De ce se îmbolnăvesc oamenii?

Darian Leader şi David Corfield (nu Copperfield...) abordează din perspectivă psihosomatică subiectul De ce se îmbolnăvesc oamenii?

Cartea e foarte interesantă în multe privinţe. Lăsând la o parte perspectiva mecanicistă, despre care ei zic că de la Koch ni se trage (pag. 27) ăşti doi cetăţeni se uită la boli dintr-o perspectivă curioso-dubitativă.

Tradiţional, zice(a)m că boala X e determinată de factorul Y (bacterie, virus, dat accidental sau intenţionat cu mecla de părete, întâlnirea cam bruscă între om şi tractor, etc, etc, etc) şi că se vindecă graţie medicamentului / tratamentului Z.

Doar că, se vede treaba, iaca, nu e fix aşa. Acu’ e dovedit (culmea, ştiinţific) că relaţiile cauză-efect cu sfinţenie postulate în medicină pur şi simplu nu-s 100% valide. Despre asta e cartea.

Dacă Leader şi Corfield au vreo supra-teză în afară de susţinerea nevoii de-a reanaliza cu un ochi proaspăt şi curios vechea perspectivă medicală, eu n-am prins-o. Dar fie şi numai teza curiozităţii e suficient de pertinentă şi de provocatoare cât să susţină cartea, care-i un pic mai mult decât o sumă de colecţii de speculaţii cu ifose.

Nici cartea lor, nici ce scriu eu acum nu e anti-medicină. E pro-recunoaşterea decentă a limitelor medicinei alopate, pentru integrarea lor corectă într-o perspectivă mai largă. Pro-redefinirea cadrului.

 

Leader şi Corfield încep prin a trece în revistă nişte chestii foarte interesante cu privire la aspectele psihosomatice.

Întâi, susţin că nu există boală psihosomatică - pentru că nicio boală gravă nu este provocată exclusiv doar de minte, ci că există legături între experienţa mentală şi organism, şi că există posibilitatea interacţiunii acestora (pag 10) drept care ar fi util să privim lucrurile şi din perspectiva căutării legăturii, fără pretenţia de a generaliza şi de a stabili mecanisme unice care conectează mintea şi trupul (pag 11)

Cam de aici a început să-mi placă de ei. 

Ş’acu’, bombardamentul cu citate, prima rundă. Frazele cu caractere îngroşate îmi aparţin, sublinierile sunt cele din carte:

Ideea unei singure cauze pentru o anume boală poate fi mai degrabă o credinţă, decât o perspectivă raţională. Dacă bacilul tuberculozei reprezintă o cauză necesară pentru tuberculoză, nu toată lumea care-l are va face tuberculoză, la fel cum streptococul de pneumonie poate provoca pneumonia, dar cu toate acestea mulţi poartă această creatură în gură, fără a face boala. De fapt, 5-10% din adulţii sănătoşi şi 20-40% din copiii sănătoşi îl poartă. (pag 28)

Din păcate, omuleţii nu citează sursa procentelor, ceea ce mă lipseşte de ocazia de-a trimite nişte mailuri... Mrrr.

Aşadar: cauza (postulată de medicină ca fiind atotputernico-unică) este necesară, dar nu şi suficientă.

Necesară, respectiv cică nu poţi face tuberculoză fără „ajutorul” micului bacil - deşi ştiu cel puţin un caz clinic unde toate simptomele coincideau la literă, punct şi virgulă, cu textele de manual, dar bacilul, şmecher mare, nu ieşea la absolut nicio analiză, indiferent de dibăcia calendarizării. Fapt care a provocat multă mătreaţă, via scărpinături intense-n capete de doamne şi domni profesori doctori sincer şi asumat confuzi.

„La nivel raţional putem accepta complexitatea, dar în realitate ne dorim ca lucrurile să fie simple şi clare. Oricât ar părea de ciudat, aceasta reîntăreşte credinţele şi superstiţiile caracteristice vremurilor de dinaintea apariţiei medicinei ştiinţifice. La urma urmelor, modelul bacterian concepe boala ca entitate singulară şi discretă, acest fapt fiind foarte apropiat de presupunerea din trecut cum că boala ar fi o entitate autonomă care vizitează individul, precum un demon. Descoperirea organismelor microscopice şi a modului cum acţionează infecţiile nu a risipit aceste temeri arhaice, ci mai degrabă le-a oferit un ambalaj ştiinţific. Aşa cum spunea cercetătorul în medicină şi psihosomatică Alberto Seguin: „Microbul constituie forma ştiinţifică a demonului ce atacă şi ucide.” (pag 31)

Mda. Am vaga senzaţie că şcoala medicală românească, în pluc, concepe boala ca pe o entitate singulară şi discretă independentă de cel care o aduce. Omul-pacient.

Sau nu, stai, că totuşi cineva plăteşte consultaţia.

 

[...] De exemplu, hepatita B poate fi legată de infecţiile acute ale ficatului, de tumorile ficatului, sau poate să nu determine apariţia niciunui simptom.

Cu cât sunt studiate mai mult bolile presupuse a fi mai omogene, cu atât pare mai posibil să existe diferite mecanisme ce pot produce aceleaşi leziuni şi tulburări fiziologice, aşa cum aceleaşi mecanisme pot produce diferite leziuni sau răspunsuri fiziologice. [...]
Un singur mecanism oarecare nu este suficient pentru a fi făcut responsabil atunci când ne îmbolnăvim. (pag 36-37)

 

Atunci când mergem la doctor, sperăm să ne putem baza pe experienţa şi cunoştinţele acestuia. Însă putem face acest lucru între nişte limite. (pag 48)

Iaca, nu numai şpaga are limite.

Managementul bolii duce adesea la plasarea pacientului pe o bandă transportoare, cu opriri în diferite destinaţii, pentru a furniza mici unităţi de cunoştinţe specifice. Aceast problemă se oglindeşte şi în specificitatea medicaţiei. Este prescris un medicament pentru un simptom anume, acesta având efecte adverse care necesită alt medicament care să le contracareze şi apoi, în multe cazuri, este recomandat încă un medicament care să rezolve efectele nedorite ale celui din urmă. Unul dintre efectele acestor procese constă în faptul că responsabilitatea devine anonimă, iar pacientul se pierde într-un lanţ de proceduri medicale interconectate. Se pierde din vedere faptul că toate aceste variabile ar putea fi luate în considerare laolaltă. (pag. 49)

Pe parcursul cercetării noastre efectuate pentru această carte, am fost surprinşi să descoperim că unii dintre specialişti nu ştiau de existenţa unor domenii întregi ale medicinei contemporane. Nu era vorba că nu citeau literatura de specialitate, lucru pentru care nu ar putea fi blamaţi, ci de faptul că habar nu aveau de existenţa respectivei specialităţi. Şi luând în considerare cantitatea volumului de lucru al celor mai multe cadre medicale din ziua de astăzi, unde ar găsi timp în plus să citească sau să facă cercetări? (pag 54)

„[...] . [...]” (pag 55)

Atunci când pacientul se plânge din cauza unui simptom, adesea prima întrebare care i se pune este: „De cât timp îl aveţi?” şi nu „Când anume a apărut?”. Aceste două întrebări sunt complet diferite. Prima cere un răspuns referitor la momentul apariţiei, care poate fi sau nu în concordanţă cu cunoştinţele medicale referitoare la diferite boli, cunoştinţe preluate dintr-o carte sau de pe net. [...]. Întrebarea „Când anume a apărut simptomul?” deschide perspectiva istoriei unice a pacientului. Răspunsul poate fi sau nu bogat în detalii, dar cel puţin această întrebare îi oferă pacientului ocazia de a furniza unele informaţii reale. (pag 61-62)

Simptomele fizice sunt adesea semne ale unei dorinţe de a comunica ceva, iar acestea apar mai cu seamă la nivelul pielii sau sub forma tulburărilor gastrointestinale. [...] Atunci când astfel de probleme apar în copilărie, în cele mai multe cazuri vor determina forme de tratament aplicate de către persoanele care îngrijesc copiii. Simplul fapt că sunt observate le oferă o funcţie comunicativă, care poate deveni importat atunci sau cu altă ocazie. Iar această funcţie comunicativă denotă faptul că există ceva de luat în seamă, indiferent de modul în care simptomele articulează acel ceva. (pag 65)

 

[...] Stresul este un concept la îndemână şi omniprezent, dar ce înseamnă el de fapt? Diagnosticarea stresului poate fi în definitiv o bună modalitate de evitare a analizei detaliate a istoriei pacientului. Este un alibi modern pentru evitarea ascultării pacientului. (pag. 67)

Sistemul birocratic al societăţii moderne, aşa cum a arătat filosoful Alasdair McIntyre, nu lasă loc pentru poveştile individuale ale vieţii umane. Iar conceptul de stres ne ajută să scăpăm de aceste poveşti. (pag. 80)

Când auzim iar şi iar de o boală fizică apărută cam în aceeaşi perioadă cu o despărţire sau o pierdere importantă, fără vreo legătură între ele, probabil că tocmai lipsa acestei legături este legătura însăşi. (pag 82)

 

[...] Astfel de reformulări ale trecutului sunt omniprezente în viaţa omului, aşa încât reconstituirea biografiei medicale a pacientului nu este niciodată uşoară. În practica psihosomatică ne întâlnim adesea cu oameni care cred că simptomele lor fizice sunt legate de un eveniment anume din trecut. Uneori, aceste opinii sunt îndoielnice. În alte cazuri, pacientul intuieşte că ar exista o legătură, dar are dubii în ceea ce o priveşte. (pag 95-96)

 

„[...] Aceste aşa-numite „reacţii de comemorare” duc la apariţia sau exacerbarea simptomelor fizice la celebrarea unei date importante, adesea a unui deces. [...]

S-a descoperit că decesul, comemorăril şi bolile sunt puse laolaltă printr-o logică complicată ce implică în acelaşi timp nenumărate variabile. [...]
Freud era sigur că va muri între 40 şi 50 de ani, iar apoi a stabilit pentru o vreme că nu va ajunge la 51 de ani. Se ştie chiar că atunci când pleca, le spunea prietenilor: „Adio, s-ar putea să nu mă mai vedeţi niciodată”, în ciuda faptului că a trăit până la vârsta de 83 de ani. (pag. 101)

[...] Deşi există nenumărate exemple de acest fel, trebuie să înţelegem că nu există o corespondenţă simplă între trăirea unei pierderi şi boală. În unele cazuri, vor fi necesare astfel de pierderi pentru a reînvia amintirile şi afectele legate de cele de dinainte. Una din cele mai potrivite descoperiri ale medicinei psihosomatice a fost că, dacă pierderea sau despărţirea pare a avea un impact puternic asupra unui pacient, adesea acest lucru se datorează faptului că a zgândărit probleme apărute în urma unei pierderi anterioare. Acest lucru va fi semnificativ mai ales în acele cazuri în care cea de-a doua relaţie s-a înfiripat ca o compensaţie sau înlocuire a celei de dinainte. Atunci când a doua relaţie dispare sau este pusă în pericol, persoana respectivă se întoarce înapoi la pierderea traumatică suferită anterior.

Contextul fiecărei pierderi în parte trebuie analizat cu atenţie. (pag. 103)

Mdam, paragraful ăsta zdrăngăne nişte corzi şi pe la mine...

 

Studiile despre doliu ne arată că o pierdere poate avea efecte semnificative asupra sănătăţji inimii şi a sistemului imunitar al persoanei. Iar reacţiile comemorative, care pot merge de la accentuarea unei boli autoimune până la un atac de cord, sugerează că organismul deţine sisteme de memorie care evită gândirea conştientă. Există un ceas care merge, şi nu e acela pe care-l porţi la mână. Formele de înregistrare a timpului sunt în cea mai mare parte inconştiente. Atunci când un eveniment nu poate fi procesat sau nu i se poate găsi o explicaţie, el poate lăsa unele urme asupra corpului. (pag. 110)

[...] Asta sugerează că un simptom nu înseamnă neapărat acelaşi lucru tot timpul şi, mai mult decât atât, că ar trebui să renunţăm la ideea că ar exista o clasă de simptome simbolice care se distinge net de cea a simptomelor fără nicio semnificaţie. (pag. 153)

[...] Un studiu a descoperit că vindecarea rănilor suferite de cei care-i îngrijesc pe bolnavii cu Altzheimer durează cu nouă zile mai mult decât în cazul grupului de control, imunitatea scăzând nu numai pe durata îngrijirii, ci şi cu mulţi ani după ce bolnavul a decedat.” (pag 249)

Aici oamenii citează sursa. E un studiu realizat de J. Kiecolt-Glaser et al, „Slowing of Wound Healing by Psychological Stress”, Lancet, 346, 1995, pp. 1194-6

Deşi uneori le este greu să recunoască ceea ce simt, îngrijitorii trăiesc o mare furie faţă de cei pe care-i iubesc şi îngrijesc. (pag. 249)
 

Cuvântul cancer evocă o singură entitate bine închegată, şi totuşi el se prezintă sub nenumărate forme. Potrivit unor clasificări, există mai mult de 150 de tipuri de cancer. Deşi adesea asociem cancerul cu o creştere necontrolată a celulelor şi cu expunerea la agenţi cancerigeni cum ar fi azbestul, razele ultraviolete sau nicotina, este mai puţin cunoscut faptul că aproape 15% din cazurile de cancer provin din infecţii. (pag 264-265)

 

[...] să ne gândim la aşa-numitele „cancere pe cicatrice”, care apar din leziuni de ţesut ce nu se vindecă niciodată. Într-adevăr, cancerele au fost descrise în general ca nişte „răni care nu se vindecă”. (pag 267-268)

 

Atunci când ne întrebăm de ce se îmbolnăvesc oamenii, trebuie să luăm în calcul acest aspect al trăirii umane: nu doar cum ne raportăm la ceilalţi, dar şi cum am internalizat felul în care ceilalţi se raportează la noi sau, şi mai clar, felul în care interpretăm noi acest lucru. Felul în care ne imaginăm cum percep ceilalţi existenţa noastră este important pentru sănătatea noastră fizică. Totuşi, în cea mai mare parte a timpului, nu conştientizăm acest lucru. (pag. 275)

Cuvintele nu sunt simple expresii ale stărilor afective, ele sunt conectate în reţele cu alte cuvinte, imagini şi ataşamente [...]. Ce simţim la nivel conştient poate fi adesea rezultatul legăturilor efectuate în cadrul reţelelor inconştiente care leagă cuvintele şi sentimentele din trecut. (pag.279)

 

Ar mai fi multe de citat, în special despre alexitimie şi despre forcludere - sau holofraza lui Lacan.

Dar am să procedez precum Şeherezada - deşi nu văz zorii mijind şi nici sfioşenia nu mă dă afară din casă, am să tac.

Ca să (mai) las (şi) din plăcerea lecturii directe.

De-ale lui Muţunau

Stâlceşte pluralele - ca să zic (eu) aşa.
Că, după părerea lui, inovează lingvistic. În româno-muţunautică. 


Pare să verifice teza peste care nu mai ştiu unde am dat, cum că, pe la 4-5 ani, ai parte de-o combinată alpină de regres(ie) cu uber-progres.


S-a apucat (cam acum vreo două săptămâni) să-njure.
Fir-ar!!!
Fir-ar să fie!!!


Îşi trăieşte zgomotoso-palpitant viaţa:
- Super-tare! Laptele ăsta nici nu se vede când îl şterg repede de pe bluză!
(da, afişează, în fiecare zi, întreg meniul de la 3 mese. pe bluză. mă gândesc serios să-l consiliez ca, în vacanţă, să facă reclamă stradală vreunui restaurant).


În continuare nu mai vrea să doarmă de prânz la grădi (deşi ar avea încă nevoie), zice că nu-i place franceza (deşi, atent studiat, ghrhaseiază ostentativ, uber-fudul de propria-i reuşită fonetică) şi, dacă i-ai sărit ceva din program (masă, somn), amânările nu se acceptă, sărit rămâne!


Nu tace nicio clipă.
- Pentru că atunci când iubeşti pe cineva, vorbeşti cu el.


Îşi apără, susţine şi promovează realist teritoriul imaginar. Următorul dialog a avut loc la un atelier de modelism, între musiu şi doamna machetatoare:
- Casa mea e pe fundul mării.
- Tu ai făcut o casă scufundată?
- Da.
- Dar unde ai văzut tu casă pe fundul mării?
- ...
- Noi facem machete cu lucrurile care există-n viaţa reală.
- De ce?
- Reflectăm, la scară mai mică, lucruri pe care le putem găsi în realitatea înconjurătoare.
- A, păi ce fac eu n-are nicio legătură cu asta.

 4 ani & 9 luni.

Notă pentru mine

există zile despre care ştii că-ţi vor schimba viaţa

chiar şi fără să poţi spune cum
în ce fel

ca nişte pietre
de hotar
imaterial
neguros

ca un capăt de tobogan
care nu te-a adus jos
nu încă

le simt
în partea dreaptă a pieptului
ca pe-o a doua inimă
nelămurită

şi grea.



Nu bate.
doar se uită

aşteptând să priceapă

sau poate
doar
să prindă
şi ea

ritmul.



Sau,
mai ştii,
e,
la rândul ei,
numai
un vechi ecou.

Despre şcoli şi alţi demoni

- Aşaaa... zice prietena mea (persoană importantă, nu dăm nume).
Şi ne ducem noi să stăm de vorbă şi cu vreo două şcoli de stat, care au şi ele prezentare...
Şi învăţătoarea îi spune lui R. cum or să facă ei nu-ştiu-ce activitate....
R. stă şi ascultă, apoi întreabă: dar în ce scop facem această activitate?


R. e un copchil de 5 ani, step-by-stepuit la grădiniţă. Ăia, step-by-stepii, de fiecare dată când introduc o activitate, zic de ce anume o fac, în ce constă, şi despre ce aspecte vor discuta la finalul ei.

Nişte netrebnici sabotori, zic. Nici nu mă pot gândi cum au tupeul să facă aşa ceva.

***

Nu ştiu ce e azi în şcolile româneşti. Nu direct.

Ştiu despre ghiozdane agabaritice, despre şapte milioane de concursuri inutile, cu medalii tăblăgite, despre cotizare intens-nesfârşită la fondul clasei, despre insulta supremă adusă de întrebările simple de tip „de ce?” / „cum?”, despre lezmajestatea de-a colora depăşind liniile (la propriu! pe hârtie, adică), despre competiţie prostească în clase şi-n pauze, despre îndesări grăbite de „învăţătură” complet ruptă de context, despre scurte traininguri ţinute la budă într-ale şcolii vieţii.


Nu ştiu nimic despre colaborare, compasiune, exersarea de aspecte practice strict necesare - cum acorzi primul ajutor, de pildă; cum abordezi o dispută; cum baţi două cuie; cum te comporţi lângă un câine / mâţ; cum asculţi şi cum te asculţi.

Or fi existând şi nu ştiu eu.


Pă vremea mea, maică, ’nainte de anu’ op’ş’nouă, ierea mare jmecherie să ai capu’ pătrat de ştiinţă. Nu neapărat corect articulată. Nu de alta, dar multe alte ocupaţii legale şi benigne nu prea erau.

No, şi-aşa ajungeai, de pildă, la nişte aberaţii: să ştii pe dinafară toate masivele muntoase, cu toate vârfurile lor, fără să fi văzut vreo poză a vreunuia anume ori, ferit-a Sfântu’, vreo hartă c-un traseu. Sau puteai traduce lejer mici pasaje din Balzac (hai să nu zic nimic despre seceriş, lanurile patriei şi ziua recoltei), dar erai perfect incapabil(ă) să comanzi mai mult de un croissant şi-un cafe-au-lait la restaurant.

Nu, nene, băgai la cap via scris negru pe alb, punct. Scuipai la cerere informaţia, bingo, bravo, 10.

Dac-aveai vreun prof bun care suplinea toate astea, bafta ta. Dacă nu, nu.



Memorarea intensă părea a fi singura scăpare permisă şi, dacă e să mă iau după nişte repere personale (cetăţeni anume, reali), atingea rapid şi des proporţii de delir.

De conformare şi înţepenire-n bancă nu mai zic nimic, că-i inutil.

Mă uit în urmă la ce minuni obosite băgam la cap şi constat cam cât am pierdut vremea. Înclin să le dau dreptate cetăţenilor subversivi care ori insinuează, ori zic pe de-a dreptul că şcoala nu e decât un mod de-a-nchide copiii departe de părinţi, pentru ca ăştia din urmă să poată să presteze cu spor varii munci spre a duce nu e clar ce pe noi culmi. Progresu'? Capitalismul? Ceva.


Dincolo de paseismul inerent oricărei instrucţii academice, n-am sentimentul că şcoala, aşa cum e ea acum, poate pretinde că pregăteşte pe careva pentru lumea reală. Pentru vreun construct abstract de genii multilateral dezvoltate (sau ocupate...), poate...



Na experiment. Cât din săptămâna trecută (ori viitoare, la o adică) a fost bazat pe chestii învăţate în şcoală, cât pe lucruri deprinse acasă, cât pe autodidacticie şi cât pe instruire profesională, formală sau ad-hoacă, post-angajare?



Că eu, din şcolărisme, mă folosesc curent strict de uzul (relativ) corect al românei, de aritmetica de şcoală primară şi... stai să mă gândesc, că parcă mai era ceva... Nu, atât.

Nu dau drumul vreunei bile pe plan înclinat.
Nu-mi trebe integrale.
Nici măcar nu ridic la putere.
Nu fac nici desen tehnic şi, ciudat, nu vorbesc latină. Deşi m-aş putea (re)apuca.
De izotopi şi izomeri n-am mai auzit de mult.
Nu cânt - deşi nici asta nu e o idee rea.

A, stai, că mai urc pe scări...



Îmi bat însă capul cu vorbitul clar şi calm, cu gestionarea timpului, cu planificarea activităţilor, cu ascultatul atent, cu tabele Excel şi varii comunicari pe varii dispozitive care de care mai îmbârligate. Şi (dar asta rămâne între noi) cu gânditul.


Motiv pentru care, uşor ajutată de faptul că nu ne-a venit încă efectiv rândul, tind să privesc toată alergătura şcoleră ca fiind kafkian-absurdă. Nu un rău necesar, nu o investiţie în viitorul copilului (uităndu-ne-napoi cu vreo 25-30 de ani... ca reper... chiar poate spera careva să ştie care e?), nu ca pe o necesară conformare socială.
Pur absurdă.

Aşa cum tot absurde-mi par şi zilnicele-mi excursii matinale de cărat copil, când, lăsat în pace, el ar dormi ca ursu’ încă vreo oră jumate pe zi. Cel puţin.

Nu văd şcoala, cel puţin nu pe cea tradiţională ca pe o evoluţie. În general, că nu mă refer aici la şcoala românească în particular. Ce se întâmplă la noi e, cred, rezultatul neomogen al suprapunerii mai multor tendinţe - dintre care pe mine mă-nervează suprem slugărnicia.

Nu văd şcoala ca pe un partener al părintelui. Aş vedea-o, de pildă, dac-ar avea, măcar, locuri civilizate de luat masa. Hai să nu pretind cantine, alea au nevoie de spaţiu & alte condiţii, iaca, n-avem.

Nu văd şcoala ca pe un ocrotitor al copilului. Nici ca pe un educator. Vorba unui cadru didactic cu vechime, din păcate, n-avem vreme de educaţie, nu ne permite programa, e prea încărcată.

Nu văd şcoala utilă. O văd impusă şi greşită, stricătoare.
Un vis urât colectiv, cel puţin sub aspectul programei prostesc încărcate cu ce i-o mai fi trecut prin cap cui e mare om pe materia X.


Cât din şcoala actuală te-ndeamnă şi te-ajută să ştii cum să înveţi?

Nu e atât de complicat, doar că necesită o radicală schimbare de sistem, momentan prea puţin înţeleasă ori dorită.



Drept care zic că nu-mi rămâne decât să-mi deschid propria Universitate Centrală Mamiţunească. (sau Supremă, mai cujet).

Între noi fie vorba, complet dictatorial, i-am decis deja viitorul omuleţului - va fi magician!
Profesie respectabilă, veche de mii de ani, cu potenţial de extindere-n esoterisme şi nu numai, la modă, deci, de viitor.

El vrea să se facă pompier. Să zicem că le-am putea armoniza. Dacă greşeşti ceva la numărul cu flăcări, e util să ţi le poţi stinge singur, cu calm, cap şi program. Eventual să şi poţi pretinde dup-aia c-ai dat un pic de plusvaloare serii.



Lucrez la programă. Mă gândesc şi la extensia-n online!

Winnicottul

De la Editura Trei.



"Deşi primele capitole se adresează în mod special mamelor, eu nu susţin punctul de vedere conform căruia tânăra mamă trebuie să citească neapărat cărţi despre creşterea copiiilor. Asta ar însemna că ea este mai nesigură pe sine decât este în realitate. Tânăra mamă are nevoie de protecţie şi de informaţie, are nevoie de cele mai moderne îngrijiri medicale. Are nevoie de un medic şi de o asistentă medicală pe care să îi cunoască şi în care să aibă încredere. De asemenea, are nevoie de devotamentul unui soţ şi de experienţe sexuale care să o satisfacă. Dar nu are neapărată nevoie să i se spună dinainte cum este să fii mamă.

Una din ideile mele fundamentale este că cele mai bune mame sunt cele care se bazează pe ceea ce simt în mod natural şi că trebuie făcută distincţia între lucrurile care vin în mod naturale şi cele care trebuie învăţate; eu încerc să fac această distincţie în aşa fel încât ceea ce este natural să nu fie alterat." (pag 9-10)



"[...] Ceea ce mă interesează este relaţia mamei cu bebeluşul ei înainte de naştere şi în primele săptămâni şi luni de după naştere. Încerc să atrag atenţia asupra contribuţiei uriaşe pe care o are mama bună obişnuită, sprijinită de soţul ei, la dezvoltarea individului şi a societăţii, contribuţie realizată prin simplul fapt că îi este devotată bebeluşului ei.

Nu cumva această contribuţie a mamei devotate trece neobservată tocmai pentru că este uriaşă? Dacă această contribuţie ar fi recunoscută, atunci concluzia ar fi că toţi cei sănătoşi psihic, toţi cei care simt că au un loc pe lume şi pentru care lumea înseamnă ceva, toţi oamenii fericiţi au o datorie inestimabilă faţă de o femeie. A existat un moment, în prima copilărie, când nu percepeam deloc dependenţa, dar eram total dependenţi.

Daţi-mi voie să subliniez încă o dată faptul că recunoaşterea rolului mamei nu va fi recunoştinţa şi nici lauda. Rezultatul va fi micşorarea unei frici pe care o purtăm în noi. Dacă societatea în care trăim amână deplina recunoaştere a acestei dependenţe, care este un jalon în etapa iniţială de dezvoltare a fiecărui individ, atunci va rămâne un obstacol în faţa eliberării şi a sănătăţii depline, un obstacol care se naşte dintr-o frică. Dacă rolul mamei nu este recunoscut cu adevărat, atunci va rămâne o frică vagă de dependenţă. Această frică va lua uneori forma unei frici de femeie în general, sau a unei frici de o femeie anume, dar care includ, toate, teama de dominare." (pag 10-11)



Abia m-am apucat s-o citesc.

O reacţie

Am citit zilele astea varii articole despre medicii şpăgaro-arestaţi de la Grigore. Am mai citit şi articolul lui Vlad Mixich despre Laura. Şi-am terminat de citit, cu chiu, cu vai, o carte numită „De ce se îmbolnăvesc oamenii” (de nervi!! da’ de ce nu?) despre care tare mi-ar plăcea să pot scrie curând.


Din ce-am parcurs eu pe tema grigoristă, reacţiile variază de la „păi da’ e normal să fie recompensaţi, ştii cât de greu e să ajungi / să fii medic?”, „da’ cum vrei să trăim cu salariile astea, am şi eu dreptul să trăiesc decent” până la „uraa, s-a făcut dreptate” şi eventual „să fie arestat şi alibi-ul!” „băgaţi-i pe toţi la pârnaie!”.

„da’ eu de ce plătesc asigurări de sănătate”

„dar or să plece toţi”

„dar cine te-a pus să te faci medic”

„dar să plece, poate scăpăm de ei”



Hm.

Există o linie (deloc fină) între multele lucruri amestecate în discuţia pe tema asta.

Pentru început, ce se întâmplă între medic şi pacient nu e deloc o situaţie echilibrată şi corectă. Nu e dau ca să dai-ul juridic. E şantaj penal, e un abuz tanchist de pe poziţii de forţă.

Condiţionarea actului medical (eventual urgent) de plata în avans e un act violent şi sordid.
Sordidul n-o fi pedepsit de lege, dar violenţa, da.
Şi merită.

 Pentru că una e când eu aleg să-ţi dau ţie bani după intervenţia medicală de orice fel şi cu totul altceva când mă şantajezi (explicit sau voalat, nu importă) s-o fac.

Iar refuzul unei intervenţii esenţiale ori imperative pe motiv de neplătit şpaga merită un drum în beci. Sau chiar mai multe.

Nu ştiu ce merită însă impunerea unei intervenţii făcute de mântuială pentru care ai impus, în prealabil, şpagă. Pardon, sponsorizare, să-şi publice dom’ profesor doctor chirurg cartea. Sau să-şi mai pună oarece pavele în grădină, sau ambele.
Damnarea eternă?
(e posibil să fie-n alt departament, oarece nori mai sus. sau oarece nivele catranice mai jos)


Marile şpăgi, de mii de euro, nu se iau direct la buzunar, ca la Grigore (ăştia doi par nişte amatori) - ci indirect, prin intermediari, în locuri conspirative, ca să nu existe urme.
Dar asta nu îi face pe micii şpăgari scuzaţi. Pentru că n-are cum scuza pe nimeni.


N-am fost în situaţia de a mi se condiţiona vreun act medical de plata în avans. Asta pentru că n-am fost în situaţia de-a avea nevoie de vreo ceva mai amplu decât un set de analize şi consultaţii aproape de rutină.
Exemplul de mai sus nu-mi aparţine. Am fost doar martoră la răbufnirea de furie şi frustrare post prima rundă de dat şpagă conspirativ, via nea Vasile, valetul lu’ dom’ doctor.
Când şi dacă mi se va cere, sper să am destulă prezenţă de spirit cât să înregistrez povestea, fie şi doar audio. Pentru că să folosesc mai apoi înregistrarea am.



Am dat bani, însă după. Totdeauna privind primitorul în ochi. Şi banii nu au fost niciodată în plic. Iaca, nu am plicuri. Nu-ţi place, fă-ţi suport de notă de plată, ca la cârciumă. Nu vrei să-i accepţi? Sigur? Nu-i bai.

După cum, la fel de bine, pot spune că am dat şi ţepe Zeului Şpagă. Prima, involuntară, ecografistului care mi-a confirmat sarcina cu Muţunau. Eram atât de entuziasmată la vederea şi auzul micii inimi care bătea, şi vizibil atât de zăpăcită, încât am zbughit-o fără să-mi mai bat capul cu altceva. Tind să cred că nu mi-a luat-o în nume de rău. Prea era şi el sincer căzut în admiraţia inimioarei şi prea vizibil amuzat de mutra mea transfigurată.

Următoarele omisiuni de-a da au fost, cu o sigură excepţie discretă, ostentativ intenţionate. Inclusiv la Grigore.



Nu mă tem că flagranturile or să-i facă pe toţi medicii să plece, sau să nu mai opereze, sau să se reconvertească profesional brusc în dansatoare de samba.

Pentru că mai există şi altă opţiune - să aleagă cealaltă cale.

A renunţării la abuz.

Nu e un artificiu semantic. Nici o distincţie facilă, menită să conserve puţintel şlefuit starea de fapt. Nu e să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic.

 E o poartă mare şi grea între violenţă şi viaţă. În esenţă, între moarte şi viaţă.

Alooo, non nocere, careva?


Ce simţi când ţi se impune sau ştii tu că trebuie să dai dinainte?
Şi ce simţi după intervenţie?
Când se lasă cu gheare în stomac, cu noduri în gât şi cu gusturi amare, şi când respiri uşurat ori sari în sus de bucurie sau din recunoştinţă?

Cam câtă ranchiună e-n cine cere dinainte?

Câţi ar mai ajunge să primească şi câţi nu, dacă ar dispărea plata ca la curve?
Ce s-ar schimba, esenţial, în interacţiunile aferente actelor medicale?


Sordid e să ţi se impună şpaga. Sordid e s-o dai, cu plic sau fără.
Şi sordid e s-o scuzi. Sau să dai vina pe sistem.

Dac-aş fi medic, mi s-ar părea că resemnarea în faţa imperativului şpăgii mă condamnă la eternă vinovăţie.

Nu banii sunt problema.
Ci acceptarea inutilă unei mult prea împuţite stări de fapt.
De către toate părţile.

Iar perpetuarea ei... ei bine, mi se pare absolut imbecilă.


Uneori cred că reflexul ăsta al datului e un reziduu fantasmatic al cotizaţiei de partid. Combustibil pervers dat iluziei. Care? Oricare.

Niciun cumul de şpagă nu va compensa vreodată gherlele de sistem sanitar. Nu face decât să prelungească spasmodic agonia.



Eu cotizez în continuare la stat pentru asigurarea de sănatate. Dar caut metode (licite) de-a mă opri. Dacă n-o să le găsesc, mă voi apuca de scris scrisori de tip răbufnici. Şi, în acelaşi timp, mă voi asigura că, în puţinele ocazii în care beneficiez de calitatea de asigurat, mi se respectă toate drepturile. Mai ales cel la informare.

Atât cât pot, evit sistemul. Îi ajut şi pe alţii, pe cât se poate, să-l evite - via prevenţie, via sistem privat sau via Farmacia Naturistă a Doctorului Mărar-şi-Pătrunjel.

Când nu pot evita sistemul, mă uit direct în ochii omului care aşteaptă sau ar putea cere sau cere.

Mă uit lung.

Tac.

Trec peste primele două-trei zvâcniri de stinghereală.

Tac, prelungind suspansul .

Dau, fără plic.

Şi continui să mă uit, măsurând omul cu privirea, şi relativ mult după.



Hei, ai primit şi-o ocheadă gratis, e pentru tine, unde pleci aşa...

Foietaj, săptămâna altfel şi supererou

Noua mare & absolută iubire a lui Muţunau se găseşte la OMV sub numele de foietaj cu zmeură şi mascarpone. (4.99, sau 5.99, descoperit cu ocazia unei călătorii ce a necesitat alimentări oemvistice de toate feliurile).

Mă rog.

Versiunea făcută în casă (foietaj congelat + zmeură congelată + mascarpone - de data asta, refrigerat; cost mediu per bucată: 2-2.5 lei), a fost declarată nemulţumitoare. Nu, nu i le-am dat congelate, chiar le-am copt.

Vom mai negocia.

 

***

Săptămâna altfel se desfăşoară, la noi, altfel.

Pentru început, cu o săptămână întârziere.

Deviza de anul ăsta este „un câine pentru fiecare!” (mai puţin pentru Mamiţuni, care-n săptămâna asta nu are câine, cel puţin deocamdată, ci vacanţă).


Cei mai buni prieteni:

Cei mai buni duşmani:

***

Cu ocazia unei vizite, Muţunaul s-a cazat, preţ de fo’ două episoade şi ceva, în faţa unui televizor care rula desene animate cu oarece luptători. Super-eroi, adică. Mai nou, toţi ăia care se bat (cel puţin în desene...) sunt super-eroi.

Post vizită, trecem pe la Kaufland, ca să cumpărăm cele necesare ulterior neapreciatului foietaj.
În parcare, Muţunau coboară din maşină-n paşi fluizi de ninja.
Eu îi mulţumesc lui Dumnezeu că desenele nu conţinuseră şi oarece scheme cu sărit din mers.
Muţunau îşi continuă schemele, hârâind sonor, hotărât şi distinct, la fiecare mişcare, acum ostentativ separată de precedenta.
Un nene de la două locuri de parcare distanţă nu e prea sigur dacă să continue să facă manevrele de ieşire sau să stea să se uite.
Devin subit un soi de rugbist zburător şi-l înhaţ pe Muţunaul cel transportat în lumea jefuitorilor de chi.
- Alooo, eşti în parcare! În parcare sunt maşini şi de-aia mergem de mână! Încetează cu ţopăiala şi hai spre magazin!
Muţunau îşi întoarce (brusc) numai capul, c-ar fi păcat să renunţe la aşa bunătate de zenkutsu-dachi,

(sursa foto)

şi şuieră, scurt şi la obiect:

- Nu e ţopăială. Eu sunt super-erou!

Dr. Jill Bolte Taylor - Revelaţii despre creier

Tante-ta Jill Bolte Taylor (datată 1959) este neuroanatomist şi, până la vârsta de 37 de ani, ajunsese să-şi construiască o carieră de invidiat - în stilul oarecum hiperactiv atât de drag nord-americanilor uniţi.

În dimineaţa lui 10 decembrie 1996 i-a plesnit unul din vasele de sânge din emisfera cerebrală stângă. Era o malformaţie arterio-venoasă a cărei ruptură i-a provocat un accident vascular cerebral.

În câteva ore, Jill s-a văzut lipsită, pe rând, de capacitatea de a se orienta, de propriocepţiune, de abilităţile scris-citit şi, de la un punct încolo, de vorbire şi de memorie. Pe 27 decembrie, la aproape trei săptămâni de la accident, avea să fie operată. Cheagul de sânge care-i apăsa pe centrii vorbirii avea dimensiunea unei mingi de golf.

Jill a supravieţuit şi, pe durata următorilor 8 ani, s-a recuperat aproape complet (aproape-le îi aparţine). Suficient cât să ţină, în 2008, acest discurs TED, care devenise, la un moment dat, al doilea cel mai vizionat filmuleţ de pe TED.

 

 

În 2006 a scris My Stroke of Insight, publicată în Româna de editura Curtea Veche, în 2011, sub titlul Revelaţii despre creier. 

Are cam 200 pagini, e scrisă într-un limbaj accesibil şi merită citită.
Va fi o lectură utilă pentru oricine s-a confruntat la un moment dat cu aspectele legate de îngrijirea unei persoane afectate de AVC - dar şi pentru oricine vrea să înţeleagă mai multe despre felul în care funcţionează creierul.

Începe cu descrierea vieţii ei înainte de AVC, continuă cu câteva noţiuni ştiinţifice de bază pe care Dr. Jill le consideră utile şi apoi trece la descrierea felului în care îşi aminteşte că s-au desfăşurat lucrurile în dimineaţa accidentului, respectiv la aspectele cheie ale recuperării.

Şi conţine mult mai multe decât cele scrise efectiv pe pagini.

În 1988, în timp ce eu îmi vedeam de activităţi la CTHEM şi la UI, fratele meu a fost diagnosticat, în mod oficial, cu schizofrenie. Biologic vorbind, din întreg universul, el este fiinţa cea mai apropiată de mine. Voiam să înţeleg de ce dorinţele mele aveau corespondent în realitate şi, mai mult, de ce eu îmi puteam concretiza visurile, iar el nu. Ce era atât de diferit la creierul fratelui meu, încât visurile sale nu-şi găseau corespondent în realitate şi deveneau halucinaţii? Eram nerăbdătoare să fac cercetări cu privire la schizofrenie. (pag 12)

Pentru ca oricare doi indivizi să poată comunica între ei, trebuie să aibă o realitate cât de cât comună. (pag 19)

[...] Este foarte interesant de ştiut că sistemul limbic, deşi funcţionează de-a lungul întregii vieţi, nu se maturizează niciodată. Implicit, dacă cineva ne calcă pe bătături, emoţional vorbind, putem reacţiona, chiar şi la maturitate, ca şi cum am avea doi ani. (pag 26)
Deci o putem lăsa mai moale cu comentatul despre crizele copiiilor. Zic.

Merită amintit că toate tehnicile actuale de învăţare cognitivă, utilizate în şcoala generală şi în liceu, fructifică ceea ce ştiu neurologii despre funcţionarea sistemului limbic. Cu ajutorul acestor metode, încercăm să transformăm sălile de clasă în medii securizante şi familiare. Obiectivul este crearea unui mediu unde să nu fie declanşate reacţiile de furie şi teamă. (pag. 26)

... ceea ce mă face să mă întreb dacă nu cumva întreaga paradigmă e fundamental greşită, dat fiind că e construită pe teamă şi pe evitare...

Cum ar fi dacă s-ar baza pe bucurie şi pe descoperire?

Dacă furia şi teama ar fi tratate ca fiind intrinseci umanului şi ar avea loc canalizat de manifestare gestionabilă?

Deşi oamenii se consideră fiinţe raţionale care nutresc sentimente, din punct de vedere biologic suntem fiinţe emoţionale care gândesc. (pag 27)

În primul rând, sentimentele de tristeţe, bucurie, furie, frustrare, exaltare sunt generate de sistemul limbic. În al doilea rând, când simţim obiectele prin atingere cu mâna, vorbim despre experienţă kinestezică sau tactilă, când receptăm lucrurile prin palpare. Această senzaţie este controlată de circuitul senzorial al atingerii şi implică girusul postcentral al cortexului cerebral. Atunci când cineva spune că simte ceva în mod instinctiv (fapt numit adesea intuiţie) această conştiinţă pătrunzătoare denotă o formă superioară de cogniţie găzduită de emisfera dreaptă. (pag. 27)

Deşi rareori consştientizăm acest lucru, receptorii senzoriali sunt proiectaţi să detecteze informaţiile la nivel energetic. Întrucât tot ce ne înconjoară, de la aerul pe care-l respirăm până la materialele de construcţii, este alcătuit din particule atomice vibrante şi dinamice, fiecare om literalmente înoată într-o mare turbulentă de câmpuri electromagnetice. Până şi noi facem parte din această mare. Suntem în mijlocul ei şi o receptăm prin intermediul aparatului senzorial. (pag. 27)

Din păcate, compasiunea este o expresie rară a societăţii din zilele noastre. Majoritatea oamenilor pierd foarte mult timp şi energie înjosindu-se, insultându-se şi criticându-se unii pe alţii pentru deciziile „proaste” sau „greşite” luate. În clipa în care vă dojeniţi singuri, vă opriţi vreo clipă să vă gândiţi cine e persoana din interiorul dumneavoastră care ţipă şi la cine anume ţipă? (pag. 152)
O întrebare super-bună.

Deşi există anumite programe ale sistemului limbic (sediul emoţiilor) care sunt activate în mod automat, durează mai puţin de 90 de secunde pentru ca unul dintre acestea să se declanşeze, să ne străbată corpul şi apoi să răzbată prin sistemul vascular. Reacţia de răspuns la furie, de exemplu, este o reacţie care se declanşează automat. Odată declanşată aceasta, substanţa eliberată de creier îmi străbate corpul şi se transformă într-o experienţă fiziologică. În decurs de 90 de secunde de la declanşarea acestei reacţii, componenta chimică a furiei dispare complet din sânge, iar răspunsul automat se încheie. Dacă reacţia de furie persistă şi după terminarea celor 90 de secunde, atunci înseamnă că eu am ales să las acest circuit să continue. Clipă de clipă, eu sunt cea care decide dacă vreau să rămân conectată la diverse circuite neuronale sau dacă vreau să mă întorc în momentul prezent, lăsând, aşadar, să treacă reacţiile fiziologice. (pag. 160)

Experienţa pierderii capacităţilor minţii stângi m-a ajutat să-i privesc altfel pe oamenii care au suferit o leziune cerebrală. Câteodată, mă întreb ce noi înţelegeri sau abilităţi a dobândit persoana suferind un accident vascular cerebral, în absenţa limbajului sau a oricărei alte modalităţi normale de comunicare? Nu-i compătimesc pe oamenii care sunt altfel decât mine sau care sunt percepuţi a fi anormali. Mi-am dat seama că mila nu este un răspus potrivit. În loc să-i resping pe oamenii care sunt diferiţi de mine, sunt atrasă către ei, cu bunătate şi curiozitate. Mă fascinează unicitatea lor şi ceva mă îndeamnă să întemeiez o legătură cu ei, chit că aceasta se rezumă la o privire, la un zâmbet sau la un gest adecvat. (pag. 164)

În cazul în care credeţi că nu mai sunteţi capabili să simţiţi bucurie, vă asigur că nu aţi pierdut ansamblul de circuite care făcea posibilă manifestarea bucuriei. Doar că, în clipa de faţă, el este inhibat de un ansamblu mai puternic, care generează anxietate şi/sau frică. (pag. 186)

[...] La nivel intelectual, mi-am dat seama că am capacitatea de a-mi monitoriza şi schimba gândirea, dar nu am realizat niciodată că am un cuvânt de spus şi când vine vorba  de felul în care îmi percep emoţiile. Nu mi-a spus nimeni, niciodată, că e nevoie doar de 90 de secunde pentru ca biochimia să pună stăpânire pe mine, eliberându-mă ulterior. Conştientizarea acestui lucru a avut un efect benefic asupra vieţii mele. (pag. 186-187)

Un alt motiv pentru care majoritatea dintre noi nu aleg fericirea este acela că emoţiile negative puternice, precum furia, gelozia sau frustrarea, activează în creier un ansamblu complex de circuite neuronale care ne e familiar şi care ne face să ne simţim puternici şi importanţi. Am cunoscut oameni care activau în permanenţă ansamblul de circuite asociat furiei, şi asta numai pentru că, astfel, reuşeau să păstreze legătura cu ei înşişi.  (pag. 187)

După cum am mai spus, senzaţia de durere nu este decât un fenomen fiziologic menit să informeze creierul cu privire la lezarea unui ţesut în organism. Este foarte important să realizăm că putem simţi durere fizică şi fără să activăm bucla neuronală asociată suferinţei. Copiii sunt renumiţi pentru curajul de care dau dovadă, chiar şi atunci când sunt grav bolnavi. Pe când în creierele părinţilor se activează ansamblul de circuite asociat fricii şi suferinţei, copiii nu par, în general, a fi afectaţi de aceste lucruri, ba mai mult, se adaptează la boală fără nicio urmă de dramatism emoţional negativ. Poate că nu avem nicio putere când vine vorba de senzaţia fizică de durere dar, când vine vorba de suferinţă, e bine de ştiut că aceasta apare în urma unei decizii de ordin mental. Când un copil este bolnav, se întâmplă adesea să-i fie mai greu să se confrunte cu suferinţa părinţilor, decât cu boala în sine. (pag. 188)