Dilemă

Datele broblemei:
Avem: un Muţunau din ce în ce mai răcit, o Mamiţuni aşişderea de fonfăită, dar mai puţin lovită-n aripioare, o lipsă cronică de somn la Muţunau (la alte ilustre persoane, cine să mai contabilizeze) şi urgenţe proletare de birou la Mamiţuni.

Noa, se duce copchilu' bolnav la grădi şi se aruncă acolo, spre mers mamiţunesc la birou, întru glorie profesională eternelă şi nedepăşit deadline-uri, căci munca l-a creat pe om (care însă nu cară laptopul de servici acasă, dat fiind că are oricum destule de cărat), ori se pleacă matinal la birou, după laptop, lăsând copchilul adormit (şi potenţial groaznic speriabil la trezire) singur în casă?

Intervalele strategice de termene limită nu permit alte opţiuni, gen adu-mi tu laptopul acasă cu taxiul, te rog, când ajungi la birou, sau vino, vecine, să-mi păzeşti copilul, acum.


Evident, am rămas acasă. Nu neuimită de reacţiile normal-elegante ale unora, respectiv ţâfnos-indignate ale altora - care reacţionează de parcă ar trebui să mă scuz că mi-a răcit copilul. (de fapt, mesajul e infantil, de enervare, de tip de ce nu eşti la dispoziţia mea? aşa trebuia!, pen' că le-a fugit jucăria. adulţii adevăraţi găsesc soluţii - substituie şi/sau reprogramează)
.

Nu mă pot opri să nu zic iar că mie-mi pare strâmbă ţesătura socială în care cu onor claxonăm furibund dimineţile şi serile - pen' că n-ar trebui să existe asemenea dileme. Ar trebui să aibă un răspuns clar, unanim acceptat social. Ar trebui să existe destulă flexibilitate ca între condusu' locomotivei de Orient Expres şi statul acasă cu un copil bolnav alegerea să fie destul de clară - copilul.

Da, da' asta ar presupune şi bunăvoinţă, şi organizare.
Nu ştiu care din ele-i mai greu de obţinut, în astă lume de adulţi neterminaţi (copii crescuţi doar în exterior), care, când nu asupresc, ignoră copiii adevăraţi.

Să nu zici hop, căci praguri sunt (tot mai) multe

Când, după răceli aproape neîntrerupte pe perioada de vară, mă minunam şi eu că de vreo lună Muţunaul nu pare să mai aibă nimic şi poate, în ritmul ăsta, i se mai vindecă aparatu' respirator, a venit frigu'.Nu singur.

Momentan, două din nasurile noastre curg intens.

Aş dori să-mi exprim mulţumirile la adresa RADET-ului (care ne conservă cu succes în frig) prin trimiterea catapultată, pe adresa cui stă pe fundu' din dotare şi nu face nimic pentru datu' de căldură, a unor flori. De mină.

De fapt, cred că merg şi nişte mostre de bordură.
Unde au ăştia sediul?
Şi cine îmi închiriază mie ieftin & discret o catapultă uşor de montat?



În altă ordine de idei, am trecut la un nou standard alimentar - dieta cu resturi.
E ceea ce faci când copchilu' din dotare cere mult, nu mănâncă tot ori se răzgândeşte, şi/sau când tu nu mai ai timp / chef / putere / ingrediente să prestezi haleli suplimentare pe gustu' propriu.
Măcar vasele sunt curate.

Poveste fără sfârşit

Lipsa de timp îmi va (tot) mânca zilele.

Mi-ar trebui zile de vreo 32 de ore. Cum ar fi? 10 la muncă, vreo 2 pe drum, 2 de intrare / ieşire din casă, 8 de somn, 3 de gospodăreală, ca să am timp de gătit proaspăt, 1 de sport (acasă!), vreo 4 de joacă muţunautică, 1 de blog şi 1 de privit sec în gol.
A se constata că n-am zis nimic nicăieri de băut beri şi văzut filme. De de-astea m-am lăsat de mult.


Până atunci, mă gândesc că poate săptămâna asta apuc să mă trezesc mai devreme, ca să ajungem la timp la grădinilă, ca să ajung apoi ceva mai la vreme la muncă, pentru ca să pot pleca pe urma un pic mai din vreme, pentru ca odată ajunsă acasă să nu mai simt că-mi cade cerul în cap la vederea listei vizibile şi invizibile cu "de făcut"...
(Treaba asta cu gânditu' durează deja de ceva timp, & degeaba!)

Din capitolul descoperit apa rece:

Înţărcarea se produce nu când nu mai alăptezi, ci când sare şi biberonu' din schemă. Ceea ce, în timp, diferă zdravăn ca durată. Ca efort, eu regret şi acum că n-am numărat din timp cam câte sticle de lapte tre' să clătesc în fiecare noapte, în loc să-l fi lăsat pe ţâţă.

Antrenamentul oliţesc nu se termină nici măcar când noaptea se petrece fără chiloţii absorbanţi (muuult după momentele în care începe copilul să manifeste continenţă, se cere la toaletă, nu mai sunt accidente peste zi).
Antrenamentul oliţesc se poate declara încheiat când, eventual, copchilul din dotare poate folosi singur o toaletă publică - la mall, la şcoală, oriunde - fără mari dezastre. Şi nici atunci.

Copilăria e, de fapt, mult mai scurtă, dacă te uiţi la pretenţii, şi mult mai lungă, dacă te uiţi la abilităţi.

Mergând pe varianta de viaţă reală, cu copilărie lungă (spre interminabilă...): de ce ne-om stresa între timp?

Între zicerile muţunautice, perla coroanei

Post întoarcere acasă, la scurt timp după ce-am închis uşa.

- Ce-aştepţi, de nu te dezbraci şi nu te descalţi?

- Nu aştept nimic. Stăteam şi eu, aici, aşa, ca un om liberh!

Muţunau, şansonetistul

- Orice e pe lună, a'ie un 'ost anume!
cu variaţiuni:
- Orice e pe lună, a'ie un 'ost alună!

- Do e o doamnă mai voinică,
{....}
Si e nota de sfâhrhşit
Şi la Do ne-am 'evenit!

Sunetul muzicii nu va mai fi niciodată la fel.
Se pregăteşte My Fair Lady. Abia aştept să-l văd declamând the rain, in Spain, stays mainly in the plain.

Intoleranţe

Mă vede scriind la calculator, ştie ca am treabă, că-s în urmă cu multe teme pe care le aveam de predat, că-s chioară de somn şi, cu toate astea, vine răbufnit peste mine să-mi povestească lung şi dezlânat chestii la care apuc să răspund fie monosilabic, fie onomatopeic, fie punând întrebarea potrivită pentru replica de acum 5 minute.



Ştie că trebuie să plec, ca să nu întârzii, să nu prind ditamai vârful de trafic, şi cu toate astea se agaţă de mine cu dinţi şi gheare pe ultima sută de milimetri, inventând urgenţe. Ai merita să te fac poster, mă gândesc eu, ţi-am spus de atâtea ori că eu la ora asta trebuie să plec.



Nu mai ştie cum să se alinte, contemplându-şi răbufnirile. Pentru că tot ce i se întâmplă trebuie să genereze reverberaţii taifunice, pe care trebuie să i le gestionez eu.




Iar eu m-am săturat să pierd vremea aiurea, când am oricum mult prea multe de făcut şi-s cronic în urmă cu somnul. Suport greu chestii de-astea.


Ce? A înnebunit Mamiţuni?

Poate.
Doar că, atenţie la presupuneri, în niciuna din relatările de mai sus nu apare Muţunau.

În absolut toate, e vorba de adulţi cu care mă intersectez pe plan profesional. Adulţi, da. După proba vârstei din buletin. Da' mă tem că doar după aia.

Îi prefer pe cei capabili să vină la noi chiar dacă ne prind în zile-n care n-au pe unde să calce, şi să se bucure cu noi în plină scenografie inadmisibilă.

Cumva, ei şi primele 3 paragrafe sunt în lumi complet diferite.

Imagine & gând tembel & somn

Îngropată pân' la gât şi peste în bulendre (de dat, de spălat, de luat de / întins la uscat, de călcat, de-mpachetat, de vidat, de.. nu mai ştiu exact ce, de ceva), cărţi (de citit, de ordonat, de lipit, de recondiţionat, de înapoiat, de pus undeva), cumpărături (de sortat, de amplasat, de gătit, de mâncat) liste cu chestii de făcut şi nelipsitele jucării,

... personal şi social turbată la gândul pierderii a fie şi 5-10 minute (în 2 minute se aleargă 800 de metri, da? e drept că nu de către mine, eu în timpul ăsta dau cu aspiratorul şi fac curat la pisici)...

... iritată profund la gândul că am în continuare cinci milioane de restanţe de acoperit...

... mă gândesc (iar!) să nu mai dorm. Niciodată.

Singurul aspect care mă împiedică să dau curs acestui măreţ plan nu e aparenta imposibilitate biologică, ci conştiinţa clară a faptului că, până şi atunci, tot vor apărea alte şapt(işp)e milioane de chestii suplimentare pe care tot eu va tre' s'le fac.

Somn uşor, deci.

Noi dialoguri cu Muţunau

- Mami, tu eşti degeta'iană?
***

Nu am avut (pentru o zi) apă rece, din motiv de crăpat ţeavă. Caldă spre prea caldă, da, era.
- Uite, zic, să ne spălăm repede, că nu avem apă rece.
- De ce?
- Păi e oprită, e o defecţiune.
- Şi de ce au op'it-o? (în ultima vreme întreabă indiferent dacă are sau nu răspunsul deja dat)
- Da' tu de ce crezi că au oprit-o?
- Ca să vadă dacă putem t'ăi fă'ă apă 'ece!

***

La supermarket, în două ocazii diferite (e posibil să reiau una; nu-i de mirare, sunt irecuperabilă, obosită şi senilă):

Muţunau înhaţă de pe raft un Raid:
- Uite, mami, pahrhfum pent'u gândaci!

Muţunau insistă să târâie el un coş-troller, îl ia şi-o tuleşte zgomotos prin magazin. Eu îngenunchez să iau, de pe un raft aflat mult prea aproapede sol, oarece produse obscure. Aud zdupăieli, roţi hârâite şi o voce sonoră:
- Mami, asta e be'ea de ca'ie bei tu?
Desigur, copilul se prezentase înapoi înarmat cu o cutie de bere.
Juma' de magazin se uita arţăgoso-şocato-amuzat la scenă.
(Mai are sens să spun ca nu beau decât extrem de rar bere, şi atunci de-aia de figuri, nefiltrată?)

Uneori tre' să ne asumăm (eroic) soarta.
- Nu, nu e, du-te şi-o pune înapoi şi mai caută.


***

Prin somn, deranjat de tentativele mele de-a-l înveli:
- Mami, nu faţi nimic!

Irecuperabilii

În orice context, dacă nu-i convine ceva, Muţunau începe (in felul lui) să protesteze.
Şi... ce să vezi... şi eu. Ce se naşte din pisică, tot şoareci mănâncă.
În orice context social, dacă nu-mi convine ceva, încep să protestez. (da, am "fan" club pe ici, pe colo...)


E fix acelaşi gest, de protest.
Exprimă o nemulţumire.
Intenţia din spate e tot aia.
E doar comunicat diferit.


De ce în cazul meu e admisibil, şi într-al lui nu?

Doar pentru că eu-s ceva mai înaltă, şi posed vorbă mai şfichiuitoare?
(Acest ultim aspect se poate remedia rapid, Muţunau e mai mult decât dornic să-nveţe şi replici percutante, şi maniera de-a le emite pe loc, chit c-am deveni amândoi excesiv de simpatici & vor circula pe net poze cu noi, văzuţi prin cătarea puştii.)

Minerul minor

- Când avea şase ani, tatăl meu a început să muncească în mină, mi-a spus R. 12 ore pe zi, treaba lui era să stea, pe întuneric, la primirea vagonetelor. Îmi spunea că în cele mai multe zile, peste el treceau şobolanii, fugind spre adâncul galeriei, unde aveau să găsească mâncare - resturile ori firimiturile rămase de la mineri. Nu primea lămpaş - ce rost avea, dacă se descurca pe întuneric?
La şase ani.

Se întâmpla acum vreo 80 de ani.

N-a trecut realmente chiar atât de mult timp, dacă stau să mă gândesc mai bine.

O văd

(eu & puştiul din Al şaselea simţ.)

În tatăl de la grădiniţă, puşti singur şi trist ajuns adult mare, pretins autoritar, fals important, ostentativ pretenţios şi jenibil. Nu, nu face avansuri nimănui. Nu despre asta e vorba.
Prin tot ce spune şi ce face urlă, copilăreşte, după atenţie. Dureros. După o atenţie pe care, acum, n-are de unde s-o mai capete, şi peste lipsa căreia, se vede treaba, n-a putut trece niciodată.


În colega de servici căreia nu-i poţi spune nici dă-te mai încolo fără să vezi pe loc reflexul slugarnic-defensiv de-a pleca ochii şi de-a miorlăi, disperat, orice, în încercarea de-a se face, cu orice preţ, simpatică. Acceptată. Ne-gonită. Admisă. Iubită.
Fata care-a-nvăţat să fie, pe dinafară (ori poate şi pe dinăuntru...), suavă, supusă, blocată şi-ncleiată-n propriile impulsuri contradictorii, dar cu bucle, perle şi gropiţe, bucuria oricărui fotograf, în aşteptarea momentului când îi vor ajunge şi ei pâinea şi cuţitul. Sau secera şi ciocanul. Sau drujba.
Şi care, până atunci, nu e deloc ferită de abuzuri, în sânul familiei ei fericite.


În bunica mereu prinsă, eventual de una singură, în concursul auto-instaurat "cine e cea mai bună mamă”, care otrăveşte discret, încet şi iremediabil, încă nişte vieţi, şi-n care se omite fix răspunsul la-ntrebarea "a cui?"


E mare, neagră, rece, densă şi profundă.
Neiubirea.


De cele mai multe ori fug de ea, cu preţul unui oftat de spaimă, pentru că e mai mare, mai veche şi mai puternică decât mă simt eu în toate dimineţile-mi obosite.

Dar, din când în când, reuşesc să pătrund în ochii aceluia dincolo de tristeţe, renunţare şi furie, destul cât să mă cuibăresc puţintel în spaţiul rămas gol acolo. Preţ de un zâmbet.
Care, oricât de ciudat ar părea, contează.

În lumea lui Muţunau

- De ce nu există culoa'iea albasthrhă la semafohr?

- Maaaami, uite, sandalele astea mi-au hrhămas ma'i!

- Dăăăăăăăăhăăăă!
(aceasta este o înjurătură. o aud de fiecare dată când, ori din lipsa mea de timp, ori din fermitatea "directivelor", se simte presat. nu ştiu de unde provine - că împrumută atât de multe lucruri de te miri unde, încât nu mai ştii de unde ţi s-a tras)

- Mami, t'ieci şi te culcă, altfel nu o să te poţi t'iezi pent'u ghrhădi!

... şi încă vreo paişpe pe care le-am uitat.

Cărticele de la HinklerBooks

Zisă şi „Străluceşte şi învaţă”.

Am luat-o de la Antic ExLibris, cred c-a fost vreo 30 de lei. În serie mai sunt încă 3, toate pe acelaşi principiu: ai un (să-i zicem) pix cu vârf luminător. Vârful luminător, odată plimbat pe pagină, lasă urme fosforescente care durează 10-20 de secunde.

Distracţia e garantată.

... cel puţin până când "pixul” nu mai luminează.
Nu, nu ştiu nici cum s-a stricat, nici cum se repară (deşi lucrez intens la acest ultim proiect!)

Detalii... sau răbufneli

Aşaaaa... După o primă săptămână de grădinilă cu prezenţa bunicească, au venit a doua (şi apoi a treia), fără.

Motiv pentru copil să facă n-şpe feluri de figuri pe teme de rămas brusc fără Bunica (pe lângă care stătuse nu mai puţin de şase săptămâni de belehuzeală, pe alte meleaguri, mai permisive), şi pentru mine să-mi exersez abilităţile de mascat / oprit / înghiţit / dat în surdină urletele care-mi tot veneau pe gât în momentele succesive de descoperit varii chestii...

... cum ar fi relatările (extrem de bogate în amănunte; grafice, cum ar zice anglo-saxonu') unor lupte cu săbii de pe urma cărora nu ştiu cui i se tăia capul şi nu ştiu cui îi curgea mult sânge de nu mai ştiu unde. Bunica a avut mare noroc că n-a fost prin preajmă la momentul relatării muţunautice, altfel junele risca să prindă, în direct, reluarea: în versiune karate-do, dar nu mai puţin spectaculoasă.
Asta, ca să nu mă mai mir de ce are Muţunau atâtea coşmaruri.
Că de ce repeta la infinit milioane de reclame dedusesem.

Explicaţiune: nu mă uit la televizor. Din motive de neplată, nu mai am cablu de când eram gravidă în luna a cincea. Nu l-am reinstalat niciodată şi nu doar că nu regret, mă felicit pentru starea actuală de lucruri. Argumente de tipul "da' tre' să aflăm şi noi ce se mai întâmplă" mă lasă rece (am net, selectez strict ce mă interesează) şi, pe deasupra, n-aş avea nici timp. Nu încerc să conving pe nimeni să facă la fel (deşi mă bucur în secret când dau peste câte un tovarăş de ostracizare a teveului) şi nu e cazul să-ncerce nimeni să mă re-convertească la telespectatorisme. Sunt prea obosită ca să suport televizorul mergând "pe fundal”, (deşi încă n-am înstrăinat aparatul, care, de unul singur, încă mai prinde 2-3 programe) aşa încât, iaca, nu servim .
Noi. La mine.
Dar Bunica, la ea, da.
De aici şi până la a scăpa telecomanda pe mâna copilului care ajunge să se uite la nici nu ştii ce, în vreme ce tu faci altceva, altundeva, fie şi numai pentru 2-3 minute, nu e mult. Desigur, puţin discernământ va împiedica dezastrele. Dar trebuie să-l ai.
Se vede treaba că nu e cazul nostru.


... cum ar fi deruta muţunautică de grădinilă - pe motiv de schimbat grupă, schimbat educatoare, schimbat sală, schimbat tot. Asta, de bine de rău, e gestionabilă într-o măsură ceva mai mare. Am convenit ca Muţunau să fie lăsat să doarmă mai mult şi-am stabilit şi ce texte comune îi aducem pe la urechi şi acasă, şi la grădi, ca să-l ajutăm să se adapteze mai uşor.
Dificil, pentru că 'mnealui nu e deloc docil. Dimpotrivă.


... cum ar fi conversia sincer exasperantă în copil-de-înaltă-mentenanţă.

Muţunau strângea după el. Nu tot, nu tot timpul, dar strângea.
Ei.... strângea! Cu sublinierea ultimului a. Pentru că la Bunica, desigur, nu i s-a cerut asta - strânsul se făcea instant, în oftaturi şi reproşuri buniceşti. Adorabil.

Muţunau putea fi lăsat singur să se joace.
Putea. Acum sunt în minunata situaţie de-a nu putea ieşi din încăpere fără să mi se urle în trei milisecunde după varii pretexte de conversaţie (chestie pe care o detest organic; vorbeşti ce ai de vorbit cu mine cât suntem în aceeaşi cameră; desigur, asta presupune să ai minţile relativ adunate şi să-ţi fie clar ce subiecte avem; dacă totuşi mai apare ceva, vii după mine, nu urli peste umăr, ca mârlanu'). Nu, nu e anxietatea de separaţie. E mai rău.

Muţunau adormea şi dormea singur.
Acum, post săptămâni de dormit cu Bunica, pen' că, nu-i aşa, e simpatic, ce drăguţ dormeam noi împreună, sunt consemnată la somn şi tre' să duc mari lupte de apărare a patului propriu - Muţunau se foieşte intens, eu mă trezesc rapid, somnul întrerupt nu doar că nu-mi prieşte, mă transformă în Monte-Mistreţul-Neprietenos, şi, spre deosebire de alţi cetăţeni, eu tre' să mă duc la muncă.
Pe-aia cu paturile separate am biruit-o. Da' dacă îndrăznesc să nu mă culc în acelaşi timp cu el... Hiroshima, Fukushima şi Nagasaki, toate la un loc, par o mică glumă pe lângă intensitatea, frecvenţa şi pretextele urletelor care urmează.

Singurele veşti bune e că par să-i fi trecut virozele (deşi... mă aştept ca asta să fie mai degrabă liniştea de dinaintea următoarei furtuni), că are zile-n care mănâncă de sparge, şi că suntem, în mod cert, într-o nouă etapă. (Nu lină.)

Aş fi vrut să putem merge la festivalul de teatru pentru copii.
N-am energie. N-am nici pe unde călca prin casă, pentru că, desigur, pe de o parte ce strâng se aruncă instant la loc, pe de alta, fac non-stop curse de răspuns la răcnete.