înceeeet!” - acum că Muţunaul se comportă ca o combinaţie de tip Big-Bang între iepurele Duracell, Bugs Bunny, diavolul tasmanian, Speedy Gonzales şi struţul-care-chinuie-coiotul. (sau pe care nu reuşeşte să-l dovedească nicicum coiotul...)
Astfel că, după comanda asta, următorul sunet e, de cele mai multe ori, un zbang cât de poate de sonor. Urmat de plâns. Şi el cât se poate de sonor.


Drrrepţi!

(Sursa)

Cazi? Sunt instant lângă tine. Te sprijini de mine, te încurajez, ne văităm împreună până-ţi trece. Te şi iau în braţe, de consolare (mai puţin în cazurile-n care ai fi încălcat vreo interdicţie expresă - da’ pân’acu’ n-a fost cazul să ţi-o cauţi cu lumânarea în asemenea hal).
Da’ de ridicat (cu excepţia situaţiilor în care te-ai lovit foarte rău ori ţi-a dat sângele), te ridici singur.



Mănâncă singur.

(Sursa)

Ei, aici mai avem de convins şi bunicii...
Astă vară, scuza era că n-are dinţi (avea). Motiv pentru care linguriţele alea speciale, cu mâner strâmb, erau mai mereu de negăsit.
Da’ poate reuşim.



Planuri de viitor: auto-baby-sitting.
(suntem noi cam mari pentru chiuveta aia, da' poate merge...)

Post scriptum: evident c-am făcut referire numa’ la poruncile unde-am înregistrat un minim de reuşită (binemeritată ori întâmplătoare)!