Despre timp, ritmuri şi vinovăţie

Pe scurt:
Îl trezesc dimineaţa la 7.00 - 7.15 şi-l terorizez toată ziua cu calculele şi temporizările mele.
Nasol.

Pe lung / larg / lat / etc:
Capul meu e un computer pe stil vechi din care ţâşnesc imaginar note pe care scrie: 1 broccoli = 5-15 min (5 pentru halit crud, 15 pentru preparat la aburi); cumpărat X din magazinul Y = 1-2 ore (seara, pot sta în cap şi-n nas, mersul la super-uber-hipermarket atâta-mi ia. mă mişc cu maximă viteză înăuntru, dar încă nu m-am apucat să spulber populaţia de la case. şi aia cere timp!), mers în parcul cutare egal... piu, piu, piu (astea, ultimele, fiind semnalele de varii avarii ale maşinăriei)

Unele din aceste rapoarte performante sunt şi verbalizate, pe un ton roboţesc, cu piuituri (sunt fan declarat R2D2).

Motiv pentru care bietul copil poate fi auzit, când vorbeşte prin somn, şi scuzându-se, respectiv argumentând că n-are timp.
Mda.
(pe fundal, imagine neclară cu Mamiţuni cărându-şi autodafeic pumni în cap)


Nu ştiu dacă am cum să-l învăţ să-şi asculte propriile ritmuri - mă vede atât de rar făcând asta...
(odată intrat în orice sistem ştiinţa lui originară de-a funcţiona pe bază de ritmuri a-nceput a se estompa...)
Şi mi se pare important s-o fac, pentru că n-aş vrea ca el, crescând, să devină unul din oamenii pe care îi poartă prin viaţă constrângerile profesionale şi financiare, mai degrabă decât să-şi conducă ei barca...
(da, condusul simţit al bărcii mici mi se pare mai important decât plimbarea pe transatlantic. de unde şi aplecarea spre aiureli rutiere)


Nu duc(em) o viaţă care să-i permită accesul direct şi nestingherit la ritmurile naturii - trăind în oraş, nu simţi cum respiră pământul cu şi sub tine.
(Poate pe ici, pe colo... că-n general, simţi cum duduie blocul când trec camioane şi cum transpiră crispat pe claxon lăboanţele şoferilor isterici).

Iar eu ştiu ce pierde(m).

N-am crescut chiar în mijlocul naturii, dar am apucat a-mi petrece-n aer liber destul timp, numărat în răsărituri şi apusuri de soare, bălăcit în pâraie, dormit sub cerul liber, mâncat fructe direct din copac (ăsta crudivorism, nu ăla cu blender de jde(zecide)mii de lei...) şi ţopăit prin băltoace şi mâl, în ploaie.


Nu ştiu cum aş putea face-n aşa fel încât să-i permit accestul la experienţele astea. Şi nu „din bucăţele”, pe furate (deşi contează fiecare pic), constant şi clar, reflectat în cum şi pentru ce trăim.
(Îmi pare, de fapt, că fac fix contratriul.)
Şi simt c-ar fi trebuit să ştiu, să pot şi s-o fi făcut deja.

Acestea fiind zise, vinovăţia-i gata.