Eu cum nasc? (rubrica răspundem ascultătorilor)

(sursa foto)

Cea-mai-simpatică-graviduţă-din-lume, puţintel bulversată, a-ntrebat-o recent pe Mamiţuni:
- Auzi, eu cum nasc? Tu ai născut natural, nu?

Na, c-am ajuns guru.
Pe Mamiţuni a pufnit-o râsul (dar asta s-a văzut mai târziu, într-un moment mai puţin nepotrivit). La fel se-ntâmplase şi pe vremea aceea de rotunjime absolută (ă-hă-hă-hăăăă, cât a trecut, drrragii moşşşului, o veşşşnicie! să tot fie fo' trei mii de chiloţi absorbanţi schimbaţi între timp, şi cam tot atâtea ore de somn lipsă la inventar), când, după intrarea triumfală (fond sonor cu zgomote elefantine) în săptămâna 36, proprietara mâinii care plimba transponderul pe burtoace a-ntrebat:
- Noi cum naştem?
Mamiţuni fiind plină (ochi!) de onomatopee, cu fălcile umflate de râs, iar Corina-doctoriţa deloc surdă, întrebarea s-a re-emis rapid, corect reformulată:
- Pardon, că naşti numai tu. Deci, cum te-ai hotărât?
- Eu, a zis emfatic Mamiţuni, m-am hotărât că nasc oricum. Vedeţi bine că posed de mult ditamai burtanul. Tânărul să binevoiască să iasă cumva, că abia îl mai car. Câtă vreme nu vreţi să mi-l scoateţi pe nas, cred c-o să fie-n regulă.

La auzul relatării, Cea-mai-simpatică-graviduţă-din-lume s-a destins un pic. Da' nu mult.
- Păi toată lumea de aici a născut prin cezariană. Şi sor-mea, când a auzit că vreau să încerc cu epidurală, a zis: "Ceeeeee? Eşti nebună??? Vrei să te rupi în două? Să nu mai poţi de durere? Te-ai ţicnit? Te duci, te taie, te cos, gata!" Şi pe mine mă sperie fazele alea cu copii născuţi cu cordonul înnodat la gât. Ştiu pe cineva, o tipă al cărei copil a rămas cu nişte probleme. Nu îţi face nimeni nici o ecografie înainte de naştere? Cum se poate întâmpla asa ceva? De-aia am zis să te întreb şi pe tine. Că ştiam că la tine n-au fost probleme.

Luând lucrurile de la capătu' (crono)logic şi sintetizând discuţia (cam dezlânată şi foarte des întreruptă de vizitatori) purtată la cafea cu lapte, respectiv numa' lapte, părerile lu' Mamiţuni (şi ale altor savanţi) sunt următoarele:

Atenţie: e vorba de păreri pur personale, cu caracter informativ, nu medical. Se vede, de altminteri, după felu-n care-s formulate... Nu le luaţi drept literă de lege. NU se vor potrivi tuturor cazurilor!!!


0. Opinia de gradul zero: indiferent ce idei dezbaţi şi ce hotărâri iei tu, natura s-ar putea să fie de altă părere.
Există situaţii neprevăzute care impun cezariana de urgenţă, după cum există (e drept, în mai puţine cazuri, mai ales la primipare), situaţii din categoria copil-care-pur-şi-simplu-nu-mai asteaptă-şi-vine-pe-lume-acum, gravidă-programată-pentru-cezariană-care-nu-ajunge-în-timp-util-pe-masa-de-operaţie, travaliu-care-progresează-neaşteptat-de-rapid, în care se renunţă la cezariană, că pur şi simplu nu mai are sens, ar însemna să dai ceasul înapoi. Asa că laşi natura să-şi urmeze cursul şi o (mai) susţii, pe ici, pe colo.

Post-partum nu mai are nici un rost să-ţi faci sânge rău că lucrurile nu au mers fix aşa cum îţi planificaseşi.


1. A se băga la cap: Nu există naştere "superioară".
Nu e nici o competiţie. Auto-plagiindu-mă-n modul cel mai patetic posibil, reiau: pleci de la maternitate cu un bebeluş (sau cu doi, dac-ai prins acu' nouă luni promoţia aia cu gemeni!), nu-ţi dă nimeni ca premiu şi un căţeluş, c-ai născut tu aşa sau aşa, aplauzeeee! (Ceea ce nu e, de fapt, rău. Oricum, o să constaţi ulterior că numa' căţeluşu-ţi mai lipsea!)

Rezultă copil sănătos şi mamă apt-combatant? Asta e, până la urmă, ceea ce contează.


2. Nu te grăbi/lăsa presată cu decizia!
Dacă nu ai antecedente medicale distincte şi nu-ti planifici o naştere ieşită din comun (cu un medic foarte ocupat / într-o clinică din alt oraş /din altă ţară / în alte conditii aparte), nu prea are rost să insişti să te hotărăşti cum naşti înainte de (dacă nu luna a 9 a) trimestrul al treilea de sarcină. Între săptămâna 24 si săptămâna 36 se pot schimba enorm de multe.

Asta nu înseamnă că nu tre' să te informezi din timp cu privire la plusurile şi minusurile ambelor variante! Doar că... nu e cazul să decizi "cezariană!!!" imediat ce ai văzut cele două linii pe test.


3. Apelează la instinct. La al tău!
Nu uita că toate cele de la care ceri sfaturi îţi vor vorbi (cum altfel!) despre experienţele lor, nu despre a ta, şi că gravidele nu pot delega pe cineva care să nască, indiferent cum, în locul lor. (Doamnele cu mame-surogat, poate... pentru gravide însă, e cam târziu!) Când istoricul medical propriu o indică fără echivoc, asta e, da' altminteri, nu-i cazul să faci din cezariană o tradiţie de familie. Nu pune botu' la fanatisme. Ori la intimidări. Indiferent de unde vin şi de ce soi sunt.

Simţi că e cazul să încerci să naşti "normal"? Masaj perineal de prin luna a 7-a, minge medicinală, exerciţii de tonifiere a planşeului pelvin, exerciţii de respiraţie. Toate, cu scopul de a te asigura că te ţine fizicul şi că o să-ţi poţi păstra calmul în timpul travaliului.
De întrebat medicul, de prin săptămâna 36, cum e copilul angajat în bazin şi dacă, atât cât se poate vedea şi palpa, există vreo indicaţie de cezariană. Atenţie la greutatea prezisă de ecografii, aparatele mai indică şi mediane "mincinoase"! (copilul poate fi mai mic)
Vezi cum e cu epidurala. Vii cu trusa de acasă, are spitalul? Va fi anestezie cu picătura continuă?

Simţi că vrei bisturiu? Că te temi de dureri, de travaliu lung, de mai ştiu eu ce? Că nu crezi c-o să le/te poţi stăpâni/suporta? Important e să te simţi tu confortabil cu decizia luată. Pe tine te operează. Asigură-te că ştii la ce să te aştepti în primele câteva zile dupa operaţie, mai ales în primele 24 de ore. Roagă medicul să-ţi dea detalii. Poate fi util să vizitezi o mămică proaspat operată. Şi mai util e să te vezi cu o lauză care a născut prin cezariană. De la ele o să afli o mulţime de detalii referitoare la limitările impuse de operaţie/convalescenţă.

Şi recapitulează opiniile zero şi unu înşirate mai sus.


4. De disconfort ai parte în ambele variante.
Disconfortul există, în grade variate, pentru toată lumea, la toate naşterile. Cine zice altfel era ori în supradoză de endorfine (ce noroc!!! să-mi facă şi mie cinste cu o transfuzie! hai, că mi-am ridicat mâneca!!) ori de tranchilizante (ceea ce, sincer, nu invidiem).
Chestia e că, după, şi de cicatrici, şi de cusături, şi de tot restu' o să-ţi pese mult mai puţin decât te-ai aştepta.... M-aş hazarda să spun că disconfortul (ah, ce denumire eufemistică!) nu e insurmontabil. Vei avea alături un mic ghemotoc care se va ocupa de asta!

Ca să clarificăm un pic:
Liniile generale sunt, în mare şi lăsând la o parte complicaţiile alea de-ţi fac părul măciucă, şi care pot apărea indiferent de situaţie, următoarele:

- cezariana, care îţi lasă vaginul intact (pentru libido nu garantăm...), e operaţie majoră, cu riscurile operatorii de rigoare, nu puţine, cu refacere ... ca după operaţie majoră, cu serioase dureri post-op în primele 24-72 ore (pentru care da, există calmante!), cu oarece dezechilibre hormonale (pentru că lucrurile merg altfel decât a planificat natura), cu (mai ales la primipare) perturbarea instalării lactaţiei, cu cicatrice, cu indicaţia ca următorii copii să se nască tot prin cezariană (cel puţin in România... unde prea puţini "se riscă" să te asiste la VBAC, drept care... treci iar la cuţit), şamd.

- despre naşterea vaginală se spun tot feliul de minuni, şi de bine, şi de rău, da' se omit, după părerea lui Mamiţuni (şi a savanţilor ălorlalţi, cum ziceam), amănuntele legate de două aspecte esenţiale: vagin şi endorfine.
Cu tot masajul perineal de dinainte şi toate Kegel-urile de după, s-o spunem p'a dreaptă, nu prea mai eşti ca înainte. A nu se înţelege dezastre ori exagerări sinistre! Da' lucrurile se schimbă. (E evident de ce.) C-o fi mai bine sau nu, şi-n funcţie de darurile primite de la mama natură (în materie de elasticitate musculară), şi respectiv de la medicul care te asistă & "brodează" , asta e altă poveste, pe care tu şi jumătatea o aflaţi la 6-8 săptămâni după naştere... (şi respectiv după 6050-8400 de Kegel-uri. da, 12 seturi de câte 12 pe zi).

Naşterea vaginală este însă, realmente, mai simplă. (iarăşi, opinia de mijloc, statistic vorbind) Te refaci rapid, n-ai atâtea dureri (sau n-ai deloc!) după, premisele alăptării sunt mai bune, ai, în general, mai puţină bătaie de cap. Mult mai puţină. Iar pentru "duşul" de endorfine de după (care, zic testele, nu se declanşează la aceeaşi intensitate când naşti prin cezariană)... Mamiţuni ar mai naşte de vreo 10 ori!

De ce n-am zis nimic de dureri?
Pentru dureri sunt relevante două aspecte, unu' legat de durată (şi aici intervin tehnicile de "avansare" a travaliului, pentru care mingea medicinală e un dar divin!) şi celălalt de intensitate: epidurala cu picătură continuă - dozată pe durată travaliului. Nu că Mamiţuni ar şti realmente cum e; c-ar fi apucat, cumva, să scoată trusa Brown din ţiplă!

Aşa că, în baza experienţei directe&personale, se va adăuga la păreri faptul cum că, pentru dureri, în afară de, subliniem, mingea medicinală=dar divin (staţi cât mai mult pe ea înainte de a pleca la maternitate şi, eventual, faceţi ceva şi luaţi-o la spital, chit c-o să se strâmbe lumea la voi şi că nu prea e loc...), există şi surpriza utilă numită prag ridicat la durere. Un fel de nesimţire... nervoasă! De mare ajutor la dentist şi la naştere, unde stai cuminte ceva mai mult până să simţi durere, pragul ăsta ridică probleme în alte privinţe, cum ar fi purtatul pantofilor noi: pân' te prinzi mătăluţă că ai bătături, ele-s deja de-un hectar şi-adânci până la os. Deci... mai uşor cu invidia, da?

Epiziotomie? Aici răspund scurt: masaj perineal + discuţie cu medicul (nu neapărat în acelaşi timp!) Da' la următoarea naştere în familia Muţunau, se merge fără epizio.


5. Naşterea e doar prima etapă.
Nu vreau să minimizez experienţe ori să sperii pe careva. Afirm cu tărie că naşterea e un eveniment major, nu doar "o simplă experienţă biologică" (aşa cum am auzit, de la o vehementă şi atotştiutoare "liber" cugetătoare, c-ar fi, de fapt, venirea pe lume a unui copil. fază la care m-a umflat râsul!). Deci chiar merită toată atenţia!
Da' dacă aş putea da timpul înapoi, zău că m-aş interesa mai mult, mai atent şi mai în detaliu cu privire la ce mi se va întâmpla după. (Atacul de panică făcut la ieşirea din spital mi-a indicat cam cât de pregătită mă simţeam să dau ochii, pe post de mamă, cu lumea înconjurătoare!)

Travaliul si naşterea durează un numar de ore. (urăm cât mai puţine şi mai line, fără amintiri triste!) Da' lăuzia durează fo' 6 săptămâni. Şi se poate ca numai după vreo 3, respectiv 6 luni de la eveniment începi să-ţi dai seama cam cât de lovită-n aripă erai, de fapt, matale...

Dar, despre asta, în episodu' viitor!

Până atunci, vizitaţi-i aici p'ăştia de spun:

You don't need
to see their faces
in this pregnancy picture
to know how incredible
they feel.

Se numesc Linnea Lenkus şi fac poze de care mi-aş fi dorit eu să am.

De ce am adus vorba de prematuri

După definiţia de manual, prematurul este nou-născutul cu vârstă gestaţională mai mică de 37 săptămâni, cu greutatea mai mică de 2500g şi talia mai mică de 47cm. Copiii sub 2500g sunt consideraţi prematuri indiferent de vârsta gestaţională la care au venit pe lume, cauzele care disting între naşterea prematură şi întârzierile de creştere intrauterină nefiind încă bine delimitate.

De ce naşterea survine, uneori, înainte de vreme?
Medicii învaţă despre potenţiale cauze fetale (boli ereditare, malformaţii, etc) şi materne:
- mamă cu vârsta sub 20 ani ori peste 40 ani;
- mamă cu talie mică (sub l,56m) şi greutate mică (sub 45 kg);
- mamă cu istoric de infertilitate ori cu sarcini prea dese, la intervale prea mici de timp;
- mamă cu boli acute: gripă, pneumonie, hepatită; boli cronice: tuberculoză, boli renale sau cardiace; intoxicaţii cronice (tabagism, alcoolism, droguri)
- mamă cu tablou obstetric(al) încărcat (uter infantil, malformaţii, tumori, fibromatoză, incompetenţă cervicală, probleme placentare, bazin strâmt) şi/sau dezechilibre hormonale.

Nu le-am înşirat detaliat pe toate; sunt foarte multe. Mai sunt şi generic botezatele "cauze socio-economice": status socio-economic scăzut (a se citi malnutriţie), nivel redus de educaţie (asta ascunde referinţe la următoarele două aspecte... că diplomele de licenţă nu-s tocmai faimoase pentru c-ar garanta naşterile la termen); traumatisme fizice şi/sau psihice; efort excesiv; nerespectarea regulilor de igienă (adică infecţii...).

Sarcinile multiple (gemelare) duc, de cele mai multe ori, la prematuritate. Iar 30% din sarcinile premature sunt de etiologie necunoscută (neprecizată). (Şi mai) sec spus, nu li se cunosc cauzele.

Există mai multe clasificări ale prematurilor: sunt patru grade de prematuritate în funcţie de greutate (I: 2499-2000 g; II: 1999-1500 g; III: 1499-1000 g; IV: sub 1000 ) şi trei in funcţie de corelaţia dintre vârsta gestaţională şi greutatea la naştere (low birth weight, very low birth weight, extremely low birth weight. LBW, VLBW, ELBW.).

Şi kilometri de cărţi, atât strict medicale cât şi pentru publicul larg, despre prematuri.
Din ele şi din alte surse, ai parte de încurajări. Afli că şi personalităţi precum Cuvier, Victor Hugo, Newton, Voltaire, Lamartine, Rousseau, Churchill ori Bonaparte, şi copilul vecinei de la 6 sau unchi-to George au fost prematuri. Şi că, uite, le-a mers, lucrurile au ieşit bine.

Nici o carte din cele pe care le ştiu nu spune nimic despre sentimentul de hău absolut pe care-l încerci, oricine ai fi, în preajma unui copil prematur.

Ţi se vorbeşte despre numeroase deficienţe morfofuncţionale, detresă, cap mare (1/3 din talie), suturi dehiscente, faţă mică, triunghiulară, cu aspect senil, şi afli că, dacă perimetrul toracic al copilului tău prematur este sub 21cm, el este considerat neviabil.
De curbe ponderale. Prematurul îşi dublează greutatea la 2-3 luni, şi-o triplează la 6 iar la 1 an cântăreşte, de regulă, de 6 ori mai mult decât la naştere. (copiii născuţi la termen au la 1 an în jur de triplul greutăţii de la naştere).
De faptul că fetiţele-s mai luptătoare. Despre cât e de important ca prematurul să primească lapte matern, chiar dacă prin tub. Despre precauţie ca mod de viaţă.

Prea puţin sau nimic (probabil ca să nu te sperie şi mai tare) despre spaimele nerostite şi toate lacrimile înghiţite, atât de uşor de surprins la părinţii care se ţin disperat de mână lângă incubator, când îi întind un deget celui atât de mic, sau doar stau să-l privească.
Prea puţin despre montagne-russe-ul emoţional în care vei face intens şi neîntrerupt tumbe 3D cel puţin 2 ani de la naştere. (cartea spune că, după vârsta de 2 ani, copiii nu mai păstrează semnele prematurităţii, recuperează diferenţele de creştere şi sunt, cei mai mulţi, în limite normale; unii recuperează integral chiar de la 1 an).
Despre ambivalenţa cu care priveşti aparenta detaşare a medicilor.
Despre spaima cotropitoare care te apucă, indiferent de context, la auzul cuvântului retard.
Nimic despre faptul că-n primele 3 luni îi vei găsi foarte greu hăinuţe (noroc că mai au pe la C&A), că şi cel mai mic pampers aproape că-l /că o înghite, c-o s-o/sa-l îmbraci de la păpuşi, c-o să te întrebi în fiecare secundă dacă nu greşeşti iar cu ceva ori ce-ai fi putut face ca să...
Nimic despre deruta şi temerile cu care vei citi despre reperele de dezvoltare. Ori despre depersonalizarea impusă de faptul că tu şi mai ales copilul tău sunteţi "un caz". Sau o etichetă cu un număr de săptămâni şi altul de grame.
Nimic despre cât de greu îţi va fi să menţii echilibrul.
Nimic despre intensitatea cu care vei urmări neonatologii care-ţi îngrijesc şi supraveghează copilul, sperând să prinzi şi cel mai mic semn că "va fi bine".

Nimic despre faptul că, un timp, nu ai efectiv curaj să te bucuri de-adevăratelea.


Spre deosebire de alţi copii pe care îi cunoaştem îndeaproape, Muţunau nu a fost prematur. S-a născut după 38 săptămâni împlinite, cu 3400g si 49 cm.
În a treia zi după naştere, ca să mă ajute să mai îmblânzesc furia laptelui, o asistentă m-a trimis la pompa electrică a spitalului, aflată în salonul de prematuri. (Acelaşi salon în care, la un moment dat, doctoriţa Roxana Culcer avea să facă, din două incubatoare defecte, unul funcţional, dând cel puţin unui copil o şansă la viaţă.) Cât a durat tentativa de îmblânzire a celor două pietre de moară din sutienul meu, am schimbat priviri cu un băieţel vioi, cu ochi mari, recent venit pe lume, la 31 de săptămâni.

Era cât o lingură. Una din aceea de lemn cu care învârţi la creme şi sosuri.

Lucrurile astea mi-au venit în minte acum, după mai bine de 1 an, gândindu-mă cât de greu e uneori, la început, şi cu un copil născut la termen. Atunci, la întoarcerea în salon, cele văzute m-au ajutat să iau o hotărâre fără de care nu cred că m-aş fi descurcat până acum.

De asta am postat despre Fight for preemies.
Ar trebui să existe, şi la noi, feluri în care să putem ajuta mai mult.

Taga. Ziggo. Troşcaletă.

Taga:



Zigo


Troşcaletă*:
* conform dictionarului general de motherese, capitolul "Limba mamiţunească", aria semantică a termenului generic de troşcaletă cuprinde toate vehiculele transportoare haioase, de dimensiuni mai mici, indiferent de tipul de tracţiune şi respectiv de numărul de roţi.

Frunzărind noul catalog Imaginarium...

...iată lucrurile care ne plac (potrivite pentru vârsta lui Muţ & preocupările sale actuale) în ordinea-n care apar ele în catalog:
(sunt multe alte lucruri minunate pentru bebeluşi şi/sau pentru copii mai mari; nu le-am inclus; selecţia de mai jos e pur subiectivă şi spontană. deşi... pentru Imaginarium aş scrie oricând şi publicitar, cu plata în produse!)

1. In & On Color Maison, 12-36 luni, 42 x 28 x 34cm, 159 RON


2. In & On Saturnino,12-36 luni, 119 RON
3. In & On Stella, 12-36 luni, 79 RON

4. Babymusic Ritmos, 12-36 luni, 129 RON

5. Stories, 1-6 ani, 99 RON.
Chestia asta trebuie văzută. Pare foarte interesantă, mai ales că are potenţial de folosire îndelungată!


6. Glu-glu Acquaflutes, 3-6 ani, 85 RON

7. Glu-glu Sakoblu - 69 RON
Or avea şi verde? Noi avem baie verde.

8. Bb Cosmos Mano-marionet, de la 0 luni, 54.90 RON
Cred c-am să iau două!

9. Bb Cosmos Playbaby Gym - 10-36 luni, 450 RON
Este la pret redus, fusese 625 sau 650 RON, sau cam aşa ceva. Pare o variantă bună pentru zilele ploioase şi/sau friguroase. Nu ştiu de ce, îmi plăcuse mai mult la prima vedere...

10. Pijama-manta Reversible, 10-36 luni, 199 RON
Doar informativ, pentru că deja am forfecat, epigonico-plagiatoro-falsificator, un sac de dormit "obişnuit".


11. Bed Rails, 1-3 ani, 199 RON.
Cu precizarea că, la auzul preţului (citez: "Cââââât???"), deja s-a voluntariat un meşter să producă & să ne doneze un substitut rezonabil!

12. Scena Grand Teatro, de la 3 ani, 299 RON.
Aici, meşterul ante-menţionat s-a frecat gânditor pe bărbie, a dat meditativ din cap şi-a zis: "Hmm... să vedem.... ce dimensiuni?"



13. Concerto Grand Piano, 3-10 ani, 499 RON.
Fir-ar, tocmai ăsta (favoritul absolut!) s-a scumpit - cu cel puţin 100 RON. Nu doar aici, peste tot. În celelalte magazine din reţea apare la preţul de 119 euro. Şi, nu, nu o să aştept încă 1-2 ani înainte de-a-l lua!
(In copilarie, Mamiţuni a avut pian mic, din ăla chinezesc, cu 2 game. Da' evident c-a făcut bine şi l-a stricat de tot!)


14. Rock&Drum, 5-10 ani, 499 RON.
Aici domneşte aprioric senzaţia copleşitoare de regrete profunde brusc instalate la (foarte) scurt timp după ce această măreaţă instalaţie va încăpea (dacă, vreodată) în ghearele lui Muţunau.


15. Guitarock Star, de la 5 ani, 399 RON

16. Concerto Guitar, 4-8 ani, 179 RON

17. Cowboy Wigwam, de la 3 ani, 1299 RON
Nu că n-am avea cort(uri). Sau căsuţă de joacă.
Da' dacă m-aş prinde cum se poate costrui structura...


18. Let's Play Diver 1000 Caras, de la 5 ani, 79 RON
Aştia zic "de la 5 ani". Nu-i cred.


19. Let's Play Diver Tree, de la 3 ani, 79 RON
Să vezi aici împunsături şi potenţial de ochi scoşi... ca la Morocco!



20. Koloro Mega Set, de la 3 ani, 129 RON


... şi multe altele, la care ne-om gândi cel devreme peste 1 an.


Ce avem deja, şi stăpânim cu drag:

Glu-glu Acquapark
Dimensiunile indicate în catalog (38,8 x 27 x 9,2 cm) sunt, mai mult ca sigur, referinţa logistică pentru ambalaj, Acquapark-ul montat are lăţimea căzii de baie standard, cam 90cm!
Ventuzele sunt imposibile (sau poate-or fi de vină căzile noastre, cu margini insuficient de late). Da' jucăria e oricum foarte iubită!


Babybravo Potty Duo
Deocamdată nefolosită la adevăratul potenţial, dar foarte captivantă ca obiect de studiu.
De pe vremea când mai era încă patruped, Muţunau putea fi lăsat singur, în deplină siguranţă, în imediata apropiere a oliţei-momeală (pe atunci neinaugurată): se juca intens de-a ridicatul şi pusul capacului, cu orele! (exagerez, evident. nu stătea mai mult de 10 minute. ceea ce, pentru Dl. Plimbărilă, era şi încă mai este, oricum, un record!)

Şi... gata! C-am visat destul pentru azi!

Incredibilis Academia Parentis. Teatru scurt

[Decor minimalist. Pe frontispiciu scrie "Incredibilis Academia Parentis". Dedesubt apare subtitlul "Phasma Phasmatis Fabulatorica Sopor". În jur, plin de norişori pufoşi. Aşa, ca-n orice vis.
Mamiţuni, în pijama, desculţă şi ciufulită, se duce, împleticindu-se şi căscând copios, să se înscrie. Vine din partea stângă. În centru, la pupitrul mare, o consilieră la patru ace, cu ochelari, suspect de asemănătoare ba cu pediatra lui Muţunau, ba cu Bunica, o vede venind şi cere Motanului de Serviciu un biblioraft îmblănit. În dreapta sunt câteva rafturi. Motanul de Serviciu are o zgardă argintie pe care îi e scrisă caligrafic funcţia şi un medalion sclipitor în formă de monedă găurită. După îndeplinirea tacticoasă a cererii, se culcă la loc pe pernuţa de pe pupitrul lui mic.]

- Aşa... v-am găsit dosarul. Aveţi, văd aici, recomandările, precum şi o serie de credite la unele din disciplinele noastre. La partea practică staţi relativ bine. Construcţii, demontări, reparaţii, aveţi destule la activ ... listă lungă. Nu aveţi raportate explozii. Calificativ: "Baieţoi". Iar, foarte bine la Cunoaşterea Naturii şi la Interacţiunea cu Animalele Domestice. Ca şi la Sport. Şi la Pescuit! Tehnici de Prim Ajutor, foarte bine, Lecturile Obligatorii de Parenting, sunteţi pu-ţin-tel în urmă, dar nu dramatic, colecţie de jucării aveţi, maaare păcat c-aţi distrus trenuleţul acela chinezesc,
- Nu l-am distrus, s-a pierdut.

Consiliera, oarecum surprinsă de neaşteptata intervenţie, îi aruncă lui Mamiţuni o privire de-aia, pe deasupra ochelarilor:

- Îhîm. Quippe. Singur. Te pomeneşti că s-o fi şi întors în China. De dor de casă.
- Am păstrat trusa Mikroskop! Şi cuburile de lemn! Maşinuţa cu baterii! Cărticelele!
- Era şi culmea să n-o fi facut. Maşinuţa, helas, nu va mai funcţiona mult. Să continuăm. Nu excelaţi la cusut, la broderie sunteţi un dezastru, da' deocamdată nu e o problemă.
Hm, aveţi un profil provocator. Nu tocmai echilibrat. Începător-Descurajat la Instrumente Muzicale şi la Arte Plastice, mai puţin la Desene pe Asfalt, unde sunteţi la avansaţi. Avansat la Obrăznicii şi Tehnici Elaborate de Cotrobăire, la Căutare de Ciuperci, Alune şi Fructe de Pădure, la Mirosit, la Colecţionat, la Spus Poezii Foarte Devreme.
Avansat la Spus Minciuni.
Era de aşteptat.
Ieşit din Comun, eximius la Inventică, Jocuri şi Idei Trăsnite - patinoarul din casă a fost foarte apreciat, să ştiţi, impresionant, cu ce economie de mijloace, doar apa pe linoleum! Se şi predă acum, ca studiu de caz. Foarte bine la Născocirea de Poveşti, Identificarea de Ascunzişuri, Motricitate şi Cocoţare in Copaci şi la Urmarirea de Cartiţe şi Şoricei. Comperte.

- De patinoarul de afară nu s-a spus nimic?
- Noroi pe principala cale de acces poate face oricine. Să trecem la subiect. Ce v-ar interesa acum?
- Păi... momentan... prestidigitaţia. Cum subtilizezi şi cum ascunzi rapid obiecte interzise şi nu-se-ştie-cum-înhăţate, şi cum le înlocuieşti pe nesimţite şi fără proteste cu alte obiecte permise.
- Da, Prestidigitaţie, foarte bună alegere, notat. Altceva?
- Un curs de modificare subită a temperaturii, vă rog. Mă gândesc la încălzirea rapidă a laptelui şi la scăderea febrei.
- Da, mai avem locuri, vă puteţi înscrie. Are şi Elemente de Magie şi Tehnici Pământene, o să vă placă. Dar vă previn că nu puteţi trece la avansaţi decât dacă dovediţi sistematic şi Talent Deosebit.
- Ăăăă.... ceva de înţelegere rapidă? Ghicirea dorinţelor? Anticiparea intenţiilor?
- Nu vreţi mai bine Transmiterea Limbajului prin Cântecele? Studiile noastre arată că e mai utilă.
- Ba da. Mai bine. Cursuri de desen?
- Hm... mă tem că pe astea o să trebuiască să le studiaţi singură. Aveţi bibliografia, şi văd că aveţi şi materiale, şi câteva din cărţile bune. O să vă ajute îndrumătorul, e drept, dar sunteţi pe cont propriu.
- Alegerea jucăriilor?
- Tot autodidact, tot pe trezie. Nu se poate face chiar totul în vis, deşi vă mai ajutăm şi noi. Aşa, cu câte un imbold, un impuls... Mai alegeţi-vă pentru moment o singură disciplină, să nu vă aglomeraţi prea mult curricula pe primul semestru. Nu uitaţi că trebuie sa fiţi punctuală, sesiunile încep la orele 23.30, respectiv 3.00, trebuie să fiţi deja bine adormită ca să puteţi intra. Lecţiile pierdute nu se prea pot recupera.
- Convingere rapidă? Diplomaţie?
- Aveţi cărţi despre inteligenţa emoţională. Uitaţi-vă până una-alta prin ele.
- Auziţi, da' ce e Academia asta, un fel de Hogwarts? Cu scuze pentru ignoranţă. Eu, ce nu ştiu, întreb.
- Tot e bine. Doamne, dar vin din ce în ce mai mulţi insciens, ignotus, fără nici un fel de prezentare. Nu ştiu, zău, ce fac agenţii noştri. Mă mir, sincer, că mai nimeriţi vreo Cale. Sunteţi la Academia Incredibilă pentru Părinţi. Aţi văzut, scrie la intrare.
- Da. Nu c-aş şti exact cum am ajuns aici.
- Hogwarts e altceva, acolo se învaţă numai magie. Şi Hogwarts e într-o carte. De ficţiune! Academia există... simplist şi pe scurt spus, în dimensiunea onirică. E foarte eficient, mai ales că dumneavoastră, părinţii, nu prea aveţi timp. Una dintre variantele de acces este somnul adânc. Aşa aţi venit, de altfel, şi dumneavoastră. Se poate şi pe alte căi. Copacul magic, de pildă, oglinda, podul casei... dar asta e altă poveste. Revenim. Aici vi se rafinează potestas şi sciencia, usus, în materie de ars parentis.
- Potestas?!
- Cântaţi Gaudeamus Igitur şi o să vă amintiţi. De noi ştie toată lumea, doar că aici nu ajung decât cei realmente interesaţi de felul în care vor funcţiona in loco parentis. Unii ne ignoră, cel puţin până când ajung să aibă copii, e o pierdere de vreme să încerci să le explici prea devreme lucrurile, uită aproape tot, iar alumni... ei bine, e trist, nu-mi place deloc eventus, ei uită câteodată prea repede nu doar de noi, ci şi ce au învăţat. Li se pare că ştiau oricum totul, din instinct. Eronat. Procedura noastră este ca, de-a lungul anului, până când acumulaţi corect şi complet res rei, să vă ajutăm să stocaţi în inconştient. E cam aglomerat acolo, dar e un loc foarte bun. După aceea, pe măsura ce dobândiţi usus, păstraţi numai esenţialul. Pentru că...

[Se aude un zgomot ciudat. Motanul de Serviciu ciuleste urechile.]

-Ahh... e momentul să ne despărţim. Rămâneţi cu materiile astea. Completăm lista când reveniţi. Aveţi grijă, somn adânc. La orele indicate. Mai lăsaţi calculatorul. De cel puţin patru ori pe săptămână.
-Bbbine. Uăăăăhhh.... (cască). Totuşi... ceva mai multă atenţie? Ochi la ceafă? Un al şaselea simţ?
- Patientia. Completăm pe îndelete când reveniţi.
- Uaaahhh... Bine. Mul-ţuu-meeesc.
- Vedeţi că nu staţi deloc bine cu latina, strigă consiliera.

Dar Mamiţuni s-a trezit deja, n-o mai aude. A dormit puţin, dar se simte, ca foarte rar în ultima vreme, foarte odihnită. A fost un somn bun. Îşi aminteşte rapid c-a avut un vis spectaculos, dar nu mai poate spune şi ce anume a visat. Visul îi alunecă printre degete. Se volatilizează. Se mai întâmplă.

Inexplicabil, îi tot vine să fredoneze Gaudeamus Igitur.

Fight For Preemies // Bloggers Unite

Fight For Preemies // Bloggers Unite

Posted using ShareThis

American Masters

Fără legătură cu mămitul.
(Punem rapid referinţa deoparte, ca hârciogu'...)

American Masters, creat în 1984 de Susan Lacy, e un fel de bibliotecă filmată (aşa zic ei.) Reflectă istoria personajelor cheie din cultura americană.

Pe site există o listă de episoade. Plus alte detalii.

Poveste fără morală

Seara. Eu, pe fugă, la supermarket. Pe gardul din faţă stă o fetiţă. Să tot aibă vreo 7-8 ani. Din mers, îi văd, în lumină, culoarea pantalonilor (roz) şi remarc că e curat şi îngrijit îmbrăcată (cu sclipiciurile de rigoare pe tricou).

Dau să intru. Uşile se deschid. Fetiţa strigă ceva după mine. Mă-ntorc:
- Ce ai spus? Mai spune odată, te rog.
Fetiţa înghite în sec, uşor intimidată de brusca-mi stângă-mprejur. Se lămureşte iute că-s paşnică şi reia, pe ton de litanie:
- Vă rog, ceva de mâncare... Nu bani. De mâncare.
Nu vorbeşte foarte clar, se grăbeşte, parcă ar spune o poezie compactată.
- Vrei un sendviş? Dacă îţi iau un sendviş de-acolo (arăt spre standul de la intrare) e OK?
Fetiţa mai înghite odată în sec.
- Dacă puteţi să luaţi mai multe, nu sendviş, e scump, mai multe, şi, aşa, mai ieftine... Ştiţi, noi suntem cinci fraţi...

Are părul negru, prins în coadă înspicată. E sprâncenată, cu ten alb şi gură rosie. E drept că şi-o şi tot muşcă, mai ales înainte de-a vorbi. E subţirică.
- Bine, mă duc să văd ce pot lua.

Înăuntru, mă tot gândesc. Ce-i poţi lua, în ideea că ea într-adevăr strânge de mâncare pentru alte câteva persoane, fie şi mici? Iau un carton de 15 ouă. Mă gândesc să iau şi fructe. Între timp îmi sună telefonul. Răspund. Iau, din mers, şi o pâine mare. Mă uit prin rafturi, să văd ce altceva aş mai putea lua. Mă tot gândesc şi la posibilitatea ca fraţii menţionaţi să nu existe. Sau să nu fie atâţia. Să existe doar un adult. Vreun Fagin. Nu, nu iau pui rotisat. Oricum nu le-ar ajunge. Deşi... n-ar fi cerut bani, dacă era şi vreun Fagin în peisaj...? Sau, când cere bani, capătă foarte puţin?
Oare chiar are cinci fraţi? Oare chiar trăiesc din ce obţine (şi) ea, stând în faţa supermarketului? Sau aşa obţin dulciuri? (pe care altfel nu şi le pot permite?) Oare cerşeşte din joacă? Să vadă cum e? Oare cere mâncare şi nu bani ca să scape, în vreun fel, cu vreo chichiţă legală, de poliţie? Oricum n-o pot prinde ăia, dacă fuge... Oare, până acum, nu i-a dat nimeni nimic? Sau poate a primit bani?

Îmi amintesc că, pe vremuri, aşa făceam cu micii cerşetori. Le luam ceva de mâncare. Ei acceptau, mai ales dacă era mâncare caldă, vizibil înfometaţi, nu doar dornici şi, în acelaşi timp, vizibil panicaţi.
În afară de cei care spală parbrize la stop, n-am mai văzut de mult cerşetori copii.

Mă întristez. Când şi cum am ajuns atât de suspicioasă şi de meschină? În definitiv, nu mă obliga nimeni, a fost alegerea mea să caut să-i dau ceva.

Îmi dau seama c-am stat mult, prea mult, în magazin, tot căutând. Nu ştiu cum e să dai, în fiecare seară, de mâncare la cinci copii. La casă, pun în două pungi şi plătesc. Mă grăbesc să ies. În faţă, nici urmă de fetiţă. Fac doi paşi înainte, şi o văd, la 50 de metri, alergându-se pe trotuar cu un băieţel îndesat, brunet, îmbrăcat într-un tricou roşu, cu mâneci lungi. Doi copii care se joacă, veseli. Nu m-a văzut ieşind. N-a mai aşteptat. Am rămas, să zic aşa, cu milostenia-n mână.

Mă uit după ei.
Nu-mi iese din minte c-a vrut să-mi sugereze, non-invaziv, că ştie valoarea banilor.

Mă gândesc ce poţi învăţa despre natura umană, la vârsta de 8 ani sau oricând, stând pe gard, în faţa supermarketului, şi rugându-i pe cei care intră să-ţi dea şi ţie, dacă se poate, ceva de mâncare, mai multe, şi, aşa, mai ieftine.

Dragonii care ne vor ajuta (cândva) la citit

Cam aşa (cu zulufi, da' fără culoarea roz!) arăta copilăria lui Mamiţuni:
Împodobită cu cărţi. Adultul corespondent, potrivit cu poza, este actualul Bunic, şi el, pe vremuri, mare cetitor.

Nu aveam, pe atunci, Dragon Tales. Da' avem acum o cărticică de-a lor - şi speranţa că vom reuşi să trecem pasiunea cetitului mai departe, către Muţunau.
Pasiunea răsfoitului de cărticele cartonate, ţinute cu fundu-n sus, şi respectiv a îndoitului (fie şi prin călcare in picioare) s-a transmis... (avem dovezi ranforsate & lipite cu scotch, onorată instanţă!)
Acum (pen' că pe viitor dorim să îndoctrinăm subtil copilul pe teme gen "cartea-i bună") ne pregătim acumulând hârciogeşte tot feliul de cărticele.

Imaginea este şterpelită cu save picture as & nesimţire(a caracteristică lui Mamiţuni) din casa lui PBS.
Iacătă şi filmuleţ, şi istoria.

Ştiu ce-am făcut asta vară

Precizez din start: coloana sonoră cu solo-ul canin e uşor enervantă...

Cuvinte şi comenzi (preambul)

Muţunau defilează prin casă şi, ca de obicei, dă să închidă şi să deschidă succesiv, de mai multe ori, fiecare uşă întâlnită-n drum. Aproape că ajunge la clanţă. Plus că de-acum se cunosc bine.
- ...şşşş..haaa!
După care semnalizează voios (fără nici un stimulent verbal) obiectul deschizător cu breloc aflat, momentan & temporar, în posesia lui Mamiţuni:
- Chiiii!!!

În curând (circa 2-3 ani) vom ajunge în situaţii asemănatoare cu cea ilustrată de Micul Urecheat, mare dătător de comenzi câinelui Boxie:
- Boxie, şezi! Bravo! Acum, turtit!


Off-topic: Mamiţuni a intrat în depresie pe tema întoarcerii la servici. Of-of-of...

Despre bunicie

Maternitatea... am încercat să zic cum e. Cum mi se pare mie.

Apare (ţup-ţup) şi-ntrebarea: care e corespondentul ... stării (că nu ştiu cum să-i zic altfel), când vine vorba de bunici? Există bunicie, sau ... bunicitate? (se vede din titlu ce termen am ales)
Cum te uiţi la o mică fiinţă care-i copilul copilului tău? Ce-ţi trezeşte? Unde te duce, emoţional vorbind?
Îţi aminteşti de tine, ca părinte? Eşti mai blând, mai detaşat, mai relaxat? Îţi revin toate stresurile de atunci? Te-apuci şi retrăieşti câte ceva? Confişti copilul? (te duci noaptea şi-l furi din pat?)
Păi să-ntrebam direct la sursă.

- Ce este bunicia?
- Cum ce este? se mitraliază instant, indignato-uimit, răspunsul. Grijă!
Aaarggghh, zice Mamiţuni-n sinea ei, ştiind (o, prea bine) că grija se referă la apriorica îngrijorare, nu la îngrijire... Mă-ngrijorez, deci exist. Deviza unei întregi generaţii.

Entitatea bunicească simte ceva-n aer şi, rapid, se repliază "diplomat":
-Stai să mă gândesc cât trag o pipă. (o ţigară cât se poate de obişnuită, doar că mai pompos botezată. aaarggghh, zice Mamiţuni. din nou!)

După care, spre seară, vine triumfătoare cu o lozincă de magnet de frigider:
- "Dacă aş fi ştiut câtă bucurie îmi vor aduce nepoţii, atunci i-aş fi făcut pe ei primii!"

Şi-adaugă, privind peste ochelari:
- Să pui "nepoţi" la singular.

Revelaţii agricole de toamnă

Că tot sunt Zilele Recoltei...

Vineri spre sâmbătă, târziu în noaptea ploioasă, patrulând (motorizat) pe una din şoselele patriei, puteai vedea de departe în zare, pe un câmp, o minunată maşinuţă (dotată cu faruri) care agriculturea pe acolo.

Separat de şocul că se munceşte (la ora 3.00 AM!), întrebările: ce fel de utilaj e (o discuitoare, model nou) şi ce face (pregăteşte însămânţarea grâului). (de ce noaptea... habarnista de Mamiţuni n-a mai îndrăznit să spere că va afla... a presupus că-i vorba de motive economice gen tre' să terminam până dă frigul /acu'i liber utilajul / avem numai o discuitoare nouă... în definitiv, nici ea nu-i exact foarte dornică să precizeze de ce era la 3.00 AM pe drumuri)

Şi aici vine revelaţia: să-ţi cresti copilul în aşa fel încât să priceapă ce vede în jur. Ăsta obiectiv educaţional.

Oare ne-o ţine?

Disparat, despre maternitate şi nu numai

Pornind de la (sau continuând) nişte discuţii pe marginea articolului lui Kreider, mă trezesc, pe altă linie de idei, încercând să definesc (în termenii mei şi pentru urechi atât feminine cât şi masculine de (încă?) ne-parinţi) maternitatea.
Evident, rezultatul e complet digresiv, discursiv şi total nelămuritor.
Nu m-am putut abţine - m-a captivat apologia misterului...

Nu cred că oamenii fără copii sunt nişte porci egoişti. Nu pot, pentru că vreme de aproape 10 ani m-am regăsit în zona asta - expediată rapid, pe negândite, de unele serii de investigaţii medicale ulterior dovedite incomplete & incorect corelate - şi am pretenţia că fac nişte distincţii. (mai în glumă, mai în serios, luarea de bună a primei propoziţii presupune, logic vorbind, că părinţii ar putea fi numiţi porci altruişti).
Ştiu că Cred că, pentru majoritatea celor fără copii, oricât de bine ascunse, regretele (şi curiozitatea!) există. Mai adânc sau mai aproape de suprafaţă... Cu toţii avem măcar un "ce-ar fi fost dacă" - şi, când vorbim despre copii, aspectul se acutizează. (Fie şi numai pentru că noi toţi, am fost, la rândul nostru, copii.) Moment în care întervine în amestec, nu de puţine ori prost invocat (şi şi mai prost dozat) conceptul de libertate. (sau, după caz, pârnaie).

Darrr.... de ce se vorbeşte despre a fi părinte în termeni de câştig şi pierdere?
(Ca şi cum ai avea un capital pe care-ar trebui să-l investeşti instant, că expiră banii, fie într-o vacanţă, fie în redecorarea băii /închiderea balconului?)
De sacrificiu expiator?
De datorie?
De fatalitate?
De investiţie în viitor?
De egoism şi altruism?
De superioritate şi compensaţie?
De mândrie versus jenă?
De regrete?
De instinct?
De valoare?
De garanţii?
De normă biologică, respectiv socială?
De consolare?
De traumă metafizică?

Şi de ce (şi de unde?) atâta încrâncenare?

Nu, n-am răspunsurile general valabile. Eu cred că astea-s tocmai întrebările greşite. Greşit puse. Care-ar trebui să ne indice că nu suntem (cu discuţia, cel puţin) pe drumul cel bun.

Nu susţin că a fi părinte înseamnă (or c-ar trebui să-nsemne) acelaşi lucru pentru toată lumea. Nu suntem la fel. Nu mâncăm la fel. Nu ne îmbrăcăm la fel. Nu vibrăm la fel. Chiar nu (pot să) cred că absolut oricine trebuie să treacă prin asta. Ştiu că eu a trebuit. Şi asta îmi ajunge. Nu-i condamn (deloc!) pe cei care nu o fac. În rest, perspectiva îmi e încă prea îngustă. Nu încerc să "convertesc", pentru că nu mă pot lăsa eu convertită.

Dar cred cu tărie că o (orice!) discuţie despre copii ar trebui să-nceapă de la bucurie.

Mamă a unui singur copil (deocamdată), nu pot să înţeleg (deocamdată) de-adevăratelea provocările celor care au mai mulţi. (Cam la fel cum, fără copil fiind, nu pricepeam complet punctele de vedere ale prietenilor cu copil, în pofida tuturor anilor mei de baby-sitting). Poate că am o idee. Poate că ideea mea e ceva mai bună decât cele ale unor persoane fără copii. Dar (în mod cert) nu e întreagă. Nu e suficientă!

De-aia zic că-n materia asta, vrem-nu vrem, importantă e exclusiv dimensiunea experienţei.
Ceea ce complică inevitabil lucrurile, pentru că trebuie să te decizi dacă o să ai copii în necunoştinţă de cauză - înainte să ştii, de fapt, cum e.

Am dat undeva peste replica: "nu e genul meu să îmi schimb convingerile împământenite după ani şi ani de gândire şi întoarcere pe toate părţile printr-o simplă experienţă biologică."
Am zâmbit. Era vorba de naştere. Într-o discuţie pro/contra făcut copii.
Care naştere poate fi catalogată în multe feluri. Dar numai "simplă experienţă biologică" nu e.
(nu intru în falsa discuţie naştere "normală" versus cezariană pentru simplul motiv că nu există naştere "superioară". aduci cu bine pe lume un copil, aşa cum crezi, simţi, vrei şi poţi. nu primeşti şi-un căţeluş, ca premiu pentru alegere naturală şi/sau performanţă. dacă se dădeau, aş fi observat, c-ar fi trebuit să primesc. sau... trădare! m-au tras în piept ăia de la Municipal şi şi-au oprit căţelul??? hm...)

Iaca de ce nu prea putem să ne-nţelegem.

Chiar dacă ar fi existat o carte completă, scrisă fix pentru mine, despre mine, pe care s-o citesc înainte de naştere (dacă o citeam înainte de sarcină, şi n-aş fi zis haidi, băăă. chiar aşea? aş fi fugit defintiv în pădure. clar), care să-mi detalieze, pas cu pas, etapele prin care voi trece şi aspectele cu care mă voi confrunta, tot n-aş fi înţeles. Pentru că nu ai cum. (poate... dacă vedeam filmu'?)
Să ai copil (copii) este o experienţă care se cere trăită. La modul cel mai visceral cu putinţă. Şi care te transformă pentru totdeauna.
Am mai spus/scris: dacă ai noroc, te transfigurează. Te naşti, şi tu, din nou. E transmutaţie alchimică.


Ce ştie ceara dintr-un stup despre lumină şi despre picurare?


Am bulversat complet ne-părinţii? Posibil. Cu siguranţă, nu i-am lămurit. Eu, babele şi cărţile de "specialitate" (care se-ntrec în a-nşira suavo-ndoctrinat/fanatic sfaturi generalisime, nu de puţine ori contradictorii.) Da, există conspiraţia părinţilor. Chiar dacă doar involuntară, pentru că ne susţin avant la lettre, în pofida diferenţelor personale, multiplele repere comune.
În aceeaşi direcţie zăpăcitoare, să continui:
Nu ştiu cât de relevant ar fi, de pildă, pentru un bărbat să citească ce am eu de zis (sau ce are orice femeie de zis) despre experienţa maternităţii, dată fiind absenţa completă a reperelor anatomice comune. Am primit, de mult, într-un context pe care l-am judecat drept nepotrivit, întrebarea "da' pe mine ce mă face tată? la tine, la voi, e simplu, hormonii!". Atunci, făcând-o ad-hoc pe radio Erevan, am răspuns că nu numa' hormonii, ci şi un mic dar indispensabil ajutor masculin; şi nu hodoronc-tronc mamă, ci, într-o primă fază, "doar" gravidă. Şi că, la prima întrebare, un posibil răspuns e "alăptatul sigur nu. da' dacă încerci, şi chiar reuşeşti, poate te faci mamă!"
Deloc constructiv, este?

Asta-i beleaua cu cele mai multe dintre discuţiile despre parenting. Ai senzaţia că musai trăbă să pleci cu ceva concret. Full proof.
(ghinion, nu va fi cazul)

Răspunsul (unul din cele multele posibile...) se găseşte-n momentele-n care tu, tată, îţi contempli, direct ori prin geamul de la secţia cu pricina, copilul nou-născut. Atât de mic... În clipa când îl iei prima dată în braţe şi vuieşte tot universul că, de emoţie, ţi s-au înmuiat toate articulaţiile - dar nu de asta îţi pasă acum. În lacrimile care-ţi curg de minute bune pe obraji fără să ştii. Chiar şi când/pentru că nu eşti acolo.
În minutele când pândeşti, mai ales în primele câteva zile, "parada mutriţelor", şi te recunoşti şi-ţi regăseşti toată istoria familiei, ştiută şi neştiută, pe faţa ei/lui. În secunda când ţi se linişteşte în braţe. Când îţi adoarme pe burtă. Când o ajuţi pe mamă să-l alapteze. Când îţi zâmbeşte pentru prima dată. Când auzi ta-ta. Când... toate celelalte.
Răspunsul. Parte din el. Restul e deja în tine. Dintotdeauna.
Aşa cred eu c-ar trebui să fie.

Trecem ('napoi!) la mamă şi maternitate.
Maternitatea ridică văluri. (şi da, de dragul aliteraţiei (şi nu numai), adaug că face şi valuri... de obicei, uriaşe...)
E multidimensională şi multifateţată. Inconstantă şi nesfârşită. Sublimă şi înfiorătoare. Bulversantă şi liniştitoare. Simplă şi indefinibilă, esenţializabilă şi ireductibilă. Nu, nu e nici un paradox. Tocmai asta e, eşti în două locuri deodată. Janus Bifrons, la feminin. Nu, nu sunt cuvinte căutate (sunt venite de capul lor). Nu, instrucţiunile nu se livrează de la spital, la pachet cu bebeluşul. Iei numai Vigantolul, nişte chiloţi si-o sticlă de apă plată. (din nou, nici urmă de căţel...)

Maternitatea e în tine, impunând constant arheologia descoperirii.
Se ridică la suprafaţă cu acelaşi gust pe care, a doua zi după ce-am născut, l-am avut privind pe fereastră, la copacii de peste drum, realizând că simt cum le vibrează seva pe sub scoarţă.
(nu, nu era de la anestezie. am născut fără. poate c-ar trebui, oricum, să privim mai des la copacii de peste drum?)

Maternitatea, îndelung şi din gros mistificată, e, în acelaşi timp, supra- şi sub-evaluată.
Maternitatea te pune în context şi te confirmă ca fiinţa umană.
Nu ştiu nici o altă experienţă care să te implice mai complet. Mai radical. Mai intens. Mai profund. (trebuia să beau mai des/mult???)

Oare pentru că e atât de ... obişnuită (în sensul de des întâlnită, lipsită de apoteoza excepţiei numerice, de aureola rarităţii statistice) a fost şi-atât de trecută cu vederea din punct de vedere spiritual? Şi e atât de fals sacralizată de actualele religii majore?

Aş fi putut trăi şi fără să devin mamă. Deşi acum nu-mi mai prea pot imagina cum... mai sărac, mai trist, mai izolat, mai patetic...? Dar aveam (confruntată cu spectrul sterilităţii, îmi făcusem!) o listă de experienţe care să mă poată "valorifica" şi ca individualitate solitară (încă o mai am), alături de consolatoarea replică urecheată "Ei, nu-i gaură-n cer. O să fii cea mai iubită matuşă!"
Pe mine maternitatea m-a îmbogăţit. Şi m-a transformat. Îmi place să cred că spre bine. Spre echilibru.

A, dar te-ngraşi / deformezi. Nu neapărat. Şi-apoi, stima ta de sine chiar stă fix numa-n kilele din dotare? dacă da... hmm... poate nu-i o idee tocmai rea ca, în cazul tau, maternitatea să mai aştepte)
A, dar nu mai ai timp. Nu, nu mai ai. Eu una nu aveam suficient nici înainte.
A, dar devii o momâie îngălată. Dacă insişti.
A, dar te îndobitoceşti. Cum ziceam, dacă insişti... Cred că e mai uşor (pe doveditelea!) să fii manager la/de ditamai firma (şi atât) decât să fii şi mamă - prezentă în viaţa copiilor, nu veşnic pe picior de plecare în Panama - şi proletar, fie şi part-time; deci, nu rezultă îndobitoceală, dimpotrivă... (Asta nu-nseamnă că e simplu ca bună-ziua şi-n siguranţă manevrabil de la biroul de comandă...)
A, dar de unde ştii c-o să iasă/fie bine? Nu ştii. Tehnic vorbind, niciodată nu ştii. În nici o privinţă.
A, dar ajungi o ... mamaie! A, dar cariera? A, dar fuge bărbac-to cu alta mai tânără. A, dar trebuie să renunţi la atâtea... A, dar...

A, zic eu. Dar mai lăsaţi-mă. Maternitatea ridică provocări care nici nu vă trec prin cap şi pentru care nu veţi putea spune niciodată că sunteţi perfect pregătite. Nici una din noi nu e. Noţiunea asta nu există. Ai parte de tone de griji în privinţe despre care nu ştiai că există (din fericire, multe se "evaporă" după primele 6 luni!). Va trebui să te străduieşti sistematic pentru extrem de multe lucruri care, înainte, păreau să vină de-a gata. Vor fi momente-n care nimic nu va mai părea natural.
La primul copil, pierzi din greu vremea cu preocupări terorizante din categoria "scutecul copilului e puţin prăfuit" "e prea gros/prea subţire îmbrăcat", "fir-ar, mi-a tremurat mâna, câte măsuri zici că trebuia să pun?", etc - ca să nu zic nimic de buric!
Descoperi noi universuri de blazare, spaime, inamiciţii, furie, neputinţă, depresie, confuzie, nesomn, amnezie, contabilitate paranoică de respiraţii bebeluşeşti şi de alte (copleşitor de multe!) evenimente potenţial grave.
Mori încet de nenumărate ori.
La capătul tunelului (sau poate chiar mai la îndemână!) e un atotcuprinzător zâmbet de încă mici dimensiuni care le anulează pe toate.

Maternitatea e Kim Clijsters, plecată acasă cu trofeul argintiu-metalic din turneul (US Open) la care venise, dupa doi ani şi jumătate de pauză, cu wildcard şi cu trofeul viu şi blonduţ din dotare.
(a se băga de seamă că doamna nu e slabă; nu asta e ideea)

Dacă v-aţi trezit debitând (oricât de pe şoptitelea) fie şi numai una din ultimele replici "A, dar... " înşirate mai sus, postarea asta chiar nu vă priveşte.
Din punctul meu de vedere, nu-i nicio problemă.