Carte: Luka şi focul vieţii, de Salman Rushdie. Şi alte câteva recente fapte de arme

Pe final de an, mă bucur de somn şi de cărţi.

N-am plecat nicăieri, odată pentru c-am cheltuit deja toate zilele de vacanţă şi tot bănetul aferent, şi-n al doilea rând pentru că mi-a cam ajuns alergătura.

Aşadar, dorm şi citesc.

A, şi mă bat pe modem cu Muţunaul, care a ajuns să se uite la oarece filme cu Tom şi Jerry dublate în arabă. (!?!).



El vrea Tom şi Jerry, eu am recăzut în damblaua Harry Potter-istică. Recomand călduros (semi-)retrospectiva asta.


Semi pentru că e difuzată înainte de premiera ultimului film din serie, Talismanele Morţii - 2.



Dar să mă întorc la titlul postării.

Cartea asta (care ar putea fi, de fapt, pentru copii... eventual copii mai mari...) m-a făcut literalmente să ţopăi de încântare.

Mie mi-e tare drag de Salman Rushdie. Mi-a picat cu tronc încă de la Copiii din miez de noapte şi n-am renunţat a-l citi nici după ce-am îngurgitat cu greu Furie (pe care, la vremea citirii, n-am digerat-o corespunzător).

Luka şi focul vieţii merge citită după Harun şi marea de poveşti.
Şi merge citită şi de / pentru copii.

Are graţia magică a poveştilor care prind viaţă din clipa în care ai deschis cartea, şi generozitatea lor de-a te primi, imediat şi confortabil, în lumile lor.

În acel ţinut frumos şi friguros ne încălzeam dansând şi dansurile noastre au devenit legendare, căci pe măsură ce jucam şi săltam, minunăţia piruetelor noastre ţesea văzduhul dimprejur în fire de argint şi de aur, iar asta ne-a fost şi bogăţia, şi gloria. Da! Ne-am răsucit şi învârtit şi asta ne-a fost bucuria, răsucindu-ne şi învârtindu-ne ne-am găsit menirea, iar tărâmul nostru aurit era o ţară a minunilor şi veşmintele ne străluceau ca razele soarelui. (pag 40)

De sezon, vag dezlânat

Cele mai frumoase globuri sunt cele "prestate" manual, acasă, chit că treaba nu e nici pe departe una de echipă - ci, mai degrabă, una bazată pe comenzi emise de Muţunau, alternate cu ocheade galeş-admirativ-împăciuitoare, venite din aceeaşi sursă.

Pretextul? Setul Very Merry Ornaments, de la Alex Toys. Via Ookee.

Cele 6 globuri (de asamblat!) sunt admirabile, ideea e (cu folos & creativ!) replicabilă, doar că la pietricele era bine dacă foloseam adeziv suplimentar. Acu’ am papuci de casă cu cristale roşii, albastre şi mov, şi ele continuă să izvorască (pen’ că tot cad).



Într-un acces de piţiponcie, Muţunau şi-a lipit câteva pietricele inclusiv pe cârligul de pirat

(da, avem... 4 lei, de la Casa Retro... nu apare pe site, dar îl au... şi acu’ acelaşi Muţunau vrea să-i cumpăr şi un picior pierdut!).
Între timp, pietrele de pe cârlig au dispărut (de unde lipsa pozei doveditoare...).
Nu-i nimic, apar te miri când, in te miri ce locuri.


Am făcut brad.
Nu avem brad-brad, ci o arătare piticoată de plastic, care şade minunat pe măsuţa de cafea din sufragerie.

Vom avea în schimb o cunună din brad-brad, pen’ că, în cel mai pur stil atârnătoriu, am greblat de pe jos câteva rămurele. În faţa Bibliotecii Naţionale
(unde-am ajuns cu ocazia ultimei seri din Hibernelul / Hibernoiul / Hibernalul de chitară - primele două denumiri îi aparţin lui Muţunau, care a sforăit şi el pe-acolo în vreo două din seri; pentru că, da, părem a fi în tranziţia de depăşire a somnului de prânz şi, da, dacă, pe la vreun concert, sforăie sau tuşeşte careva - sau ambele - şansele sunt să fim noi. ne puteţi adresa personalizat ofuscările)
existau un brad şi vreo trei locuri de masacru pline de rămurele, cât să faci alţi (hai, nu cinci, dar măcar) trei brazi.

Îmi place mirosul de brad-brad.
Cel mai mult, în pădure.

Între noi fie vorba, intrările la Hibernal au fost gratuite, şi locaţia e minunată, dacă te aşezi strategic, o poţi zbughi discret când vrei; dar nimic nu egalează sentimentul din ziua-n care, anticipând frenetic spectacolul pentru care ai luat bilete acum o mie de ani, şi la care tânjeşti de o perioadă cel puţin triplă, constaţi... hm... simptome de varii boli... )


Nu avem brad, dară iubirea de moşie e un zid dar avem, în schimb, cinci kilometri de instalaţii. Care cu steluţe, care cu beculeţe...
La schimb pentru cea răposată relativ şocant sezonul trecut.

În rest: suntem bolnavo-convalescenţi, la analize ne apar şi dispar varii goange, ne-am reapucat sârguincios de tratamente alternative (aici includem supa-cremă portocalie - de morcovi cu cartofi dulci şi / sau dovleac plus usturoi, ghimbir şi ce-mi mai cade mie prin mână, supa (cremă sau nu) de roşii, desertul roz (frişcă producţie proprie plus zmeuri), desertul pretins-bleu (aceeaşi frişcă, da’ cu afine) şi alte chestii colorate), avem traume de Excel (mai mult eu... dar trecem peste...) şi provocăm varii încurcături şi neînţelegeri pentru care apoi ne scuzăm & muncim reparatoriu mii de ani.

Ne-am reapucat şi de gătit.
Ar fi de menţionat oarece turte dulci cu aluat de la Ikea (eşec), un tort cu zmeuri (succes), oarece macarons (eşec) şi o tartă cu bostan (prezumptiv succes).
Zic ne-am pentru că ne-am. Amândoi. Muţunau mai mult varsă, dar... după aia şterge!

Sau comentează.
- Uite, mami, acum nu s-a mai dus pe jos!
- Da’ pe unde, pe sus?
- Nu, la mine pe bluză.
- Vaaai, sare Bunica, pe bluza curată pe care ţi-am dat-o azi?
Nu era curată. Era proaspăt şi relativ inutil spălată. Bluza aia nu mai are nicio şansă să fie curată, poate doar dac-o vopsim...
- Nu e curată. E murdară ca porcu’, zice Muţunau.
Poate ar trebui să mă mai cenzurez...?



Muţunau anchetează din ce în ce mai articulat diverse chestii. Exemplu:
- Dar tu de unde ştii să faci aluat, bunica?
- De la mama mea.
- Şi ea de unde ştia?
- De la mama ei.
- Şi mama ei?
- S-a transmis, de la mamă la mamă.
- Şi prima mamă, de unde ştia?
- Din instinct, o dă de gard Bunica.


Am fi putut avea probleme legate de Moş Crăciun. (între noi fie vorba, e posibil să avem şi să nu mă prind eu... în ultima vreme, mai ratez chestii.)


Noroc că, în Franţa, văzusem, la rechinariu, oarece filmuleţ de desene animate cu Moş Crăciun care, bătrân fiind, îşi găsise un ucenic, pe Nicolas, pe care îl antrena într-ale Moş Crăciunitului.



Ocazie cu care am văzut tot felul de chestii folositoare, cum ar fi faptul că Moşul, care are un glob magic, fără de care nimic din magia Crăciunului nu ar exista, face hornuri, dăă, magice, pe care să intre (dacă eşti plicticos şi stai la bloc) şi, minunea minunilor, se antrenează de zor ca să nu fie surprins de niciun copil când aduce cadourile! (hihihi, m-am scos. anul ăsta nu mai aduc Moş! - păi, pe vremea mea, Moşul aducea şi pomul... (adică bradul). Aia muncă!)


Acelaşi Muţunau s-a repezit însă să dea cu magia de pământ când, la ultima vizită a Mătuşii-cu-acte-în-regulă, s-a năpustit să-i înmâneze cadoul de la Moş... în strigătele de protest ale împricinatei, care nu voia să se uite... deci e neclar cât s-a prins şi cât nu.
Oricum, a reţinut că se lasă cu cadoriseală.


Junele va fi, însă, dezamăgit într-o privinţă, pentru că fix jucăria pe care n-am vrut să dau douăj’ de euro în Franţa (un soi de cleşte-braţ, dubios şi galben) nu e de găsit aici...
Şi el doar pe aia o vrea. Ghinion - pentru că n-am avut inspiraţia să reţin numele agregatului, aşa încât doar ochiometric ştiu ce caut...)


A, şi nu merge netul. Adică se întrerupe conexiunea mobilă de cinci mii de ori. Ca de obicei. Întreruperea în sine n-ar fi o dramă. Faptul că reluarea conexiunii nu se face automat mă cam scoate din pepeni...
Ultimul episod, desigur, acum 20 de minute, când apăsam pe „publicaţi”.
Mrrr.

Preocupaţiuni muţunautice

Muţunau e preocupat de viitor, ca şi de trecut, drept care investighează:

- Când tu o să mergi la facultate, cum o s-arate bunica?

- Păi eu am fost la facultate, nu cred că mă mai duc din nou. Cum o s-arate bunica atunci când o să mergi tu, asta întrebi?

- Nu. Eu n-o să merg la facultate. Eu o să merg să lucrez şi pe urmă o să-mi iau un pachet de ţigări şi brichetă şi o să fumez!

Peste cinci minute, în poveste apar şi un rucsac (menit să ascundă ţigările de vultureştii ochi mamiţuneşti) şi intenţia declarată de-a-o tuli globtrotereşte spre Indonezia. Sau Indochina. Mă rog, spre un tărâm exotic şi îndepărtat.

În urmă cu câteva săptămâni anunţase că, la maturitate, se mută-n Australia şi, la bătrâneţe, la Paris, într-o casă.

Nedumereli mamiţuneşti

De ce vara, pe caniculă, în (mai) toate loacele româneşti posesoare de aer condiţionat, temperatura e de 16 grade, iar iarna, la zero grade afară, înăuntru sunt 30? Inclusiv (sau mai ales) în farmacii.

Ce dacă pe majoritatea prospectelor scrie să păstrăm medicamentele la temperaturi sub 25 de grade? Oricum prospectele nu-s aşa citite.

De ce nu se rezumă mai nimeni la o diferenţă de 10-15 grade?

Nu pretind ca la -20 sa stai la -5; dar sunt sătulă de răceli şi de muci şi aş dori să fiu scutită de efectele produse de schimbările mari de temperatură de la interior la exterior. Tranziţiile astea bruşte şi dese te-„ajută”, nu glumă, pregătind terenul, să răceşti zdravăn şi des.



Această naţie o fi profund înamorată de şocurile termice?

(Re)trăim, nu neapărat conştient, nostalgii de tip vatră şi sobă?

Tre’ musai ca vatmanul şi şoferul RATB să steie ca la ei acasă, în tricou? (nu vreau să le fie frig oamenilor; dar unii din ei chiar stau în tricou, în vreme ce pasagerii asudă de zor).

Suntem tatuaţi ca fiind amatori de excese?

Ne place să ardem gazu’?
(pentru că, evident, dacă n-ai da temperatura din bancă la 26, poate ai mai economisi nişte bani şi n-ar mai fi nevoie de (atâtea) concedieri).





De ce (încă) un număr teribil de mare de oameni se recomandă / semnează (în alte contexte decât cele-n care există imperativul identificării rapide, după numele de familie) se face după modelul „Popescu Gigel”?

Alooo, prenume? Înainte de nume(le de familie)?



De ce, pe ditamai campania de pe postul de radio naţional, accentul e pus pe idealisme cu iz posesiv (cum e România ta / cum vrei să fie România noastră - hă?) în loc să fie pus pe acţiune? (ce ai făcut / faci / vrei să faci pentru X/Y/Z?)

De ce rămânem ancoraţi în naivităţi de salon şi-n vorbărarie (deseori pompoasă... şi atât) în loc de acţiuni, fapte, consecinţe, rezultate?

O fi un infantilism?

O fi o incapacitate intens cultivată?

O fi lipsa de exerciţiu?

Logică bunicească

- Uite, am adus cârnaţi! Muţunau, vrei o bucăţică?

Împricinatul, sobru:
- Mami nu e de acord cu cârnaţii.
- Dar... măcar o bucăţică! pledează transportatoarea.

(n-a fost nevoie de decât 4 oameni ca să-i cărăm, de la gară, bagajele pregătite pentru 2 săptămâni. nu, nu merge la munte. vine la 5 minute de mers pe jos de şepte mii de supermarket-uri. nu-i exclus să-i găsim în bagaje şi materiale pentru un nou pod peste Dunăre.)


Cei doi refuzatori de cârnaţi ridică, indiferenţi, din umeri.

- Şi eu acum ce fac cu ei?

- Îi mănânci, glăsuieşte dezacordatoarea.

- Nu pot, că-mi fac rău.

- Şi atunci de ce i-ai adus?

- Păi sunt buni!

La drum cu Muţunau şi Mamiţuni (I)

Partea întâi, pozele.
În partea a doua (când şi dacă o mai apuc scrie...) varii păţanii şi învăţăminte.

Pe scurt: am înşfăcat Muţunaul şi-am şters-o-ntr-o scurtă excursie în judeţu’ Île de France, momiţi de promisiunea că nu plătim cazare, ademeniţi suplimentar de oarece preţuri bune la biletele de avion şi apăsaţi de vinovăţia de-a fi spart puşculiţa (în care, oricum, nu se strânsese cine ştie ce).

Muţunau, demn colaborator al blogului (despre care, de fapt, nu ştie, dar cine să le mai numere...) a stat la pozat doar când nu observa că, ei bine, se fotografiază. Aşadar majoritatea pozelor îl înfăţişează, au naturel, ca mai jos, doar din spate, din propria-i iniţiativă.

Omitem urletele de tip: m-ai pozat? de ce m-ai pozat? nu vreau să-mi faci pozăăăă!!!

Casele din sătucul în care am stat:

Starea vremii (nu pot reda frigul.... şi nici desele schimbări nor-soare):

Şi-aici ajungem la două din subiectele vizitei, Disneyland şi... ei bine... budele.

Asta fiind toaleta de la Disneyland, primul obiectiv turistic pe listă.

Poză prestată de domnul nepozabil:

Trenul de la Disneyland (al doilea obiectiv turistic pe listă)

Căciula brusc achiziţionată, pe durata unei scurte dar eficiente crize de nebunie temporară, având în vedere cât costa...
(notă: această vacanţă a fost din plin caracterizată de omiterea unor articole vestimentare esenţiale, cum ar fi mănuşile mamiţuneşti şi fularul muţunautic, înlocuite sau nu la faţa locului cu varii improvizaţii; dar căciulă aveam! ei, cu toate astea, am mai luat una... )

Frontierland:

Palatul Adormitei:

Un cărţoi şi linia ulterior cauzatoare de confuzii)

Bărcuţele de la Fantasyland:

Din nou tren (toate pozele de mai sus sunt făcute din tren)

... unde Muţunaul n-a stat o clipă şi şi-a scos constant mecla pe geam, în ciuda tuturor avertizărilor în 3-4 limbi:

Aici e tentativa de urcare-n brad:

O galerie-muzeu:

Furca & vârtelniţa din castelul adormitei:

Vremea (cam rea...):

 

Preocupaţiunea de căpătâi a domnului (mersul pe varii borduri şi nu numai)

Reacţia mamiţunească la vederea reprobabilelor fapte (oriunde era câte un cordon de securitate, Muţunau îl trecea în fugă!)

Dragonul:

Oarece tunuri:

Partea culturală mai degrabă orientată spre adult a excursiei:

Preludiul unei rătăciri soldate cu sfâşietoare urlete (dat fiind că tre’ să fii decatlonist bine dispus ca să poţi ţine pasul...)
:

Mult-pânditul turn:

"Rechinariul" de la Trocadero:

Iar turnul:

Fântânile arteziene de la Trocadero, altă mare (la propriu!) şi fascinantă atracţie:

Evident, turnul (şi tre’ să spun că nu Disneylandul va rămâne ca maxim punct de atracţie, ci turnul.... )

Din nou, poze de autor: (avertizat că tre’ să aibă maaaaare grijă de aparat...)

Dezamăgit că-i fiul unei zgârcite pe lângă care Hagi Tudose pare fundaţie de binefacere, care zgârcită nu vrea să pompeze non-stop bani în telescoape...)

Alergător, cum altfel:

Fericit c-a descoperit „jucării” - m-am amuzat gândindu-mă care ar fi şansele ca şi prin curtea vreunei biserici din România să existe loc de joacă pentru copii - poate există, eu n-am văzut pe nicăieri şi-s locuită de senzaţia că nici n-o să văd vreodată!)

Domnul ştergea conştiincios „scaunele”:

La garguie:

La clopote,  încercând să verifice dacă chiar e închis şi de ce e închis la clopotul mare, mami?)

Pe la carusel:

Din carusel:

Cum ne-am pregătit de apocalipsă (II)

Sau, mai bine zis, când ne-am pregătit... Azi.
(mi-s într-o dispoziţie aberaţionistă)

Cam cred că evenimentul cu pricina a venit deja. Cam ca în textul ăsta de pe Times New Roman.

Sau că, de fapt, ori n-a venit, dar îşi trimite avanpremiera-nainte, ori n-a venit, da’ am eu bilete în faţă şi văz mai bine.


Iaca de ce:
De dimineaţă, m-am trezit, spontan, pe la 5.30, inexplicabil de odihnită şi de bine dispusă, fericită că e zi liberă.

Inutil. Nu era. O oră mai târziu, m-am retrezit, de data asta tradiţional de obosită, cu îmbufnarea aferentă la îndemână, privind la Muţunaul dezvelit. Cu picioarele sloi, de data asta.

În maşina cu greu deszăpezită, data indicată pe ecranul radio-CD player-ului era 23.12.2011. Dintr-un variu motiv, maşina pe care o conduc a decis să rămână cantonată în 2011. Hai, maxim, în primul trimestru din 2012. Dar nu mai mult!

La birou, calendarul din Outlook era de altă părere. Daca indicată (e drept, pentru maxim 10 secunde de derută erorristică) a fost (tă-năă-năăăm...) 31 decembrie 4500.
Un motiv bun să fim optimişti.

Cam singurul de pe întreaga durată a zilei.



Mai pe seară, post începere ninsoare, am vâslit prin oraşul-patinoar boscorodindu-i de zor pe ăia fără cauciucuri de iarnă. Asta pân’ la prima intersecţie (din fericire liberă) în care-am valsat şi eu, ghebos, cu tot cu caucioacele mele de sezon, fapt care m-a făcut să-mi doresc pe loc nişte şenile.
Pentru că de nisip pe jos nu e nicio şansă.

Şi, vâslind-valsând eu aşa, aterizez într-o parte de oraş cam... neluminată. Deloc.

(mă-ntreb dacă străduţa blocată de poliţie & pompieri în rond la Izvorul Rece avea vreo legătură cu subiectul. ea sau întâmplările din zona ei....)

Neluminarea n-ar fi fost o mare problemă, dacă semafoarele funcţionau.
(oricum, de la ninsoare, vizibilitatea e alterată)

Ietă că nu.

Să te ţii, sălbăticie. Rutieră şi nu numai.


De-aia zic (iar) că nu cataclismele mă sperie, ci reacţia umană la ele...
Şi, ce să vezi, distracţii de-astea avem oricum în ultima vreme- chiar de mai multe ori per sezon cu fenomene meteo extreme...


Deci eu doresc, dragă Moş Crăciun, dacă tot vine apocalipsa, să mă prindă acasă. Nu în trafic, adică. Mi-a ajuns. (nu că n-oi lua-o şi mâine de la capăt...)


...şi ultima revelaţie: n-o să pot chiuli cine ştie ce de la muncă.
Apocalipsa vine în weekend.



PS. Acest text este postat prin mijloace paranormale. Pentru că, desigur, în timp ce scriam netul a mai căzut de cincizeci de mii de ori.

"Lapte negru" şi "Cele patruzeci de legi ale iubirii" - Elif Shafak

Despre Elif Shafak (site oficial, aici) am mai scris.
Nu cine ştie ce, e drept. Mi-a placut mult Bastarda Istanbulului, aşa că, zilele trecute, când am dat, într-o librărie, peste Lapte negru, mi-am încălcat embargo-ul anticheltuitor şi-am comis, via elefant.ro, achiziţia.

Cartea e (dacă e să mă iau după prefaţă) despre perioada-n care a trecut, după naşterea primului ei copil, printr-o destul de severă depresie postnatală.

Citind-o, zic că e (şi) despre altceva - despre lungile ei îndoieli cu privire la căsătorie (spulberate, aparent, de întâlnirea cu Eyup, de care s-a îndrăgostit la prima vedere şi care i-a devenit apoi soţ) şi maternitate (frumos pigmentate de multele povestiri despre vieţile altor femei scriitoare).

E, în bună măsură, o carte despre maternitate, despre a fi scriitoare, respectiv scriitoare-mamă, despre vocile interioare (Elif pare a avea 6), despre alegerile din viaţa unei femei, dar şi o mini-enciclopedie culturală feminină.

Cartea e sinceră şi, în ciuda abordării poetic-fantastice, dură. În special cu ea însăşi.
De citit.


În afară de Lapte negru, desigur că mi-au scăpărat lăboanţele şi la achiziţionat, şi la cetit şi celelalte cărţi ale ei. N-am terminat Sfântul nebuniilor incipiente (cât am citit mi se pare frumos şi trist), dar am data gata Cele patruzeci de legi ale iubirii.

E superbă.

Cred c-a fost bine c-am citit cărţile în ordinea asta - pentru că, ştiind că una din vocile interioare din Lapte Negru, membră a Corului Vocilor Discordante, e Doamna Derviş, dimensiunea sufită a autoarei, mi s-a părut că eram deja introdusă în atmosferă.

Cele patruzeci de legi ale iubirii e despre sufism (şi despre iubire), mai precis despre epoca în care au trăit Rumi şi Shams din Tabrīz- ca şi despre întâlnirea lor.
Şi, în acelaşi timp, despre o serie de alte lucruri.

Un interviu cu Elif, aici.

Un site cu poemele lui Rumi, aici.


Şi un citat din carte (pe care, că tot veni vorba de maternitate şi de scriitoarea-mamă, Elif a scris-o după naşterea celui de-al doilea copil):

- Dar ce înseamnă soarta?
- Nu pot să-ţi spun ce e soarta. Tot ce pot să-ţi spun e ce nu este. În fapt, e o lege care priveşte întrebarea asta. Soarta nu înseamnă că viaţa ta a fost hotărâtă clar dinainte. De aceea, să laşi totul în seama sorţii şi să nu-ţi aduci cu sârguinţă prinosul la muzica lumii e semn de neştiinţă deplină.
Muzica lumii e atotpătrunzătoare şi e alcătuită din patruzeci de trepte deosebite.
Soarta e treapta pe care îţi cânţi melodia. Nu poţi să schimbi lăuta, însă cât de bine cânţi ţine numai de tine.

Cum ne-am pregătit de apocalipsă (I)

E un eveniment serios, deci tre’ să ne pregătim mult & intens.
Azi, prima parte - în care nu vom insista asupra cauzelor ori feliurilor de apocalipsă, că n-are sens, (sunt unele cu care, cred, dau oricum ochii zilnic) ci cu ce ne facem dacă se ia lumina.

Păi, ce să facem, ăi mai bătrâni, ne-amintim şi noi de propria copilărie.

Pornind de la presupunerea că rămânem fără corent ielectric, am purces la a cumpăra următoarele:

200 de lumânări pastilă (tehnic vorbind, le luam oricum, că erau la promoţie...)

2 kile de spirt

Un set de oglinzi mici.

Pe ele se vor pune lumânările. Efectul e spectaculos chiar şi-n absenţa apocalipsei antemenţionate.

Aceste achiziţii  s-au adăugat cu succes următoarelor obecte (de mare folos) existente oricum la casa omului:

lanterna eco de la Ikea (dai la manivelă şi ea luminează, deci adio grija bateriilor)

lanternuţă-dinam  de la Decathlon

o frontală Greiner, tot cu dinam

joc de făcut umbre pe păreţi.

No, ş’amu’ că pe-asta cu lumina am rezolvat-o (deşi nu ştiu când o să apuc a folosi toate astea, că, dac-ar fi după mine, m-aş folosi de orele alea de întuneric ca să dorm!), ce ne facem cu căldura?

Nimic, că saci de dormit, plăpumi şi alte haine avem.

Precum şi spirtu’ de mai sus, care, după cum bine ştiu din copilăria-mi înfrigurată, de datorii externe plătitoare, poate fi cu succes (şi cu măsură) turnat într-un recipient metalic emailat (cratiţă, oală, lighean) şi aprins cu un chibrit. Dă şi lumină, şi căldură.

Aha, deci trebe şi cribite. Bifat, avem.



Aşam.... mâncare?

Cămara mea rezistă (dacă e să mă iau după aprecierile a doi prieteni de încredere) la vreo paişpe apocalipse de medie durată. Cum mult din ce e acolo e dulceaţă, şansele de a supravieţui fără a da în diabet nu-s însă aşa de mari.

De completat cu: sobiţă de voiaj şi 14 hectolitri de apă plată. Sau 14 mii. Tot pe-acolo.

Între noi fie vorba, în caz de evenimente catastrofic-limitative, nu lipsa resurselor de orice fel mă sparie cu deosebire, cât reacţiile oamenilor la ea.
Vestea bună ar fi, vorba bancului, că nu mai trebe să mă duc la servici.