Interes intens pentru permisul de conducere (şi-un fel de listă de Crăciun...)

Azi:
- Mami, eu la câţi ani o să-mi pot lua permis de conducere?
- 18.
Plus tona de explicaţii referitoare la mers cu bicicleta, excepţia de permis de la 16 ani şi morala dictatorială că, dacă vrei permis, tre’ să ştii să citeşti şi să scrii.

Figura cu „da’nvaţă şi tu” a mers un pic în materie de limbă franceză, unde, să vezi şi să nu crezi, le jeune şi-a exprimat, pe lângă dezirul de reînscriere la opţionalul de la grădi, şi pe-aia (ăla!) de-a-nvăţa suplimentar acasă, de eram să săr să verific dacă n-are febră.

- Da’ pe tine ce te interesează de fapt?
- Când aş putea să-ncep să conduc maşina-avionuţ...

Asta, adică:

Transition, de la Terrafugia.
(de unde şi cum de ştie Muţunau despre maşina-avion e cu totul altă discuţie)


Pe care maşină-avionuţ, m-a informat prompt Muţunau, o vom cumpăra imediat ce câştigăm oarece sute de mii de euro la loto.
Nu e clar nici de ce sute de mii şi nici când o să câştigăm (mai ales că, nu ştiu exact despre Muţunau, dar eu nu prea joc...).

E clar însă că, de atunci înainte (post achiziţie, adică), vom accelera şi vom zbura imediat peste orice pâlc de maşini ne stă în cale.

Mai e clar, în notele de subsol, şi că Muţunaului, mare fan carpe diem, i s-a luat de istericalele mele de tip „hai odată!” pe motiv că ne grăbim non-stop şi ne-ncurcăm în aglomeraţii rutiere.


Încă neclar, dar interesant, e că nu e deloc exclus ca, pân’ ajunge Muţunau la vârsta şoferitului (zburător sau pur teluric), jucăria de mai sus să fi intrat deja în peisaj...


Comparaţia e următoarea: prezent versus anul de graţie 1990.

Pe-atunci:
- Auzi, Mihai, am văzut într-o revistă nemţească un fel de telefon fără fir de la care puteai vorbi de oriunde! Crezi că există aşa ceva?
Revista era Stern.
Telefonul cu pricina era, evident, oarece (actualmente) strămoş al telefonului mobil.
Mihai era un băiet ceva mai umblat, cu rude-n America şi (parcă) şi-o călătorie pe-acolo. Pasăre rară, persoană de referinţă, ce mai.
Noi, cu toţii, eram proaspăt picaţi în cap, post decembrie ’89, şi, deşi tot ce zbura părea a fi de mâncare, persista un minim de dubiu cu privire la realitatea celor înfăţişate pe te miri unde. Nevorbitori de germană, că, dă, aşa se nimerise.

- Noooo. Poate doar dacă e legat de un telefon fix, altfel, nu se poate.
- Păi acolo arăta un fel de legătură cu ceva satelit.
- Nu merge. Trebuie să fii la maxim 20 de metri de telefonul fix, aşa merge, altfel, nu.

***

Să nu mai aduc vorba despre cam care-i azi treaba cu telefoanele mobile, zic.

***
Da, asta e ce-şi doreşte Muţunau de la Moş Crăciun - pe lângă un robofish, un grevitileizăr şi nu mai ştiu exact ce - că, atâta vreme cât nu scrie, nu-s capabilă să reţin chiar tot listoiul...

Droguri

Cafeaua, hm.... mirosul aburitoro-aiuritor, cald şi intens, vizibil în aer...

Pfuf, şi, cu un zgomot de poartă ruginită, ochii se dezlipesc, totul se pune în mişcare, până şi goana matinală motorizată începe să pară suportabilă. De sub cămaşă se zăreşte discret tricoul de Superman. Superwoman. SuperMom. (super-orice, numai super-obo nu, tricoul acela s-a volatilizat brusc la contactul cu cafeaua).


Dulceee....
Ciocolată... miere... ori poate un fruct uber-dulce. Doza suplimentară de combustibil de rachetă menită să mă facă să par vie când o cafea în plus mi-ar lăsa în stomac urme de tip grenadă defensivă.


Mâncare...
Mmmm.... micul (mare?) duş postprandial de mulţumire interioară... da... lucrurile se văd acum în culori mai pastelate...


Muzică... ici şi colo, un firicel menit fie s-astupe zgomotele aiuritoare de fond, fie să mă teleporteze brusc într-o lume ceva mai bună. Fie şi numa’ preţ de 3-4 minute, poate-poate ’oi reuşi să mă concentrez.


Sunt obosită. Care oboseală e, la rândul ei, un drog, pentru că se aşează ca o draperie grea peste lucruri la care, altminteri, mi-e oricum greu să mă uit mai bine. E mai simplu ca, după ce dai bife pe toate marile realizări ale zilei (reale sau închipuite, dorite sau impuse) să calculezi doar câţi milimetri te despart de pat şi de un somn semi-letargic.


Estimp, drogul telecomandat dă de zor din cele 4 roţi pe gresia din bucătărie.

Lista ar putea fi (că e) mai lungă.

Nu atât enumerarea e esenţială - cât liniştea din spatele ei.



***

Mi-e dor de vremurile în care găseam nu doar momente, ci perioade-ntregi din zi în care să-ntreprind operaţiuni elaborate de tip cârpit (discret) şosete. De uitat pe geam, la maşini şi la cer. (de scris pe blog, dacă tot veni vorba...)


Aştept o vacanţă.

Doar c-o să mai dureze pentru că, atunci când te dai super-orice (mai puţin superobo) vacanţele tind să vină mai rar.

Şi să plece mai repede şi mai pe nesimţite.



Şi, până când vine, mă voi deda unui alt drog, de sezon - cadourileeeeeeee!

(mă rog, mai mult recomandări decât achiziţii propriu-zise, întrucât ariciul din portofel se-mpotriveşte din toate puterile. şi are şi prieteni la bancă...)

Momente istorice aproape rămase neconsemnate

 (căci mi-s, cu precădere-n ultima perioadă, un cronicar incompetent)

Ieri, Muţunau a cerut şaorma.

De fapt, a cerut „o de-aia”, când, stâlciţi în trafic, aşteptam să se mute odată viermele luminoso-târâtor de maşini spre pasajul Victoriei şi, ce să vezi, pe geam se vedea o fastfuderie „de-aia”.

(desigur, ştiu exact cine şi când i-a explicat cum se face şaorma, într-o seară de toamnă ceva mai caldă şi mai pedestră).


Reacţii din offline:
- Cum, pân’ acu’ n-a mai mâncat şaorma?
Bună....
- Şaorma e, după mine, pentru copiii care au deja buletin - eventual, şi permis de conducere. Deci nu.

***

- O bere cu de toate n-a cerut încă?
- Oh, ba da, într-un fel. Nu chiar cu de toate, dar bere cere de cel puţin 9-10 luni. (inutil...)

***

- E pe drumul cel bun.
- Da. N-a trecut decât vreun 1 an de când mi-a cerut să atârn şi eu cruci de oglinda retrovizoare, c-aşa avea don’ (fost) şofer de grădiniţă...

Deci drumul spre lanţuri şi alte agregate e deja deschis, autostradă cu 3 benzi pe sens, etc.


Nu de alta, dar „cie taaaare ieeee” aud zilnic, despre toate prostiile o mulţime de lucruri cărora eu nu le prind adânc înţelesul.


În rest:
- s-a apucat de minţit languroso-tâlhăritor (la sală, cere carabine în numele altora - de fapt, pentru el),

- îşi sfidează ferm, hotărât şi logic educatoarea când e sancţionat pe motive de indisciplină („n-ai să faci asta” „la ce te referi?” „şi ieri, când am încălcat regula, ai spus la fel, şi n-ai făcut. deci n-o să faci nici azi”)

- îşi sfidează oarecum mai sfios muma din dotare, după oarece dovezi că nebuna susnumita posedă fitilu’ ceva mai scurt şi n-are pic de jenă & nicio intenţie să apeleze la diplomaţie când e vorba de recidive asumate
(mai degrabă îl conduc brusc către ieşirea din incintă sau o tăiem instant acasă din mijlocul a orice - indiferent cât a costat. asta fiind o nimica toată pe lângă conferinţa de presă ulterioară... )

- ascunde tot felul de lucruri (inclusiv mâncare, ceea ce nu e distractiv deloc...) când i se năzare lui c-aşa ar fi nimerit... (sigur e reverberaţie (stârnită de escaladă) dintr-o viaţă anterioară petrecută ca veveriţoi languros în vârf de copac scorburos. stufos. sinuos. foios. )

În continuare, respiră mai rar decât vorbeşte. Poate e momentul să-i deschid post de radio.
După părerea lui, sigur are deja.

Cărticele muzicoase de la Adevărul

Băgăm căpăţânile (şi, ulterior, restul fizicurilor noastre graţioase) în „chioşcul” de ziare, la îndemnul NaneiManu.

În dreptul casei de marcat, pe standul de jos, aceste cărticele:

 

Mărturisesc că, dacă n-aveau vizibilă eticheta de preţ (7 lei, scris mare) nu mă apropiam de ele, oricât de tare mi-ar fi plăcut ilustraţiile (şi mi-au plăcut!). În ultima vreme, mă cam înspăimântă preţurile la cărţi...
Aşa, m-am repezit lacom şi le-am luat pe toate 8, bucurându-mă că l-am găsit şi pe Vivaldi (cazat pe alt raft, mai în spate...)

La prima vedere (cât erau încă în ţiplă) mi-ar fi plăcut să ştiu şi ce e pe fiecare din CD-urile însoţitoare. Nicio şansă.

La a doua vedere desţiplată (parţial sub influenţa lui Clasic e Fantastic!), mi-ar fi plăcut să existe şi oarece asocieri explicite între muzici şi text.

Muţunaului îi plac foarte mult; sunt o bună lectură de seară (textul nu e chiar aşa lung) şi el poate silabisi pe ici, pe colo, câte un cuvânt două, de pe paginile cu ilustraţii.

Mie (poate tot sub influenţa lui Clasic e Fantastic!), nu mi-a picat cel mai bine contextul povestirilor (toţi compozitorii sunt spiriduşi şi stau în copacii din Pădurea Muzicală). Aş fi preferat varianta mai realistă, da’ acu’ hai, profitam de alegerea Cristinei Andone ca să explicăm şi figurile de stil, nu numai varianta istorică (deşi eu tot la aia mă raportez cu tărie!)

Ilustraţiile sunt sublime. Îi vom plagia ghebos pe Adriana Gheorghe şi pe Sebastian Opriţa (în cadru strict domestic, ce e drept...) pentru că ilustraţiile lor sunt atractive, par relativ uşor de redat tehnic (să ziiiceeemmm...) şi sunt şi pe gustul lui Muţunau.

Cel mai cu tronc mi-a căzut căsuţa lui Ceaikovski.

Ei, acum avem treabă pentru următoarele (multe...) zile...

 

Doris Lessing

A murit Doris Lessing. Câştigătoare a premiului Nobel pentru literatură în 2007.

I-am citit doar una dintre cărţi - desigur, Al cincilea copil.

Am citit-o pe nerăsuflate, în parte şi pentru că această carte permite, în parte şi pentru că nu dispuneam de cine ştie ce timp.

Poate şi din cauza grabei mi s-a părut artificială şi „cu program”. Aş fi jurat că madam Lessing nu avusese copii (deşi citisem într-un eseu de Elif Shafak că da, avusese chiar 3), pentru că maternitatea era înfăţişată cu o privire... de la peluză. Poate pretins obiectivă, sau ipocrit subiectivă, în orice caz, din punctul meu de vedere, fals-ilustrativă & esenţialemente complet străină de subiect.

(pe undeva, aşa şi e, Doris Lessing a ales să nu îşi crească ea primii doi copii (de lângă care a plecat când aceştia erau încă mici)- de unde deduc că imaginea unei familii cu mai mulţi copii chiar îi e străină)

Sunt curioasă cum e The Golden Notebook, cartea pentru care i s-a acordat premiul Nobel - premiu despre care a spus, de altfel, că nu putea s-o intereseze mai puţin.

Aştept cu reală curiozitate o biografie deştept scrisă, care să pună corect în context suprinzătoarele fapte de viaţă ale doamnei Lessing.

Demarcaţie

5 ani pare să fie o vârstă dificilă. Cam mare pentru grădi, prea mic pentru şcoală. Cam mare pentru atâtea neatenţii copileşti (călcat în multiple străchini), prea mic pentru ambiţiile-i faraonice, şamd.
(asta, sau, pe lângă versiunea post-natală, există şi depresia de 4 ani, din care eu n-oi fi ieşit încă).

5 ani e vârsta lui „cam prea”, cu destulă derută de toate felurile şi pe toate părţile.

Dacă todlereala anticipează tumulturile adolescentine, 5 ani e, cred, avanpremiera epocii de proaspăt absolvent de studii universitare (ori post) cu ilustre reprezentaţii academice şi încă prea puţină adecvare la lumea reală.
(voi ceda nervos, dacă ariciul din buzunar nu se opune, şi voi lua o tabletă, academic populată cu aplicaţii care de care mai instructive. cu ocazia asta poate mai învăţ şi eu ceva, că prea am bătucit poteca-nspre tante-ta Wikipedia.)


La primire, nu dimensiunile-s problema cea mai mare, ci sentimentul de invazie continuă, intensă şi mereu primitoare de intăriri.
- Cu cine vorbeşti?
- Ce voia persoana care te-a sunat?
- De ce ai făcut X?
- Când mergem la Y?
- Uite, eu vreau să Z!

Benign, nu?

Desigur.

Câtă vreme n-are frecvenţa de şaişpe mii de repetări pe nanosecundă, nu depăşeşte sonor nivelul decibelic al decolării unui elicopter Puma cu motoarele gripate şi mai apar pauze-n care protagonistul pare să şi respire. (La fel de bine, poate junele are branhii şi n-am observat eu.)

Dar când toate criteriile de mai sus se întrunesc

a) simultan

b) sistematic

... mai ales în prezenţa unei Mamiţuni destul de lovite-n aripă (nu, leuca aia n-a plecat, dimpotrivă; mai nou, scriu mesaje-n care-n loc de rent a car apare rent a cat!), situaţiunea are toate şansele să se-ncoarde şi să ducă la varii consideraţiuni pretins filosofice.
(În perspectivă parapsihopupică, junele o fi fost, în vreo viaţă anterioară, Soacra Universalis şi nu i-o fi trecut încă. Nu, n-avem modele intens interpelatoare prin preajmă, ca să pot da vina pe ele ori, şi mai bine, să repar modelator comportamentul cu pricina.)


La 5 ani (ş’un pic) Muţunau, fiinţă energică şi expansivă, se plictiseşte de crapă pielea pe el, şi altă rezolvare decât asaltul constant asupra furnizoarei de casă, masă şi tratament n-are şi nici nu pare a concepe c-ar putea căuta vreodată.

Iar eu, Miss Hărtănilă, ediţia nesfârşibilă, nu doar n-am nici cea mai mică şansă de-a ţine vreodată pasul cu el, ci nici nu mă animă vreun deziderat de vreun fel în direcţia cu pricina.


Aşa că-n prezent ocupaţia majoră e instituirea şi explicarea liniilor de demarcaţie (eu) respectiv încălcarea lor senin-ostentativă (vai de mine, da’ oare cine...?).

Scopul este, desigur, pretins educativ. În realitate, am nevoie de timp ca să pot închega un număr (mic...) de proiecte şi mă scoate din minţi opoziţia muţunautică ţintită pe orice se-ntâmplă fără să-l privească direct aibă adorator în centrul atenţiei.

Demarcaţiile acoperă arii largi, de la subiectele care-l privesc direct, dar nu se negociază (igiena, de pildă - nu te dai cu fundu’ de pământ că nu te speli pe dinţi, pentru că, na belea, indiferent câte vânătăi ai în zona dorsală, ronţăitorii tot nu ţi s-au albit / curăţat - aşa că-n loc să te trânteşti mai tare, apelăm la periuţă) pân’ la cele care nu-l privesc deloc (hic sunt crizoaie de curiozitate et nervi) căci, nu-i aşa, sunt treabă de adult.

Scenariul replicilor imaginare e cam aşa:

Dacă pe la 3 ani mai mergea să evadezi din pat de 630 de ori pe seară ca să alergi în sufragerie peste muma cea muncitor-butonatoare, rupându-i în paişpe concentrarea (şi-aia, destul de precară de feliul ei...), vremea ’ceea a trecut, zice Mamiţuni.

Da? Ptiu, s-a pierdut periuţa de dinţi şi nici priza din sufragerie, unde lucrai tu comod, nu mai merge... se miră Muţunau.

Şamd, realitatea în construcţie a lui Muţunau ciocnindu-se pe la colţuri de constructul mamiţunesc (şi-ăla, uneori prestat pe loc, din mers).


Sună distractiv?

Da, din când în când mai şi râdem. Dar, de fapt, nu e, pentru că mănâncă timp şi energii pe care le-am putea folosi altfel.

Mai trist e c-am obosit şi că asta mă-mpiedică să mai fac orice legat de realitatea nu tocmai neapărat veselă din spatele asalturilor.

Cârcoteli mamiţuneşti

Pauza de 2 săptămâni dintre răcelile lui Muţunau (cu durata de 4-6 săptămâni) pare a se apropia de sfârşit. Din nou se-aud zgomote de muci...

Dau ochii peste cap numai când mă gândesc la avalanşa de mofturi şi mutre aferente mucilor, tusei, aspiraţiilor de nas, aerosolilor, precauţiilor de şapte mii de feluri în materie de îmbrăcat (există o balanţă extrem de sensibilă - dacă are prea puţine haine pe el, îngheaţă; dacă-s prea multe, transpiră... doar că nu pare să existe niciun set de haine care să acopere corespunzător toate stările zilei, de la frigul matinal până la căldura de la grădi, răcoarea de afară & co...)

Bonus, pe lângă, de obicei prind şi eu din zbor varii molime.

Nu, n-am nimerit încă remediul homeopat potrivit. Nu pe termen mai lung... Şi nu doresc să mă mut la madam doctoreasa cu pricina, deşi e foarte simpatică. La cât am ajuns s-o sun, cam ăsta ar fi următorul pas.

Da, vom trece la haine din lână merinos. Nu mi-e clar încă dacă nu cumva cu tot cu oaie.


***

Muţunau e un cetăţean consecvent.
De cam 4 ani încoace o rupe de fugă de fiecare dată când ieşim pe uşa blocului în alt scop decât cel de a merge la grădi. Singura diferenţă e că de cam 1 an se opreşte la marginea trotuarului.
Încă mai am reflexe de rugbyst (alergat & placat „mingea”). Nici atacurile de cord nu mi-au trecut complet.

Vestea bună e că nu-mi mai trebe şampon pentru volum - mi se ridică oricum periu-n cap...
Vestea proastă e că, dacă mai durează mult, voi fi greu de distins de membrii trupei Boney-M. (ăia din 70...)

Când mergem la grădi, evident, îşi târâie melceşte picioarele, la mare artă. De data asta, dau în istericale, şi când îi şuier să meargă mai repede, zici că vorbesc reptomita. Care, evident, îi e străină. Deci nu reacţionează. Deci nu merge mai repede.

La fel, de vreo 3 ani încoace nu s-ar da dus la culcare nici cu buldozerul (dotat cu rachete sol-sol).
Da’ oare ce chestii interesante face Mamiţuni între timp, fără mine?
Nu cumva să pierd eu ceva....

În zilele (rare) în care mai cade lat sau mai doarme la prânz aş fi, ipotetic, în stare să dau petreceri tematice fulger pentru 500 persoane. Ipotetic, că practic mi-s mult prea lovită cu leuca, hârleţul şi alte câteva arme de vânătoare şi altceva decât să umblu chiaună prin casă contemplându-mi propriul nas nu prea-mi iese...

Desigur, dimineţile aferente sunt emblematice - zici că-ncepe al treilea război mondial....


***


Cam acu’ două luni, Muţunau nu prea mai mânca. După ce-am mai pus două anvelope Michelin (de iarnă) pe mine din motive de mâncat cot-la-cot cu el seara (ca şi când n-aş fi avut deja 16 etaje de slăninuţă-n plus), să aibă copilul model, am cedat nervos şi l-am înscris subit la sport. De fapt, la sporturi... Două.
De bine, de rău, ambele-i convin. Tot de bine, de rău, ambele-s folositoare (în termeni de dezvoltare armonioasă) şi-n alte sensuri decât musculatura & apetitul.

Foarte fromoooos.... şi, cam din a doua săptămână, mânca Muţunau de spărgea.

Până la momentul în care a decis că-i mai eficient să-ngurgiteze pe nemestecatelea trei porţii din prânzul de la grădi (carnivor, în ziua aia, că, dacă nimerea la legume, nu cred că vedeam acelaşi film...) şi covorul, perdelele, aşternuturile, patul şi vreo două haine pregătite pentru a doua zi au trebuit date la spălat şi dezodorizat, pen’că, nu-i aşa, nimic nu-i mai spectaculos decât să vezi câteva momente din Exorcistul puse-n scenă la tine-n casă.
(nu, n-a fost cu accente religioase; doar digestive...)

De-atunci, a scăzut progresiv în apetit şi-acu’ ne-am întors de unde plecasem.

Pen’că detest personal povestea cu mănâncă tot!!! (dar tot în ea cad de cel puţin 2-3 ori pe săptămână) am devenit Zâna Mâncărurilor Portabile Care Oferă mic-dejunuri şi pre-cine, în drum spre grădi & respectiv spre casă. Stewardesa-mi lipseşte...

(Muţunau tre’ să capete mâncare fix cu 3 milisecunde înainte de a se gândi el la ea - altfel, pică-n starea de călugăr budist care se hrăneşte cu aer şi koan-uri şi nimic nu mai e bun. N-aş zice c-a depăşit în vreun fel dinamica din vremea alăptării...)

În consecinţă, maşina mea arată ca un restaurant abandonat după revelion - minus mesele, perdelele şi scaunele...

N-aş insista dacă măcar pantalonii potriviţi pentru 3 ani ar sta pe el fără să cadă...


***


Socoteala de-acasă nu se potriveşte niciodată cu nimic.

Apare programul de opţionale la grădi. Cădem de acord pe artă plastică (dorinţa lui) şi germană (imboldul meu). Nu mai vrea la franceză şi nici la un alt opţional. Le aduc în discuţie pe cele noi.

- Musiu, du-te la muzică şi la qigong, o să-ţi prindă bine. Şah te poate-nvăţa A., acasă.
- Nu vreau la muzică, vine primul răspuns.

No, bine, că şi-aşa mi-a căzut părul din nas când am văzut cam cât ar fi fost de plătit per total. Per sesiune/şedinţă/oră nu e mult, dar, când se-adună...

- E GENIAL la şah!!! vine, peste câteva zile, al doilea răspuns.
Oh, da. Tipic.

Evident, la şah merge, la muzică, nu.

- Am hotărât să nu mai merg la germană, vine al treilea răspuns, după 2 lecţii.
- Nicht hinauslehnen, zic eu, că nu-mi venea exact în minte cum se pronunţă clar Ich verstehe nicht.
- Da’ ce-ai zis? Ce înseamnă?
- E-n germană
- Şi ce-nseamnă?
- Ei, te duci tu la germană şi afli.

Noroc cu babbel.com.

Şi-uite-aşa acum Muţunau vorbeşte intens cu telefonul. Deocamdată despre die Zitrone.

Muţunau cel vorbăreţ, Mamiţuni cea năucă şi compozitorul preistoric

- Un tesoro fabuloso! răcneşte oarecum fonfăit Muţunau, din bucătărie.
Un perete mai încolo, relativ incomplet trezită din somn, n-aud prea bine şi-n primul moment nu reuşesc să reconstitui replica.
- Poftim?
- Un tesoro fabuloso! reia musiu.
Încă lovită cu leuca, întreb:
- La ce te referi?
- Asta e în spaniolă, mă lămureşte, amabil, Muţunau. Eu nu ştiu spaniolă. Deci nu ştiu ce zic.

***
Amplitudinea loviturii de leucă (fenomen aparent cronicizat în ultima vreme, că tot nu opreşte nimeni Pământul ca să mă scobor eu, deşi am tot solicitat asta) se poate deduce din următorul exemplu: ne deplasăm întru petrecere helouinică de sâmbătă către una bucată casă primitoare (nu a noastră. a noastră nu e primitoare. a noastră e de revistă. la rubrica „aşa nu”).

La plecarea de acasă, îmi spun că e mai bine să mă încalţ cu pantofii albaştri (vag îmblăniţi) pentru c-ar putea fi cam cald pentru ghete. Execut plecarea simultan cu administrarea a şaptesute două'j'două de mii de comenzi către Muţunau (care funcţionează pe prinţipul fie mă aştepţi cât am eu chef, fie nu fac nimic decât când dai milităria jos din pod).

Pe drum, mă uit lung la reclama unui supermarket care anunţă (cel puţin la prima mea privire) „preţuri de dinozaur”.

De fapt, de discounter...

 La uşa oamenilor (a blocului lor, tehnic vorbind), mă prind că habar n-am care e numărul de la interfon. Îl uitasem.
- Da’ tu chiar că eşti senină, zice Muţunau, încă nedesprins de surzenia temporară care-l mai încearcă la pachet cu răcelile mucos-tuşitoare.

La plecarea de la petrecere, pe hol, nu-mi găsesc susnumiţii pantofi albaştri îmblăniţi şi mă holbez îndelung-bovin la perechea mea de ghete negre.

N-am nici cea mai mică amintire a faptului că le-aş fi încălţat.
De-aici pân’ la somnambulism zic că nu mai e mult...

***
Ne îndopăm de zor cu prăjiturele de la Fadel.

- Phuuu, pufneşte Muţunau în maşină, eu prima dată n-am auzit că pe cel de la Fadel îl cheamă Khaled, şi-am crezut că-l cheamă Valet!

***
Ne plimbăm prin parcul Operei şi Muţunau, deşi susţine că lui nu-i plac statuile, e de acord să ne apropiem de statuia din faţa Operei.
- Poţi vedea ce scrie, aici, în faţă?
- G, e, o, r, g, e, e, n, e, s, c, u.
- Deci?
- Gheorghenescu!
- George Enescu. E g-e, ge, nu g-h-e.
- Aha. Era om preistoric?
(probabil în urma vreunui episod didactic grădiniţesc, are o obsesie cu oamenii preistorici)
- Nu. Uite, are cravată şi pantofi. Te pot asigura că oamenii preistorici n-aveau nici cravate, nici pantofi.

***
Probabil voi reveni cu poze. Când găsesc cablul. Durata procesului e greu de estimat.