Concediul de îngrijire a copilului

Aici ar fi de discutat, de fapt, 5 subiecte. Varianta discuţiei simultane e uşor prea amestecată pentru gustul meu, aşa c-am să le dezbat pe rând.


1. Existenţa concediului de îngrijire a copilului
Sper că nu s-a găsit (şi că nu se va găsi) niciun tâmp... personaj care să pretindă că nu e nevoie deloc de concediu de îngrijire a copilului, că ajunge cel de maternitate. Nu atâta timp cât concediul de maternitate nu se extinde mai mulţi ani, cât statul pretinde că vrea spor natural şi cât susţine că ocroteşte mama şi copilul.


2. Alocarea concediului de îngrijire a copilului
Din fericire, îl poate lua şi tatăl. Şi ar fi bine să poată şi în continuare.


3. Durata concediului de îngrijire a copilului
Aici e marea filosofie a bătutului apei în piuă. Aproape că bate punctul 4 de mai jos.

Dincolo de studiile legate de importanţa primei copilării, a legăturii cu părinţii, lucrurile stau, în prezent, fix aşa:

- nu sunt destule grădiniţe şi creşe - pur şi simplu nu ai suport instituţional, de stat sau privat, care să preia copiii sub 3 ani.

- nu există grădiniţe şi creşe care să-ţi accepte copilul bolnav - şi e normal să fie aşa;

- nu există decât extrem de puţini copii care, în primii ani de colectivitate, să nu se îmbolnăvească, în sezonul rece, măcar odată pe lună - deci tot acasă trebuie să-i ţii.

- nu există niciun fel de sistem de educaţie formală sau non-formală pentru bone.

- nu ai, consacrat social, suport generalizat al familiei extinse - că nu trăim în iurtă (deşi, după unele comportamente, aşa s-ar părea); de multe ori, bunicii sunt la sute de kilometri distanţă şi/sau au şi ei viaţa lor, nu-s amibe-de-vizor-şi-televizor.

- există-n schimb o societate alienată, teribil de neprietenoasă cu copii - cine nu crede, să înşface un cărucior de copil şi să facă o plimbărică prin oraş... eventual şi cu mijloacele de transport în comun... în care o să constate că nu prea poate să se urce!!! - care te pretinde adult-şi atât, că ne temem de bebeluşi şi nu ştim să ne purtăm cu copiii mici!

- există-n schimb o mulţime de sfertodocţi de ambe sexe care n-au schimbat în viaţa lor o pereche de pamperşi (căci ori e treabă de femei, ori de persoane cu alte aspiraţii) da’ care pliscuie neobosiţi aberaţii cu care ei îs de acord.

Durata concediului de îngrijire a copilului ar trebui să fie, în România, în condiţiile actuale, de 3 ani. Pentru că abia atunci preiau grădiniţele de stat copiii.

Şi-ar trebui să rămână de 3 ani până când termină şcoala prima generaţie de educatoare pentru grupele sub 3 ani. Pentru că între 2 şi 3 ani e, pur şi simplu, un alt univers.

Ca să priceapă toată lumea: concediul de îngrijire a copilului nu e şi nu are cum să fie obligatoriu! Nu-nseamnă că, dacă ai un copil, atâta trebuie să stai acasă! E normă de protecţie, nu de impunere!!!


4. Remunerarea concediului de îngrijire a copilului
Abia aici începe discuţia financiară.

Varianta preferată de mine include existenţa unui pachet derulat prin instituţiile financiar-bancare şi scutirea de impozit pe venit.

Apreciez banii pe care i-am primit ca indemnizaţie. Nu aş fi supravieţuit fără ei. Dacă mai fac vreo 10 copii, poate ajung să iau întreaga sumă cu care am sponsorizat inutil, de-a lungul timpului, statu’ român. Zic inutil pentru că de absolut fiecare dată când am avut nevoie de serviciile dumisale, m-a lăsat baltă.

N-am înţeles nicio secundă de ce trebe să dau bani pe-o parte ca să-i iau pe ailaltă. E absolut idiot. Ca să nu mă mai încord să estimez câte resurse mănâncă. (tot din banii mei de contribuabil tembel).

De ce nu-mi pot face o combinată alpină de asigurare cu acumulare de venit?

O puteam plăti frumuşel de la 20 de ani. Dacă făceam copil în intervalul vizat, bine, aveam asigurat venitul pe perioada de concediu de îngrijire a copilului. Dacă nu, luam banii la încheierea perioadei. Tare greu o fi să compui produsu’ ăsta.

Dacă nu m-am trezit la timp s-o fac sau n-am avut cu ce, credit de îngrijire a copilului- cu plată lunară timp de 2-3 ani. Şi-l dau înapoi în 20 sau 30. Şi ăsta, greu tare. Aloo, băncuţele, se-aude???



În legătură cu ultimele discuţii: lăsaţi, bre, concediul la doi ani. Dacă n-aveţi bunul simţ să-l creşteţi la 3, desigur.
Dacă reduceţi progresiv valoarea indemnizaţiei, are mai mare sens pentru toată lumea.


5. Acceptarea socială a concediului de îngrijire a copilului

Mulţumesc sincer (pe bune!!!) pe această cale cui a avut bunul simţ să stipuleze existenţa celor 6 luni de reinserţie profesională. De acord că ele pot fi, în actualele condiţii economice, o povară pentru companiile mici, însă sunt absolut necesare.


Da’ vă rog frumos să mă scutiţi cu operele complete legate de, vai de mine, carieră.
Dacă 2 sau 3 ani de pauză te scot complet din peisaj, mare lucru de cariera aia, în compania aia, oricum nu era.

Punctul pe i - pe care aş vrea să văd că-l pune cât mai multă lume - este legat de realismul re-inserţiei sociale şi profesionale post-maternitate. În momentul de faţă, cu vedere din papucii mei, ie sublim da’ lipseşte cu desăvârşeală.

Lucrurile se schimbă când ai un copil. Copilul e (sau ar trebui să fie) prioritatea. Nu mimatul cosmopolitănesc al unei cariere.
Cine vrea să mimeze în continuare n-are decât.
Da’ pentru noi restu’, care nu vrem, ar trebui să existe inserat în social bunul simţ care să susţină diferenţa.

Lucrez într-o companie prietenoasă cu copiii. E distanţă ca de la exosferă la nucleu’ intern între ce văd şi ce trăiesc eu versus ce aud din povestirile altora.
Normalitatea nu e în muritul la servici.

Vreau să se legifereze, săptămâna liberă pentru părinţii care-şi dau copilul la creşă/grădiniţă, indiferent dacă are loc la început de an şcolar sau în alt moment. Zilele sau măcar după-amiezele libere pentru serbări, mers la medic, mers în excursii.

Asta ar fi normalitate.

Nu pretenţiile aberante care tratează copilul ca pe un obiect dispensabil şi maternitatea ca pe o neplăcere eventual necesară.





De la ce m-am luat? Iaca de la ce.
Unde am şi comentat fioros (am dubii cu privire la aprobarea comentariului!), că nu m-am putut abţine.

Comentariul meu nediacriticos era:

De acord cu Irina Ilisei. Chapeau.

Completez cu ce cred ca mi-a mai ramas de spus: Medusa, acest concediu este luat, si practic, si de tati. Verifica un pic statistica. S-ar putea sa fii suprinsa - placut!

1. Mi-e neclar pe ce te bazezi cand ii raspunzi Irinei. Din ce surse ai informatiile? In forma asta, sunt speculatii nefondate.

2. Cata vreme exista in lege preverea clara ca nu poti fi discriminat pe baza de varsta, argumentul "se creează premizele unei discriminări la angajare" nu sta in picioare. De cand se discuta la angajare daca vrei copii???

Referitor la "absenţa femeii timp de 2, 4 sau 6 ani, depinde câţi copii creşte, afectează negativ cariera şi experienţa ei profesională" - e alegerea personala fiecarui parinte (mama sau tata) legata de felul in care alege sa-si petreaca acesti ani.
Sau vrei si sa transmiti mesaje de genul "faceti doar un copil"?

3. Efectul ar putea fi "de a menţine asocierile femeie-spaţiu privat, bărbat – spaţiu public".
Tatii care isi iau concediul de ingrijire a copilului contrazic clar asocierea asta.
Si de unde stii ca "este"? Din ce cercetare statistica?
Si, daca chiar "este", de ce alegi sa nu-ti concentrezi eforturile in directia constituirii altor asocieri, ceva mai constructive?
Dorel subliniaza foarte bine ca bonele nu fac decat sa intareasca asocierea!!
Ii raspunzi Irinei ca "Dar poţi face asta acum în România? Ai auzit pe cineva din viaţa politică susţinând ideea asta?"
Pe tine ce te opreste?
Dar pe doamnele parlamentar care afiseaza poze feministe?

"Există un deficit major la capitolul bone şi creşe, dar asta se datorează tocmai acestei politici de acordare a unui concediu lung părintelui care îngrijeşte copilul mic (de obicei mama). Nu a existat o presiune pentru crearea de creşe şi apariţia mai multor bone pentru că nu a fost nevoie"
Sper ca afirmand asta dai dovada de naivitate si nu de rea-vointa. Urmareste trendurile - o fi vreo legatura intre scaderea natalitatii, scaderea subventiilor, inchiderea creselor si gradinitelor? Hm... Ca, nu stiu de ce, dar pur si simplu nu coreleaza cu lungimea concediului de ingrijire a copilului!

"Din momentul în care legea se va schimba, existând şi stimulente din partea Statului, sper, pentru aceste servicii, se vor crea şi facilităţile."
"Sper"???
Sper ca glumesti. Sau c-a fost o scapare.
Punem caruta inaintea cailor si zicem, dii, hai, ca merge?

"Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă ca hrănirea bebeluşului la sân să se facă minim 6 luni"
Ia hai sa dam citatul ne-trunchiat: infants should be exclusively breastfed(1) for the first six months of life to achieve optimal growth, development and health(2). Thereafter, to meet their evolving nutritional requirements, infants should receive nutritionally adequate and safe complementary foods while breastfeeding continues for up to two years of age or beyond. Sursa: http://www.who.int/nutrition/topics/infantfeeding_recommendation/en/index.html

Chiar crezi ca deformarile si exagerarile vreun bine?

Mama nu aduce

Mamiţuni este, incurabil, o zgârcioabă sinistră. Paradoxal, ea este, simultan, şi dependentă de adrenalina (& endorfinele?) de cumpărături. Drept care economiseşte planificat ca să poată sparge grandios bani la târgurile de carte şi în perioadele de reduceri hăinuţeşti.

Mai mult, analizând calitativ aspectu’, Mamiţuni a ajuns la concluzia că livratul instant al unui cadou către Muţunau cu ocazia fiecărei întoarceri acasă din orice deplasare mai lungă de-o zi nu e deloc o idee bună.

Înspre această evaluare a orientat-o pragmatic ora sosirii: când ajungi lângă copil la ore aberante, doar n-o să-l trezeşti întru cadorisire. Putem aştepta un pic.

Apoi, oboseala. Pupi copilul şi cazi lată nu e exact cel mai potrivit context pentru înmânarea şi studierea de daruri.

Apoi... teama de viitoarele proteste de tip „ce mi-ai adus? ASTA??? groaznic!”

Apoi... megalomania: „cine e mai important pentru copil, eu, sau cadoul? ia să fiu eu!”



Drept care mama (deşi, când are timp şi bani, cumpără), nu aduce.
Se aduce.
Pe urmă, a doua zi, mai vedem noi ce descoperim, gata stivuit în rafturile muţunautice.

Linia dintre

Acceptare şi toleranţă, versus impunerea forţată a propriilor experienţe.
Peisajul cotidian, adică.

- Nepoţelul? a întrebat o doamnă din staţia de autobuz.
- Da, a zis Bunica, zgâlţâind mândră mâna lui Muţunau.
- A, să nu vă ataşaţi prea mult de el, s-a încruntat doamna. Când sunt mici trag la tine, pe urmă, nu le mai pasă!

Conversaţie scurtă şi pasageră.

- Oare ce i s-o fi întâmplat, săraca? a zis Bunica, încheind relatarea.

Conversaţie scurtă şi pasageră, da’ câte din divergenţele şi conflictele majore de care ştiţi nu au pornit de la fix acest gen de atitudine? Care pretinde: ce ştiu eu trebuie aplicat şi altora?

Pen’că găsesc conflictele ca fiind atât excesiv de obositoare, cât şi mult prea consumatoare de resurse (de orice fel), caut linia dintre.

Mi se pare c-am găsit-o şi că stă imediat după împărtăşire. Fix înainte de generalizare, şi, sper, mult înainte de impunerea ca model.

Asta dacă ştii totul.
Dacă ambele părţi au imaginea completă.
Dar dacă n-o au?

(sursa)

Când a născut, acum ceva timp, o prietenă, nu ştiam cum să-i dau mai bine şi mai repede toate informaţiile despre alăptare. (Am ceva....!)
S-o-ntreb ce vrea să ştie?
Da’ nici nu ştia ce să-ntrebe. În durerile post-cezariană, totul i se părea inutil, inaccesibil şi imposibil.
Să aştept să mă sune? (îmi manifestasem disponibilitatea de-a fi sunată şi-n creierii nopţii - evident, în virtutea experienţei proprii; că eu am beneficiat de suport 24 din 24 şi taaaare bine mi-a prins!).
Am aşteptat. La telefon, n-am vorbit niciodată de alăptare.
În rest, da, faţă în faţă, pentru că... bebe aducea în discuţie subiectul!
Şi, nu, n-a sunat niciodată noaptea. Deşi pe urmă mi-a mărturisit că i-ar fi folosit! (dar n-a-ndrăznit, etc)

A reuşit să alăpteze numai până pe la vreo 3 luni. Pe urmă, peste muuuultă vreme (muuuultă în termeni de an de bebeluşie!) a zis că, uite, dac-ar fi ştiut asta... poate că i-ar fi fost mai simplu şi ar fi putut alăpta mai mult...

Greu de spus dacă, sunând şi având parte de mai multe încurajări şi informaţii, ar fi reuşit.


Stop cadru. Imagine multiplicată. Intră în scenă mamele care n-au alăptat şi care-şi apără feroce opţiunea, dând-o drept cea mai bună.

Aici ar trebui s-apară din nou linia. Liniile, de fapt.

Cine sunt eu, să le spun că experienţa lor nu-i validă? Copilul lor nu e copilul meu, treaba lor cum îl cresc.
Cine sunt ele, să combată alăptarea? Oameni care vorbesc despre ceva ce n-au experimentat, de fapt. N-au putut, din varii motive, experimenta. Şi care se declară sub asediu din partea „celor care vor să le facă să se simtă vinovate”.
De ce ne-ncontrăm? (în afară de faptul că, simbolic, e vorba de acelaşi teritoriu...)



Şi ăsta e doar un exemplu.
Câte linii dintre mai există?
Câte străbatem zilnic?

Altamira la mine-acasă

Căci a găsit creionul. Singurul pe care-l avem.

Urmează etapa de colorare, sub directă supervizare mamiţunească. Că doar n-am să las pereţii aşa, neterminaţi!

(Şi după aia poate mă-nvrednicesc să pun şi bec în încăperea cu pricina!)

Am spus demult o poveste

Am asistat, mai demult, la relatarea unui incident: povestea unei tentative de viol. Dejucată nu mai ţin minte exact cum, dar, din fericire, dejucată.

M-au şocat mai ales comentariile pe seama relatării:
- Da, păi la cum se îmbracă unele din ziua de azi...
- Cu ce era îmbrăcată fata? zic.
- De un’ să ştiu, cu vreo haină de-asta de fufă.
- Bre, ştii, sau nu ştii?
- Nu ştiu, dar n-o fi sărit ăla degeaba la ea.

Deci haina face violenţa. Iar dovezile nu contează, totul e aprioric lămurit.
Bizar. Şi, pe loc, extrem de contestabil.
De exemplu, eu aş fi sărit la interlocutor să-l verific la dinţi (mai exact, la gradul de dispunere instantanee pe pardoseală) fără să-mi pese cu ce şi cum se îmbrăcase.


Cât de stâlcit pe dinăuntru trebuie să fii ca să scuzi agresorul?

„Mulţumim” pe această cale, printre dinţi, interpretărilor cretine ale onor religiei bazate pe mâncatu’ originar de mere. Şi pe presupunerea, zilnic acţionată fără verificare, că, daca nu iereai tu, muiere, şi-acu’ o duceam bine mersi, in Rai.

Şi cât de lipsit de sinapse ca să nu vezi gaura de logică?
Să zicem că X fumei se echipează... bizar. Ce legătură are asta cu restu’, care-s îmbrăcate diferit? „Mulţumim” pe această cale, printre dinţi, interpretărilor cretine ale onor religiei bazate pe noţiunea de păstorit turme.

Şi cât de ... subţire la neuron ca să nu pricepi că, daca presupunerea că femeile fac ce vor din bărbaţi, chiar împotriva voinţei acestora, e validă, asta nu complimentează deloc masculii, ci-i reduce, în materie de aprecieri de intelect, la un stadiu vecin cu amiba?


M-am aventurat în schimb, ceva mai paşnic, într-o relatare.
- Auzi, să zicem că mergi cu tramvaiul, şi că vezi o gaşcă de băieţaşi amatori de senzaţii tari, cu ochii ieşiţi din cap după fete.
- Da... i se telescopează ochişorii cuviosului.
- Şi să zicem ca-n tramvai sunt două fete cu fustă scurtă. De-aia, de zici matale că nu-i bună.
- Dăă... mormăie omu’, captivat de-a binelea.
- Să zicem că una din ele e firavă, şi ailaltă e lucrată, atletă, cu muşchi pe ea.
- Da, tresare omu’, scos din reverie de imaginea nouă.
- De care din ele crezi tu că se ia gaşca?
- De aia firavă, scoate prompt cetăţeanu’ concluzia.
- Aha. Da’... de ce?
- Păi, logic. E mai simplu.


Da. Logic.

Pentru că elementul cheie nu e şi n-o să fie niciodată lungimea fustei, ci vulnerabilitatea.
Violenţa e, întotdeauna, despre vulnerabilitate.
Întotdeauna.

Mă-ntreb de ce-o fi atât de greu de priceput aspectul ăsta de extrem de mult popor aiurea comentator. Şi cam cât o să ia până se-nţelege.


A! Şi aştept cu interes ca onor BOR să ia o scurtă pauză din ctitoritu’ faraonic de catedrale (prielnic, se ştie, pe vreme de criză & implicit orientat ferm spre opinia că statu’n garaj te face maşină). Cât să emită o poziţie fermă şi clară, de condamnare, corect ancorată în doctrină (ca să nu-i zic dogmă) cu privire la violenţa împotriva femeilor.

Şi să binevoiască să-i şi verifice propagarea de la vlădică până la opincă.

Că eu m-am săturat de interlocutori de-ăştia & de efectele discursurilor lor cu-ntorsu' obrazului & altele de profil.

Să ne-nţelegem: nu arborez drapele extremist feministe (cel mult, declarat mamiţuniste, da’ ăsta e alt curent, de tip esenţialmente narcisist cu tente megalomane), şi nici atee sau anti-religioase.

Dar nu suport tolerarea violenţei. Indiferent că e declarată sau tacită. Pen' că, la blană, dacă nu eşti declarat contra violenţei, implicit o susţii.

Trei poveşti interactive: c-o ţară, o terapie şi oarece maimuţe

A fost odată ca nişodată o ţară pretins frumoasă şi mare, populată nu de cea mai spectaculoasă faună şi floră (după cum li se părea unor cetăţeni umblaţi numa’ pân’ la Caracal) ci şi de o specie bipedă care credea ferm în virtuţile educative ale bătăii.
- Că doar noi aşa am crescut şi uite ce bine am ieşit!
Sau ce greu ne e să ne facem boi singuri. Drept care, evident, la nevoie (a interpretării...) tot universul e strâmb - numai noi, nu, ci, ca brazii!


Şi a fost odată o tante doctor numită Beverly Funderbunk. Numele şi ocupaţia-i seamănă întrucâtva cu cel al destrămatei formaţii Marky Mark and the Funky Bunch. En fin.
Această tante, neocupându-se ea de cântat, se ocupa totuşi de adunături ciudăţele: părinţii care îşi caftesc copiii.
Cucoană, eu n-aş vrea, da’ trebuie, nu vezi cum se poartă? Ce-o să zică lumea? Şi mă mai şi 'nnervează!
Copiii cu probleme comportamentale („adunate” de-a lungul ţopăielilor prin case-adăpost) aveau şi ei locul lor la acest program...
Şi toată această ocupare, vezi bine, se făcea prin Terapia de Interacţiune Părinte-Copil, care decurgea cam aşa:
În prima parte, se lua părintele cel bătăuş şi se punea să steie nas în nas cu copchilu’su’, să se joace vreme de 5 minute neîntrerupte de nimic.
- Cucoană, da’ asta fac toată ziua, stau de stricăciunea asta mică, şi mă ocup, uite, mă şi doare mâna dreaptă de cât m-am ocupat!
Mucles şi treci la gioacă.

Care gioacă nu e aşa, oricum, ci condusă de copil. Ce vrea copilul, aia se face.
- Ptiu, fir-ar!!! Adică cum adică, s-ascult eu de copil? Păi ce ştie ăsta? Că eu de aia-l bat, să-nveţe să se poarte, să nu mă mai bată la cap, că toată ziua mă scoate din minţi, să fac om din el, aşa, cum trebe!
Mucles şi fă ce zice ăsta micu’. Vrea creionul tău verde, i-l dai. Îl vrea şi pe următorul, i-l dai. Hai, că nu crăpi 5 minute. La valoarea ta...

Ietă, cică nu crăpi, da’ mult nu mai ai.
Rezultatele (aparent) suprinzătoare erau că părinţii bătăuşi erau realmente extenuaţi după numa’ 5 minute.
De ce? Pen’ că, poate, le era extrem de greu să-şi iasă din rutina controlatoro-cenzuratoro-caftitoare?
Pentru că pur şi simplu nu ştiau să se poarte altfel decât agresiv?
Pentru că ajungeau implicit să contemple lucruri neplăcute şi nu neapărat rezolvabile despre ei înşişi?

Partea interesantă e că se pare că părinţii cu pricina nu s-au apucat să le dea omoru’ copchiilor de cum au ajuns acasă, ca să suplinească alea 5 minute în care mi-am muşcat limba şi mi-am frânt mânurili să fac ce zici tu, bestie mică şi nerecunoscătoare!
Fraieri.

În partea a doua a terapiei, părinţii învăţau cum să transmită clar informaţii copilului. Cum să-i spună ce şi de ce să facă, în ce fel să-i arate copilului cum anume să facă (sau cum să nu facă), cum să-l laude ca să obţină repetarea comportamentelor dorite.


Buuuun.
Aşa, şi?

Din povestea asta mie mi-au atras atenţia două aspecte. Una e o expunere a lu’ madam doctor, care zice:
„Am constatat, de-a lungul timpului, că părinţii care-şi bat copiii au aceleaşi scopuri ca şi părinţii normali; metodele şi ideile lor, însă, sunt greşite. Când i-au spus micuţului de 3 ani să se joace în curte şi el a ieşit în stradă, ei cred despre copil că îi sfidează. Şi părinţii aceştia nu înţeleg că un copil de 3 ani poate să uite instrucţiunile primite, sau că pur şi simplu nu se poate controla, că e curios, aşa că ei consideră că trebuie să-i pedepsească pe copii, pentru binele lor, pentru că au fost neascultători şi s-au expus pericolelor”

În traducere, eu-s tâmpit, dar te bat pentru binele tău. Zi mersi.

A doua frază nu e a lu’ madam doctor, ci a lu’ nişte frăţiori (Chip & Dan Heath) care o citează şi comentează şi zic aşa:

„Cei mai mulţi dintre noi cred, în adâncul sufletului, că părinţii care îşi bat copiii sunt „defecţi” şi nu mai pot fi „reparaţi”. Cine, în afară de o persoană cu probleme grave şi profunde, ar putea lovi un copil?”
- Iote, bre, americanii ăştia, ce prostovani! Păi cum să nu-ţi baţi copilul? Cin' l-a făcut, ei? Păi cum să-l educi, altfel? Ce, vrei să ţi se suie-n cap? Păi eu dacă nu mă ţineau ai mei în frâu, cine ştie unde ajungeam... rău, nu aşa!

- Şi... ia stai, 're-ai a'.. Doamne-iartă-mă, adică pe cine faci tu deranjat? Cum adică să am probleme? Tu ai probleme, fraiere, ai o grămadă, vai de capul tău! Şi o să ai şi mai multe, numa’ să pun eu mâna pe tine, să-ţi ard una, că altfel nu-ţi bagi minţile-n cap! Needucatu' şi nesimţitu' naibii!”



Şi... a mai fost odată un experiment cu maimuţe... Maimuţe adevărate, cimpanzei bonobo.
Se ia una bucată bonobo flămând şi i se dă drumu’ într-o cameră cu banane. Nehalitul poate alege să se îndoape solitar sau să deschiză o altă uşă, ca să invite alt maimuţache bonobo la ospăţ...
Întrebare de cinci catralioane de puncte: ce au făcut cele patruj’ (parcă...) de maimuţe?
Articolul BBC nu dă chiar toate detaliile.
Păi... au invitat la masă, de fiecare dată, cealaltă maimuţă.
Aulio, ce maimuţe proaste! Poi cum să dai, maică, aşa, mâncarea? Ce, erau neamuri, fraţi de cruce?

Eeee... în afară de altruism înnăscut şi de ipoteza unor favoruri viitoare (adică te scriu, ele, maimuţele la catastif, şi, ehehe, vine scadenţa!) savanţii presupun că generozitatea bonobă (considerată, până la acest experiment, a fi o trăsătură strict umană) se datorează faptului că-n regiunea unde trăiesc aceste maimuţe e abundenţă de resurse. Nu duc lipsă de mâncare, adică.
A.... poi de aia le arde de cioace, maică!!! Ia să vază ei cum e să n-ai, e???
(taci, bre, că ne-am prins, eşti.. submaimuţă...)


Eu văz aici oarece legături. Între aceste 3 poveşti, adică. Stai, să mă frec la ochi.
Dap, tot acolo-s.
Nasol.

Alăptarea, altfel

În medie, pierzi anual aproape o lună din viaţă pregătind, aşteptând şi spălând sticluţele de lapte praf.
(Faceţi calculele. E simplu: începem de la faptul că anu’ are 12 luni. Hai, hai, cu aritmetica...)

Adunaţi şi orele nedormite cu răceli şi alte îmbolnăviri, atât de uşor de alinat când alăptezi.

Pe cele cheltuite cu vizitele medicale şi cu cozile aferente la farmacie.

Puneţi-le la socoteală şi pe cele petrecute pentru calmarea copilului stresat.

Pe cele alocate nervos fitness-ului, întru îndepărtarea kilogramelor care altminteri ar cam fi plecat singure, via lapte matern. (cu alea alocate relaxat fitness-ului, cum ar fi mersul pe role-n parc, cu copilul, n-am nimic!)

Pe cele de mai târziu, care acum par atât de îndepărtate, legate de meditaţiile şcolare.

Pe cele intangibile, de nepreţuit, de apropiere pierdută.

Se adună. Rău.



Biberonul nu e independenţă, e doar iluzia ei.

Nu e doar lapte praf - e distanţare sterilă.

Nu e relaxare - e achiziţie oarbă, cu cec în alb, de înstrăinare.

Nu e nici linişte, nici somn - e măsurătoare după măsurătoare şi lapte praf scăpat pe jos şi apă fierbinte peste degete şi nesomn şi lapte praf nebăut aruncat şi eventual constipaţie şi stres.


Da, dar poate s-o facă şi altcineva.
De ce n-aţi angajat, atunci, mamă purtătoare? Pen’ că e ilegal în România?


Unde ne grăbim aşa, în drumul spre a ne menţine adulţi?
Spre a intra cu capu-n gard?


Durează doar câţiva ani - în cel mai bun caz. Ani care, ce să vezi, nu se mai întorc.
Renunţând, dai deoparte al doilea cel mai important dar ((după cel al vieţii) pe care, în egală măsură, îl poţi oferi atât copilului tău, cât şi ţie.


Da, alăptarea e grea. Dacă ar fi uşoară, ar face-o toată lumea. Şi n-am mai avea parte de atât de multe discuţii sterile cu privire la teme clare, cum ar fi, de pildă, alăptatul în public.


Ca să mă mai aud vociferând odată, zic:

- Dacă eşti pentru alăptare, nu contează unde are ea loc. Important e că are loc.

- Eşti ori pentru alăptare, ori contra. Aici nu există jumătăţi de măsură. Dacă-mi vii cu texte de genul „vaaaai, e OK în public, câtă vreme e discret”, eşti, în esenţă, contra. Şi (da' asta e treaba ta) trosneşti de frustrări. (ia uite-te în oglindă, să vezi crăpăturile aferente trosnetelor anterior menţionate)

- Dacă ţie, mamă, nu ţi-a fost / nu-ţi e comod să alăptezi în public, te priveşte. Dar asta nu impune nimic celorlalte femei care se gândesc mai întâi la copil.

- Dacă te iei de mine când alăptez... va fi vai de pielicica dumitale. (acu’ am scăpat ocazia; cât am alăptat n-a îndrăznit nimeni să comenteze restrictiv - altfel, eram deja celebră. Ah, ce titluri aş fi putut genera... „Lăuza bătăuşă”; „Gardian bătut măr de o mămică”; „Fiara din centrul comercial”; „Furia din metrou” - sau harpia, sau gorgona... că nu mă pot hotărî...)



Ce e de făcut?

Lege, frate. Care să menţioneze expres că alăptatul este permis oriunde ai dreptul să te afli - tu, fiintă umană bipedă. Că nici un spaţiu public şi nici un spaţiu comercial şi/sau de birouri nu are dreptul să-ţi interzică accesul pe motiv că eşti însoţită de copil şi/sau alăptezi. Că dacă unele mame se simt jenate, au dreptul să apeleze la un spaţiu special amenajat, dotat cu canapea (c-aşa vreau eu, na!), unde să poată alăpta nederanjate.

Că toate centrele comerciale şi toate clădirile de birouri sunt (adică vor fi) obligate să amenajeze aceste spaţii, care să nu fie în acelaşi loc cu toaletele!!! (la budă să vă duceţi să mâncaţi voi!)

Că toţi cei care obiectează în vreun fel pe lângă o mamă sunt scoşi afară din incinte, şi eventual amendaţi, nu invers, tăntălăilor!!!


Şi pe urmă, rigle peste deştele mitocanilor, cât încape. Adică reclamaţii şi amenzi cu chintalul.

La câtă grosolănie e pe la noi, pariu că reechilibrăm bugetul şi scoatem ţara din criză?



PS. Sanoma/Mami, jenant. Sinistru de jenant!
Să vă fie ruşine. Pentru cât de puţină minte aveţi. Şi pentru cât de uşor v-aţi dovedit lipsurile elementare. (cât de prost organizator poţi să fii şi cât de în deficit cu bunul simţ??? de-acum să vă cumpere mă-... altcineva )

Vorbe & fapte

- Ce literă e aia? întreabă Bunica, indicând spre sigla Carrefour.
Precizare: din motive de enervare antică şi de demult, Mamiţuni nu calcă în Carrefour. Preferă magazinoaiele unde să n-aibă constant senzaţia că, odată cu calitatea de client, ţi-ai „câştigat-o” şi pe aia de ciuca bătăilor de joc.
Deci nu mică fu mirarea când Muţunau, după primul răspuns prompt:
- Cîîîî!
a adăugat, subit:
- Ca’fu’!
- Hă??? s-a exprimat inteligent (ca de obicei!) Mamiţuni. De unde ştii tu de Carrefour, musiu?
- Ăăă... Ca’fu’! Pe’tu o viaţă ma’ bună!



Discuţie-povestitoare cu Bunica, pe tema Punguţei cu doi bani. Muţunau susţine:
- A fo’t odată o găină, ca’ie avea un moş.
- Alooo!!! intervine corector Bunica. Baba avea o găină, şi moşul avea un...
- Cocoş!!! Şi cocoşul făcea ouţe!
Corecturile continuă:
- Găina făcea ouă, puiule. Cocoşul cânta...
- Cânta...
- Cu-cu...
- Cocoşul cânta la pian!



Sub influenţa desenului animat cu Cenuşăreasa, din când în când Muţunau anunţă că „se duce să plângă!” (şi se întinde pe vreun pat sau pe jos, cu mâinile strategico-ostentativ amplasate la ochi).

Sub nu se ştie încă a cui influenţă, acelaşi personaj trânteşte uşile cu o dăruire care o face pe Mamiţuni să se întrebe dacă nu cumva într-o zi o să-l găsească, Doamne fereşte, pe Muţunau cu geamul uşii la gât. Niciun fel de intervenţie n-a dat roade: nici explicaţiile şi demonstraţiile mamiţuneşti, nici interdicţiile şi confiscările inchizitorialei Bunici.

Drept care, evident, Mamiţuni s-a trezit cu capul prins în uşă. (evident, prima şi singura dată când a omis să proptească piciorul salvator în uşă înainte de-a-şi introduce şi mecla).
- Uite, Muţunau, se vaită autentic Mamiţuni, i-ai prins capul lui mami în uşă! Şi o doare!
Muţunau, sincer impresionat, empatizează:
- Mă duc să plâng!

Ultimele ştiri, iar

Am dat (de nevoie!) de sinonimie:
- Ce e acolo?
- Dâ’boviţa!
- Şi ce e Dâmboviţa?
-...
- Un râu?
- O apă!



L-am descoperit pe „nu vreau!”...

- Uite, ceai!
- Nu v’ieau!

- Mai ai puţin!
- Nu v’ieau!

- Hai, urcă repede scările, ne grăbim!
- Nu v’ieau, nu v’ieau, nu v’ieau!!



... şi facem „progrese” la exprimarea nemulţumirii: când şi dacă nu-i convine ceva, se duce să se trăntească instant cu burta-n jos, eventual direct pe podea, ca să „p'ângă ca Cenuşă’iasa” (noţiunea de cacofonie, cu implicaţiile aferente, a rămas încă nedescoperită!)


Noul său nume este „Chi’iuţă” (cheliuţă). Post ras în cap, evident. De data asta la numărul 1, nu la 0. Dar tot chi’iuţă se cheamă că e!


Abia aşteaptă să reia mersul la g’ădiniţă ca „să se joace cu multe copii”.


S-a prins care e treaba cu strâmbăturile: recurge la ele ca să se amuze!


A început să ceară oliţa (pentru pipi) - da’n rest, mari progrese nu facem. O exista, la vreun moment dat, un declic salvator?


... şi (pe fundalul acestei harababuri) Mamiţuni se întreabă cum s-o facă pe Bunica să mai renunţe la tona de fraze care încep, toate, apoteotico-autoritaro-inchizitoro-îngrozit cu Nuuuuuuuu!!!

Leapşa Ayandarică

Mulţumesc pentru leapşă, mă străduiesc s-o onorez. Iartă-mi dispoziţia cârcotaşă. Foarte cârcotaşă.
(adaug şi că nu m–am împăcat niciodată prea bine cu întrebările ipotetice)

1.Eşti într-o situaţie unde drepturile individului nu există. Trebuie să alegi între Umilinţă şi Bătaie. Tu ce alegi şi de ce?
Dacă drepturile individului nu există, atunci nici alegerea asta nu există. Adică ţi-o furi cu spume indiferent ce ai alege. Mi-e indiferent, tot naşpa ies.

2. 3+4=5 este posibil?
Aritmetic vorbind, nu.
În rest, depinde cu ce fel de beţe de chibrit ne jucăm...

3.Daca cineva mâine îţi pune pe masă 1 milion de euro şi îţi spune să omori pe cel mai bun prieten/ă, ai face-o?
Bre, leapşa asta e făcută de-un plictisit care visează cai verzi pe pereţi! Nu, nu omor pe nimeni.

4.Eşti la un pas să îţi realizezi cel mai mare vis al tău. Pentru a reuşi trebuie să faci un compromis pe care în mod normal nu l-ai face. De reţinut e că de nu faci acel compromis s-a zis cu visul tău pentru todeauna. Ce faci?
Compromisul necesar.

5.Ai înşelat, furat vreodată?
Da. Cel mai des, de la / pe mine.

6.Ce parere ai despre zicala: ¨Creează-i unui om DORINŢA şi se va fute pe ele de principii, vise, etc” ?
E prost formulată.

7. Spui întotdeauna adevarul?
Evident. Că nu. Mai şi tac!

8. Ţi s-a facut vreodată o observaţie negativă în pat? Daca da, care a fost aceasta?
Da. „Auuuuu!!!”

9. Eşti în situaţia de a decide într-o situatie fără ieşire. Trebuie să ordoni moartea a unui milion de oameni pentru a salva alţi 5 miliarde. Dacă nu-i sacrifici pe cei 1 milion, atunci vor muri toţi. Care e decizia ta?
Aşa ceva nu există.

10. Ce aplicatie/formula matematica ne poate da raspunsul =123456789 ?
ăăă.... adunarea 123456780+9?

11. Pentru ce sumă ţi-ai închiria timp de o saptamana partenera/ul?
N-am închiriatul în profilul de activitate! Şi parteneru’ n-are obedienţa presupusă de situaţia descrisă mai sus. Deci, nu ţine.

12. Dacă nu ai avea ce manca ai da în cap cuiva?
Datul în cap nu ţine de foame.

13. Cand ai făcut ultima oara sex şi cu cine?
Să zic, eventual, şi cum/cât?

14. Îţi prinzi partenerul in pat cu o alta persoana in timpul actului sexual. Cum reactionezi?
Era un banc: soţia ideală e aia care, venind acasă şi prinzându-şi bărbatul în pat cu alta, decide să li se alăture. Soţul ideal e ăla pe care-l mai ţine instalaţia...

15. Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi care ar primele 7 lucruri pe care le-ai face?
Primul lucru pe care l-aş face ar fi să mă intitulez Dumnezeu pentru mai mult timp, ca să am vreme să meditez cu atenţie la restu’ de 6 iniţiative!
(da’ printre restu' sigur s-ar număra inspirarea oamenilor spre a legifera un număr minim de 10 zile plătite, neobligatorii şi netransmisibile, de concediu anual de mahmureală!)

16. Dai bani la cersetori?
Rar.

17. Maine e sfarsitul lumii. ai 24 de ore la dipozitie. Ce ai face in aceste 24 de ore?
Dorm.

18. Esti intr-o celula de 2/2 cu inca un partener de 10 ani. In tot acest timp ai fost pus/a la cele mai groaznice chinuri posibile. Intr-o zi ti se ofera posibilitatea de a scapa de toate acestea. Trebuie doar sa-i oferi cele mai goaznice chinuri colegului de celula timp de 2 ani. Ce alegi? Sa te chinuie in continuare sau sa-l chinui tu pe colegul de celula?
Ce e ăsta, experimentul Piteşti? Acolo au cedat alţii mai zdraveni ca mine.

19. Intr-o zi te suna cineva si iti spune ca stie cel mai groaznic secret al tau. Daca nu-i dai ce si cat vrea, va spune tuturor. Daca s-ar afla, acel secret ar distruge tot ce ai cladit, ai pierde totul. Ce vei face in continuare?
Ridic din umeri. Neinteresant.

20. O parere personala obiectiva despre autorul care ti-a trimis leapsa. minim 50 de caractere.
Şi personală, şi obiectivă? hm.... Personală şi subiectivă merge?
N-o cunosc de pe Amira decât de pe blog. Îmi place că e hotărâtă şi ambiţioasă - şi, în acelaşi timp, că-i foarte sensibilă în unele privinţe. Că are curaj să recunoască asta şi s-o împărtăşească şi celorlalţi. Că are un parcurs interesant de viaţă.

OK?

Capra cu trei iezi se întoarce

... şi se pare că se şi răzbună!

De vreo două săptămâni încoace, povestea diurnă a devenit poveste de seară post-sticloanţă de mers în pat (da, nu l-am dezvăţat de biberon. nici măcar n-am elaborat strategia de dezvăţare!)

Evident că Bunica îi povesteşte ... fix Capra cu trei iezi! Versiunea editată, fără decoraţiuni sângeroase. Da, lupul tot mănâncă iezii, dar accentul se pune pe alt aspect - cuminţenia! (de ce oare...? pentru că onor junele dă şi el prin băţ de obraznic? tehnic vorbind, da, deşi Mamiţuni pretinde că iniţiativele muţunautice lesne dătatoare de atacuri de cord, gen urcatu' pe lustră, sunt o dovadă de imaginaţie şi autonomie)


Ce înţelege copilul?
Că trebuie să spele vase cu buretele şi să măture dedicat pe jos - pentru că aşa face iedul cel mic. Care e cuminte.

Mamiţuni, cusurgioaică şi pricinoasă, tot are un dinte împotriva poveştii - adică ce, să fie cuminte de frică?

Capodopere Muţunautice

... în care Mamiţuni umblă fleaura, şi pe deasupra se mai şi laudă cu asta

Nu stau grozav la capitolul planificare. Pe vremuri eram ceva mai pricepută, mais ou sont les neiges d’antan? Iaca, nu-son’-pliu, ca să parafrazez un clasic în viaţă.

Rezultatul este că-s mai mereu pe fugă, veşnic cu ochii pe ceas, rareori măcar vag odihnită şi/sau nehăituită de varii aspecte casnice de mai mare sau mai mică importanţă/urgenţă. În capul meu este (numai) un gigantic tabel al cărui unic dar copleşitor scop este să m-ajute să jonglez cu priorităţile (la mine funcţionează binişor faza cu reprezentarea vizuală). Generos fiind el (tabelul) apuc zilnic un număr de minute în care să fac chestii de dragul meu. (cum ar fi blogăreala).


Dar o zi numai a mea, cum am avut ieri, nu mi s-a mai întâmplat de mult. Fără presiuni, fără termene limită, cu plimbat şi pozat solitar, cumpărături & mâncat în oraş c-o prietenă (şi ea evadată, la insistenţele soţului, voluntar viteaz rămas acasă cu cele 2 fete ale lor).

Cum am senzaţia că nici n-am să mai pup curând, consemnez.

Iaca poze. Ratate, evident, da' lămuritoare.

Zoom digital dat aiurea la maxim:

Pe-aia cu căruciorul de supermarket trosnind de greutatea bulendrelor pe care urma să le probăm apoteotic am ratat-o.

Pe asta artistu’ nu ştie exact când a făcut-o!

Un motiv să m-apuc să-nvăţ portugheza

Dovadă că se poate şi altfel.