sâmbătă, 17 septembrie 2011

Notiţe disparate dintr-un caiet demult pierdut

***

Cum învaţă copiii?
Privindu-şi părinţii. Constant.

***

Din perspectiva copiilor, noi nu-i aducem pe lume. Le-o creem.

***

Cea mai bună dovadă că ţi-ai crescut bine copilul e că se descurcă bine-mersi fără tine. Nu "şi fără tine". Ci singur.
Asta însă presupune construcţie, nu respingere.

***

Dacă autonomia copilului ar fi un copac, cum ar creşte?

***

Iubirea nu înseamnă mâncare. Ca o amintire vibrantă sau surd-înăbuşită a alăptării, mâncarea ar putea fi una din dovezile de iubire, dar nu e Iubirea.
Mâncarea gătită cu drag e foarte necesară, dar nu suficientă. E nevoie de mai mult.

***

Cum să laşi libertatea de a lua decizii?
Învăţându-l cum să-şi ia singur hotărârile. Posibil doar dacă tu ştii deja.

***

Cum să acorzi permisiunea de a face greşeli?
Dar ce anume ne sperie la greşeli?
Consecinţele grave (rănire, distrugere)?
Oprobiul public? (amintire din vremurile când izolarea însemna moarte?)
Moartea?

***

Suntem profund nepregătiţi în faţa celor două evenimente esenţiale ale vieţii - naşterea şi moartea. Nu doar vulnerabili (asta e un dat), ci şi dureros de ignoranţi. Incompetenţi în materie de condiţie umană.

***

Cât de departe merge foamea de afecţiune?
Nu întreba.

***

Întotdeauna voi fi mama ta. Asta nu are cum să se schimbe.
Dar, deşi cândva am fost una, acum suntem persoane diferite.
Nici asta nu are cum să se schimbe.

***

Le cerem copiiilor noştri să ne vindece. Să ne repare.
Pentru că pot. Şi-o fac, mai ales când sunt mici, oricum. Renaştem odată cu copilul adus pe lume.
E un dar adiacent, ca un superb efect secundar, pe care-l luăm de bun şi drept perpetuu. Şi nu e.
E vindecarea compensatorie pentru călătoria de aducere pe lume; o încheiere superbă a socotelilor intrauterine. După etapa asta începe altceva. De-aici încolo începem să fim prinşi pe picior greşit.
Copiii merită părinţi întregi. Din start.
Şi treaba lor nu e să ne repare pe noi. E nedrept să le-o cerem.

***

Ce se întâmplă când copiii deveniţi adulţi se simt responsabili pentru fericirea părinţilor?

***

Crezi că te căsătoreşti cu un adult - şi nu e întotdeauna aşa. Crezi că te căsătoreşti în prezent. Dar vieţile voastre trecute sunt cu voi, chiar dacă nimic nu apucă vreodată să fie povestit.

***

Poate iei în căsătorie o singură persoană, dar copilul vostru e al ambelor familii extinse. Chiar dacă n-o să-i vadă niciodată pe membrii acelor familii, părţi din ei vor fi prezente în copil. Şi nu e vorba doar de genetică.

***

Uneori te fereşti să creşti, ca să nu-ţi devină materialul nemaleabil înainte de-a-ţi fi întâlnit Pygmalion-ul.
Dar, Galateea, Pygmalion-ul acela nu există.
Sculptorul e, de cele mai multe ori, Ea. Nu el.

***

Sentimentele sunt doar o altă formă de cunoaştere a realităţii.

***

5 comentarii:

MoniQ spunea...

De dimineata, de cand ti-am gasit introspectiile, tot recitesc. Imi luminez prin vorbele tale colturi ale inimii de care imi e teama. Dar e ok, si inevitabil, pana la urma.
Cumva, se continua neiubirile....

Mamiţuni spunea...

MoniQ,
daca le lasam, neiubirile se continua...

Ralu' spunea...

Multumesc. Tu faci cum faci si scrii ce trebuie cam cand trebuie.

Anonim spunea...

Au venit la fix! iti multumesc

Mamiţuni spunea...

Ralu'
cu placere.
Daca ti-au folosit, ma bucur.

Raluca Jacono,
alt exemplu de sincronizare? :)
Cu placere. Iar, daca-s cu folos, e bine.