Despre ce n-am mai scris (IV)

Despre cum mi-am cam pierdut obişnuinţa de-a scrie, din când în când, pe blog.

Despre Heidi, căţeaua munţilor (mă rog, deocamdată, a scărilor, gresiei şi faianţei), căreia îi dedic(am) aproximativ 2 ore zilnic, dar căreia am început, de asemenea, să-i cam trag chiulul. Nu, nu merge Muţunau cu ea afară. E nevoie de un adult (potenţial) fioros ca să strunească rezonabil mulţii cai putere ai duduii.

Despre cum s-a transformat Muţunau într-un omuleţ personaj în toată puterea cuvântului - mai am un pic şi-l trimit să-mi ia bere, atât de sigur e pe autonomia lui. Sau merge el, direct.
Nu importă că eu nu prea beau bere (mai scap din când în când la un Radler sau la câte o nefiltrată, de preferinţă în imediata proximitate a fabricii, ca să ştim o treabă).
M-aş putea apuca, fix cu această fericită ocazie!

Despre cum mă bucuram eu prematur că n-a mai răcit Muţunau.
Prematur, că acum e răcit. De vreo lună.

Despre cercul extrem de vicios aferent acestor îmbolnăveli - cam o săptămână boala (timp în care mă sui pe tavan, mă învoiesc de la muncă, tot tacâmul), cam una-două convalescenţa tuşitoare (timp în care nu dorm (suficient)n nopţile, ca să recuperez varii prostii proletare), cam altă săptămână recidiva (pentru că, nu-i aşa, orice moment în care Mamiţuni este surprinsă muncind reprezintă un groaznic act de lezmajestate la adresa lui Muţunau, deci ce-ar fi să ne îmbolnăvim din nou), şi tot aşa.
Bonus, la final am nervii relativ praştie şi, prin urmare, pic şi eu în răceli.
Şi o luăm de la capăt.

Despre cum mi-am propus, la început de an, să fac nişte economii. Numai ca să descopăr că reuşesc să mă afund, progresiv, în datorii - via ocazii care nu trebuiau ratate, gen Heidi, şi, de asemenea, a varii mici şi medii dezastre uşor costisitoare.
Dacă pe 20 ale lunii mai am bani, e bine.
Dar asta nu s-a mai întâmplat de cam 5 luni.

Despre cum m-am autoproclamat (din nou) Super-Erou. Eroul Super-Obo.

Despre cum m-am bucurat anul ăsta, parcă mai mult ca niciodată, de toate înflorelile primăvăratice şi, acum, de toată fructăraia proaspătă şi, teoretic, necontaminată (sau măcar nu chiar atât de...) cu mizerii chimice artificializante.

Despre cum nu o să am vacanţă anul ăsta - cel puţin nu în sensul adevărat al cuvântului, motiv pentru care mi-au priit fenomenal sărbătorile legale. Şi pentru c-am luat o pauză, şi pentru c-am beneficiat, cumva, şi de lentoarea aferentă perioadei de dinaintea fiecăreia.

Despre cum am constatat, recent, că stau relativ des de vorbă cu câţiva oameni apropiaţi, dar... via telefon sau mail. Nu prea mă mai pot mobiliza pentru faţă în faţă.
Drept care mi-am re-instalat Skype.

Despre cele câteva cărţi pe care am reuşit să le citesc, cu chiu, cu vai, printre picături. (cu toată citirea mea rapidă, tot am nevoie de un număr distinct de minute de concentrare neîntreruptă ca să simt că mi-a priit lectura...)

Despre multele planuri mici pe care le fac, în speranţa că, pas cu pas, o să îndrept starea de lucruri.

Utopii mamiţuneşti

(tentativă de postare veche ... de vreun trimestru!)

Să zicem c-aş avea o serie de alimente curate pentru o bună parte din an. Unde prin curate înţeleg alimentele proaspete, neprocesate, crescute cât mai departe de orice sursă de poluare de orice fel. Să zicem c-aş calcula cât îmi trebe şi că le-aş căra personal de la sursă, din când în când.

(Mă uit lung, în ultima vreme, la produsele vândute pe marginea drumului, prin sate, şi, lăsând deoparte cârcoteli tip „da’ ce fel de căpşuni sunt şi mari, şi coapte-n aprilie - soiul importat, desigur”, încerc să calculez la emisiile cam câtor maşini sunt expuse, pe margine de drum european, într-o singură zi, răsadurile, caşcavalurile, florile şi restul produselor frumos înşirate spre vedere & cumpărare.

O maşină pe minut înseamnă 600 de maşini în 10 ore. Doar că nu vorbim nicidecum de 1 maşină pe minut - drumurile mari au de cele mai multe ori patru benzi, ambele intens circulate.

Numai praful ridicat şi menţinut în aer de atâtea maşini e suficient să mă facă să nu vreau să cumpăr niciodată niciun caşcaval şi niciun măr stradal. Sunt curioasă cum ar arăta, la final de zi, o pânză-n prealabil albă, fixată la nivelul produselor vândute. Cam ce "culoare" ar avea... )

N-am nicio iluzie cu privire la cât de bune ar putea fi produsele „de la ţărani”.
Am nişte (pretins) vagi idei (în realitate, înspăimântător de precise...) cu privire la sursa seminţelor, la folosirea acceleratorilor de coacere şi la cantităţile de fertilizatori şi îngrăşăminte pompate-n culturile cu pricina.
Am cules personal, la un moment dat, găleţi întregi (nu exagerez) de gândaci de Colorado de pe cartofi ca să pretind că pricep cum sunt văzute alternativele „fără stropit”.


Da, cred că există şi ferme care fac lucrurile cum trebuie. Dar sunt minoritare. Teama de foamete e imensă (şi ancestrală... şi prezentă-n noi toţi).

Uneori, lăcomia e şi mai mare.

Aş vrea să cred că poţi şti cum să distingi între un aliment cu adevărat sănătos şi unul nu tocmai - dar raţiunea-mi zice că, la simpla vedere şi mirosire, n-ai cum. Evident, extremele sunt perceptibile - căpşuni şi piersici fără miros, sau cu miros şi fără gust, sau cu un vag gust dar cu urme certe de varii manevre - căpşunile nemeşterite sunt un pic acrişoare, oricât de coapte-ar fi. Şi nu, nu-ţi spargi capul cu ele de tari şi ferme ce sunt.

Dar cam atât.

Nu cred în plantele de balcon - nu dincolo de micul experiment ştiinţific.
Evident, asta nu mă împiedică să-ncerc să le cultiv).

Despre ce n-am mai scris (III)

Despre noile varii texte ale lui Muţunau

- Mami, hai să nu mai vorbim despre lucrurile pe care tu nu le înţelegi.

- De unde ştii cum va fi vremea, de la ştiinţifia meteo?

- Bunico, te invit la noi, că tocmai mi-am luat un arc cu săgeţi cu ventuze.

- Vreau îngheţată de Spiderman! (una, nu ştiu care, cu ambalaj cu antemenţionatu’)
- Auzi, da’ tu mănânci ambalajul, sau conţinutul?
- Da’ şi îngheţata dinăuntru are pe ea un Spiderman!
Mutră mamiţunească vexată.
- Iar tu ai aflat asta când...?
- Când mi-a luat M. (Mătuşa-cu-acte-în-regulă) o îngheţată de-asta!
Convertire mamiţunească în combinaţia fornăitoare dintre o walkirie şi-un dragon vag isterizat:
- Da? Las’ că verific şi-i trag eu un cap în nas lui M.!
Mutră muţunautică sincer îngrijorată.
- Dar M. o să se supere!


Despre noile îndeletniciri muţunautice - datul cu aspiratorul (să-ţi ţină Dumnezeu năravul...chit c-ai înfundat maşinăria!), ieşitul pe-afară pe cont propriu (adică nu mă mai aşteaptă să ieşim împreună, o tuleşte pe scări (nu-l ia liftul) şi se-apucă intens de desenat pe asfalt în locul ferit aparent desemnat de toată copchilărimea din zonă drept galerie orizontală), variile tentative de manipulare (a se vedea povestea cu îngheţata...)



Despre mamiţuneasca lipsă cronic(izat)ă de timp. Concretizată-n dorinţa de răgaz, acutizată-n senzaţia ameţitor de intensă de hăituială.

Când n-am destul timp, şi ştiu că n-am destul timp, că trebuie oricum să renunţ şi la aia, şi la aia, şi la ailaltă, dat fiind că, dac-am avut vreodată abilitatea de-a fi-n mai multe locuri odată, vremea aia s-a dus, simpla conştientizare a subiectului (innnntennnnsssăăă...) m-aruncă, evident, într-o frenezie care mai mult încurcă decât ajută.

Continuarea fiind, desigur, apoteotic, o paralizie-recul în care uit tot şi-ncerc să mă readun (cât mai puţin bulucit), fără mare succes.

De vreo trei săptămâni mă-ntreb, la final de zi, unde s-au dus, într-o clipită, orele. Raţional vorbind, ştiu bine unde s-au dus, că am, frumos notat, tot listoiul de activităţi prestate şi neprestate, cu ore, cu tot tacâmul. Jurnal.

La capitolul cronologie interioară, însă, pagina zilei cu pricina e goală. Se umple cu sens abia spre seară, printre picăturile conferinţelor de presă ale lui Muţunau şi-ale ieşirilor pe-afară.

E-o perioadă mai intensă, cu obositor de multe scadenţe şi termene limită adunate cam ca la rugby. Mingea-s eu.

Noaptea, în nu prea multele ore pe care apuc să le dorm, visez predominant scări gri, de bloc, iar ziua mă trezesc pe pilot-automat, refuzând să stau de vorbă cu mine mai devreme de momentul apoteotic în care, ajunsă cu chiu, cu vai, în maşină, cu Muţunau cu tot, mă uit chiorâş la ceasul de bord.

Peste zi, cel mai greu e să continui c-un aer calm în preajma cui consumă aiurea timp. Mai ales pe-al meu.


Iar la vederea prognozei ştiinţifiei meteo pe următoarea săptămână am dat să mă ascund sub pat (ceea ce n-are cum să-mi iasă) sau, şi mai bine, sub gresie.
Am înflorit pe timp de ploi, cu toată mohoreala de pe cer şi din aer. Căldurile mă termină.


Cum să funcţionezi în regim de avarie? Sau în regim de dincolo de avarie, când până şi indicatoarele care obişnuiau să zbiere „avarieeee!” s-au ars demult?
Scufundată sub un morman de flecuşteţe pe care tre’ să le rezolv şi la vederea cărora m-apucă direct amocul, zic că nu ştiu.



Da-mi vine-n minte povestea spusă de-un vechi prieten munţoman alături de care-am bătut oarece poteci.

Omu’, beut bine-n prealabil (adică-nainte cu-o seară...) s-a trezit că tre’ să se cocoaţe pe nu’ş ce doi-miar românesc, pe un traseu nu tocmai uşor, într-o zi cu vreme schimbătoare, cât să vrei să-ţi dai cu rucsacu’ şi vreo două stânci în cap dacă eşti meteo sensibil.
Mahmur, desigur, că-l cam strângea casca, în care ţopăiau din când în când două’j’de mii de veveriţe turbate.
No, acu’ urcă. Dacă pe drum te mai pocneşte şi vreo treabă asemănătoare cu hipoxia (nu foarte frecventă sub 2000, dar deloc neobişnuită la sedentari, indiferent de altitudine...) bafta ta.

- Şi ce-ai făcut?
- Am pus barba-n piept şi am urcat.

Despre ce n-am mai scris (II)

Despre cum am văzut (împreună) Narnia (primul film, cel cu dulapul) şi The Croods.

Primul, acasă, via DVD, al doilea, în varianta 3D, la Cinema Pro, de Ziua Familiei, cu ocazia unui eveniment sponsorizat de The Family Care.

Nu mă mir că Narnia n-a prins grandios la public (aşa cum au prins Harry Potter ori Lord of the rings). N-are „lipiciul” necesar, chit că micii actori (şi reali, şi virtuali - adică şi copiii, şi castorul) sunt mai mult decât adorabili.

Recomand, în schimb, călduros, The Croods. În afară de tuşele umoristice, n-are pretenţii de niciun fel, e de văzut cu toată familia (are mai multe registre de receptare) şi multe dintre momentele din film sunt autentic savuroase.



Pre-film, Family Care & Aqua Carpatica ne-au cadorisit şi cu câte una bucată pungă care mi-a solicitat serios mâna, da’ pentru care am fost extrem de recunoscători. Muţunau pretinde că lui nu--i plac sticlele cu gura largă (asta, desigur, pentru că reclamă un nivel superior de atenţie ca să n-ai tot conţinutul pe haine în timp record...), dar sticla de Aqua Carpatica primită la proiecţie a fost mai mult decât bine venită!

(Dintr-un variu motiv, Muţunau s-a bătut de zor cu ăia doi dinozauri).




Din categoria alte chestii demne de menţionat, avem Max et Mathilde şi Stripy Horse.

Max şi Mathilde sunt două voci cu ajutorul cărora se pot învăţa oarece chestii de limbă franceză.
Există un număr de cărţi (cu CD) cu Max şi Mathilde.

 

Eu am luat 3 dintre ele, de la anticariatul Ex-Libris, cu, cred, 9.99. Sau 4.99.

Cărţile conţin câte un scurt text tematic, cu expresii uzuale pe o temă anume. CD-urile audio „spun” textul, însoţindu-l de traducerea în engleză (că pentru piaţa aia sunt făcute...) şi apoi reluându-l, în aşa fel încât să existe timp de repetiţie.

Max şi Mathilde mai au, pe site, şi o sursă de materiale descărcabile, gratuite.

Şi-nţeleg că mai au şi app.

Cărţile şi CD-urile stau, până una-alta (a se citi: până vin marile călduri) în maşina, căci ne max-et-mathildăim în drum spre grădi - ori alte destinaţii mai mult sau mai puţin pitoreşti.
Ne plac. Recomand!



Cu calu' dungat e o uşor altă poveste.

Mai pitorească.
 

Calu’ dungat e tot de la Ex-Libris (unde cred că, în timp, am construit doi pereţi, via achiziţii lacome) şi tot cu CD. Scopul său în viaţă este să spună o poveste haioasă, via Imelda Staunton (pe numele dumisale complet Imelda Mary Philomena Bernadette Staunton), care face voci într-un mod absolut fabulos.
(la „that sounds chilly”, replica lui Hermann, râd şi acum, deşi am ascultat CD-ul de paişpe milioane de ori)
 
Cu ocazia prezentei postări am aflat cum că onor Calu’ dungat e de fapt o serie, şi c-ar mai fi oarece cărticele.

Are şi site, şi are şi blog.
Şi că, explorându-le, se pot găsi idei pentru o sumedenie de activităţi.

 Pozele nu-mi aparţin. Calul dungat e, deja, un imperiu în sine.

Plănuiesc ca, la un moment dat, să compun oarece cai dungaţi, fie din fleece, fie tricotaţi.



În rest, mă droghez sistematic prin îndopare excesivă cu această concocţie mirobolantă

(un fel de dulce de leche din cocos, de la Ki-Life, Ronatura) iar de dimineaţă pe la 4, pe durata unei semi-treziri accidentale, eram în plin extaz că azi e sâmbătăăăăăăă!!!!

Asta spune tot.