Cum ne revenim din abrutizare? (despre şcoli şi alţi demoni III - de data asta, ai noştri)

Context: în directă continuare de grădinilă, şcoală privată, învăţământ alternativ. Poală de bani lunar.

Puţină experienţă (că, dă, în materie de învăţământ alternativ, aproape toată lumea, cu câteva excepţii notabile, nu se poate lăuda cu cine ştie ce experienţă directă), compensată, teoretic, cu multă bunăvoinţă. Traseu nu lipsit de belele şi derapaje, unele de-a dreptul stupide, dar, până nu demult, în general tratabil, via bunăvoinţă.


Exemplu de derapaj stupid de pe vremuri grădiniţeşti: avem păduchi, dar nu vă spunem!

Acu' o vreme, o tot văzusem pe una din educatoare că poartă un soi de basma. În primele zile de la prima observare, dincolo de constatarea culorii basmalei cu pricina, n-am dat atenţie aspectului. În definitiv, câtă vreme cuiva îi e comod şi nu-l/o încurcă la treabă, din partea mea îşi poate pune pe cap şi un turn Eiffel. Pe urmă, la un moment dat, mi-am dat seama, via mici fire răzleţe de păr, că nu-şi acoperea pleata - ci tunsoarea zero. Din aproape în aproape, aflu şi de ce se răsese-n cap - din motive de mişculici.

Pe scurt, în grădiniţă mişunau păduchi de vreo săptămână, atât la copii, cât şi la adulţi, fără ca onor instituţia să cârâie vreo ceva pe subiect. Nu de alta, dar dacă păduchii s-ar fi plictisit şi plecau, spontan, în grup compact, spre alte zări, ce rost ar fi avut să comunici...?
 Să-ţi toceşti aşa, aiurea, ghearele pe tastatură?

- Păi, bine, zic, şi dacă io aveam acasă medicamentu’ minune care scăpa lumea de chin în maxim 4 zile, de nu mai trebuia femeia asta să-şi radă frumuseţe de păr luuuuung şi iubit? Nu mai bine vorbeaţi? Când e de igienă şi de sănătate, băgatul gunoiului sub covor nu e o tactică buna. Dimpotrivă!

(S-a dovedit că nu-l aveam, căci Bromocetul, miracolul anti-păduchi al copilăriei mele, a devenit, din varii motive, unele legate de interdicţii europene, de negăsit. Având în vedere că, după ştiinţa mea, nu expiră, şi acum sunt gata să cumpăr un hectolitru - cu intenţia clar mărturisită de-a-l vinde ulterior la suprapreţ!)


Boon.... post intense proteste individuale şi de grup, se anunţă oficial (impecabil, de altfel), toate fazele crizei - ce-am păţit, ce facem acum, cum controlăm pe viitor, câţi păduchi am prins azi, din pletele a câţi copchii. Important, fără a menţiona nominal copiii, că e aberant să te-apuci să te uiţi chiorâş la ei doar pentru c-au avut ghinionul de-a sta cam prea aproape de cineva infestat.

(Ocazie cu care am aflat şi că, aparent, păduchii preferă părul persoanelor de sex feminin. Poate pentru că e mai lung... ? În orice caz, la noi s-a verificat. Pentru moment, păduchii nu l-au găsit interesant pe Muţunau. E drept că, la cât nisip îşi turna zilnic în cap, şi eu, dacă eram păduche, aş fi fugit de el ca de taifun, cutremur, explozie nucleară şi tsunami, toate la un loc.
A, şi că există medici care nu ştiu cum arată păduchii. Ah, pisicuţelor!)



Aşa... salt grupat înainte către şcoală. Zilele trecute: ţâr, telefon de la învăţătoare. Na, acu’ ce-a mai făcut Che Guevara?
(Notă: conversaţia de mai jos e redată sintetic şi intens parodiat - fără însă a altera ideile principale, aşa cum le-am înregistrat eu).

- Alo? Mama lu’ Muţunau?
- Da, eu.
Buna-ziua, buna-ziua, care-i baiu’?
- Da’ Muţunau vorbeşte urât şi se caţără pe spalier la sport!
- Da’ mai exact ce-a zis?
Că poate învăţ înjurături noi.

Neah. Când învăţătoarea i-a zis că ea-şi doreşte ca el să facă X şi să nu mai facă Y, Gligore (care ar fi putut replica: „Bravo, ai o dorinţă!”), dat-o-n discurs de budă, rânjind şi ţopăind în vreme ce-i spunea, cântat:
- Tu vrei să faci caca pe tine!

Bre, da’ Muţunau nu e Moş Crăciun, să-i comunici dorinţele tale, mă gândesc eu.
Învăţătoarea mi-e simpatică, dar n-o suspectez nici de prea multă spontaneitate, nici de vreun simţ al umorului ieşit din comun. Trec, aşadar, la obiect:

- De ce nu-i spui că-i ceri? Eşti într-o poziţie de autoritate. În clasă, tu stabileşti regulile.

Supriză la capătul firului.

Dubiile mele privind capacitatea simpaticei de-a fi fermă (nu isterică şi nici dictatorial-pedepsitoare, doar fermă pe poziţii şi foaaarte consecventă în a reaminti regulile) cresc exponenţial, instant.

Îi dau înainte cu consilierea gratis:
- Dacă vrea discurs de budă, să se ducă la toaletă, şi să vorbească acolo până-l doare gura. Următorul pas e să spele buda (cu un adult lângă el). Tu vrei să fie curat - şi pe jos, şi sonor, drept care îi ceri să folosească adecvat cuvintele şi institui regula că, atunci când cacapipipârţâie verbal, în clasă, se va alege c-un spălat de budă. La şcoală sau acasă. N-am nimic împotrivă să-l pun la treabă!

Linişte profundă la capătul firului.
Încep să am senzaţia că vorbeam singură. Sincer, înc-o mai am.

Profit de pauză să-mi amintesc cum, într-o zi în care Muţunau scuipase aproape pe toată lumea, pentru că e amuzaaaantthhhh hihihi, odată ajunşi acasă l-am proptit în baie, mi-am luat o carte, m-am aşezat frumos pe scăunel, cu vedere spre june, am pus telefonul să sune peste 20 minute şi l-am pus să scuipe în cadă, non-stop pâna la semnalul sonor, dacă tot îi place aşa mult.

După câteva zile şi alte trei sesiuni de stuchit industrial, când Muţunau s-a convins că-s zurlie şi posed o perseverenţă soră cu moartea şi-mi şi place să citesc, problema s-a estompat considerabil.

- Daaaa... şi se caţără pe spalier, la sport!
- Aşa, şi?
- Păi e periculos... că urcă până sus... dacă o să cadă şi o să se rănească?
- N-aveţi saltea sub spalier, la sala de sport? Dacă nu, puneţi una. În plus, zic, instant invadată de viziuni cu toate acrobaţiile pe care ştiu că junele e antrenat să le facă în deplină cunoştinţă de cauză, Muţunau face escaladă de un an. Pentru tine, vârful spalierului e sus. Pentru el, e jos, că el e obişnuit să facă trasee până sus, la 10 metri. Pentru tine, nu e sigur. El are dovada că e....
- Da.... dar ceilalţi vor să se urce şi ei...când îl văd... şi ei n-au făcut escaladă...

Ei, mă scuzaţi acum că nu le-am plătit şi lor...
- Păi, zic, descurcaţi-vă. Ori îl daţi de exemplu că el ştie să se caţere, şi-i rugaţi pe ceilalţi să aştepte până vine rândul lecţiei ăsteia, ori îi învăţaţi să se urce.
- Daaa... dar odată l-am lăsat în clasă când am plecat la sport...
Urmează un bla-bla semi-incoerent din care nu pricep (deşi întreb...) când şi de ce.


Pe scurt: tu, cadru didactic, nu te descurci să gestionezi relaţia cu copilul, şi mă pui pe mine să-l repar, în loc să te cauţi şi matale la abilităţi.

În plus, tragi concluzii aiurea (vaaaai, e pericoloso sporgersi) şi-l excluzi pe copil de la o activitate- ca să nu-ţi mai fie ţie greu. În condiţiile-n care omuleţul e binişor avansat pe subiect... şi, întâmplător, semnificativ mai mult decât tine. Da’ tu nu te oboseşti să-l întrebi ce ştie / dacă a mai făcut asta, ferească sfântu’, că eşti foarte ocupată cu varii alte chestii, desigur extrem de importante.

(Despre excludere: nu e prima dată când se întâmplă în instituţia cu pricina... până să se prindă educatoarea că Muţunau + matematică = LOVE, omuleţul petrecuse ore în şir izolat pe scăunelul „de lectură”, dat fiind că, necaptivat fiind, îşi exprima apăsat plictiseala....
În plus, când se întâmpla vreo ceva în clasă, discuţia era mereu de tipul „dar ce se întâmplă acasă cu el?”, niciodată din zona „om fi călcat şi noi în străchini...”

De unde ştiu, dacă instituţia nu prea comunica?
Am aflat prin metode specifice. Şi am şi poze... )


Aşaaa. ce mai urmează?
Păi urmează că şcoala a anunţat că dă gratis ore de „dezvoltare personală” pentru copii (pentru că nu numai Muţunau e Robin Hood acolo - toţi sunt. Ceea ce, pe mine, una,  ţinând cont de faptul că vreo trei sferturi din şcoleri fură colegi de grădinilă în aceeaşi instituţie, unde nu făceau nici pe departe acelaşi balamuc, mă duce la ideea că poate beleaua nu e deloc la copii...)

În traducere, la clasă va veni cineva care să ajute la rezolvarea problemei. Instalatoru', cum ar veni.

Voi urmări cu interes dacă în orele de reparat intră (activ, la muncă) şi cadrele didactice - sau ele doar stau şi se uită. Sau nici măcar.


Nu, nu pretind să-mi educe şcoala copilul.
Dar cer ferm ca învăţătorul să se comporte ca un adult stăpân pe sine, versat în comunicarea adecvată cu copiii. Cu copiii vii, imprevizibili, energici, spontani, uneori spurcaţi la gură, opoziţionali, nu cu momâi-dresate-de-bancă.

Nu ca victima secolului, veşnic cu jalba-n proţap că uiteee ce-aaa mai făcuuut Muţunaaaaauu...

Că, nu de alta, da’ dacă universu’ conspiră împotriva ta, poate vrei adresa unui psihoterapeut bun.

Aştept cu interes următoarea şedinţă cu părinţii. Cu interes şi cu o listuţă de cereri cât Letopiseţu’ Ţării Moldovei.

Interes intens pentru permisul de conducere (şi-un fel de listă de Crăciun...)

Azi:
- Mami, eu la câţi ani o să-mi pot lua permis de conducere?
- 18.
Plus tona de explicaţii referitoare la mers cu bicicleta, excepţia de permis de la 16 ani şi morala dictatorială că, dacă vrei permis, tre’ să ştii să citeşti şi să scrii.

Figura cu „da’nvaţă şi tu” a mers un pic în materie de limbă franceză, unde, să vezi şi să nu crezi, le jeune şi-a exprimat, pe lângă dezirul de reînscriere la opţionalul de la grădi, şi pe-aia (ăla!) de-a-nvăţa suplimentar acasă, de eram să săr să verific dacă n-are febră.

- Da’ pe tine ce te interesează de fapt?
- Când aş putea să-ncep să conduc maşina-avionuţ...

Asta, adică:

Transition, de la Terrafugia.
(de unde şi cum de ştie Muţunau despre maşina-avion e cu totul altă discuţie)


Pe care maşină-avionuţ, m-a informat prompt Muţunau, o vom cumpăra imediat ce câştigăm oarece sute de mii de euro la loto.
Nu e clar nici de ce sute de mii şi nici când o să câştigăm (mai ales că, nu ştiu exact despre Muţunau, dar eu nu prea joc...).

E clar însă că, de atunci înainte (post achiziţie, adică), vom accelera şi vom zbura imediat peste orice pâlc de maşini ne stă în cale.

Mai e clar, în notele de subsol, şi că Muţunaului, mare fan carpe diem, i s-a luat de istericalele mele de tip „hai odată!” pe motiv că ne grăbim non-stop şi ne-ncurcăm în aglomeraţii rutiere.


Încă neclar, dar interesant, e că nu e deloc exclus ca, pân’ ajunge Muţunau la vârsta şoferitului (zburător sau pur teluric), jucăria de mai sus să fi intrat deja în peisaj...


Comparaţia e următoarea: prezent versus anul de graţie 1990.

Pe-atunci:
- Auzi, Mihai, am văzut într-o revistă nemţească un fel de telefon fără fir de la care puteai vorbi de oriunde! Crezi că există aşa ceva?
Revista era Stern.
Telefonul cu pricina era, evident, oarece (actualmente) strămoş al telefonului mobil.
Mihai era un băiet ceva mai umblat, cu rude-n America şi (parcă) şi-o călătorie pe-acolo. Pasăre rară, persoană de referinţă, ce mai.
Noi, cu toţii, eram proaspăt picaţi în cap, post decembrie ’89, şi, deşi tot ce zbura părea a fi de mâncare, persista un minim de dubiu cu privire la realitatea celor înfăţişate pe te miri unde. Nevorbitori de germană, că, dă, aşa se nimerise.

- Noooo. Poate doar dacă e legat de un telefon fix, altfel, nu se poate.
- Păi acolo arăta un fel de legătură cu ceva satelit.
- Nu merge. Trebuie să fii la maxim 20 de metri de telefonul fix, aşa merge, altfel, nu.

***

Să nu mai aduc vorba despre cam care-i azi treaba cu telefoanele mobile, zic.

***
Da, asta e ce-şi doreşte Muţunau de la Moş Crăciun - pe lângă un robofish, un grevitileizăr şi nu mai ştiu exact ce - că, atâta vreme cât nu scrie, nu-s capabilă să reţin chiar tot listoiul...

Cum am hotărât c-o să mergem să-notăm cu delfinii

Simplu.
Mergând la Delfinariul din Constanţa.

Pentru un adult, intrarea costă 50 de lei. La uşă, că-n total, în funcţie de tentaţii, vei plăti mai mult.

În schimbul acestui bănet primeşti o cartelă anodină pe care o înfigi în automatele de la intrare şi care-ţi va permite accesul la delfinariu, la planetariu, la observatorul astronomic (dar doar cât să intri, pentru că privitul prin telescop se taxează suplimentar!), la expoziţia de păsări şi în spaţiul microrezervaţiei.

Copiii sub 5 ani intră gratis - dar nu şi la planetariu. Sau, de fapt, hai, da, dacă promit să nu se sperie şi să nu chiţăie când se stinge complet lumina (?!!).


Nu mai departe de casa de bilete (sau, mai bine zis, de cartele) şăd lipite oarece afişe cu mesaje confuze - vezi povestea de mai sus referitoare la copiii sub 5 ani.

În rest, în incintă există un chioşc de suveniruri (dotat, pe cât am putut vedea de la 5 metri distanţă, cu delfini de pluş, roz şi bleu, şi oarece bibelouri bizare, tot cu delfini, dar, per total, insuficient de atrăgător cât să mă facă să şi intru) şi un soi de locantă (de fapt, o înşiruire de mese-teghea plus frigidere) cu apă, suc şi oarece cronţăieli la pungă. Înspre planetariu mai este şi un colţişor amenajat pe post de loc de joacă - două leagăne şi un agregat roşu cu o scară, două tobogane, o legănătoare cu trei anvelope legate cu lanţuri, şi (parcă) două bănci.

Niciun restaurant, niciun loc în care să bei civilizat vreo apă, vreo zeamă de fructe, ceva - nimic. Botu’ calului SRL.

Băncile sunt din cretacicul superior - ca, de altfel, cam juma’ de complex.

Expoziţia de păsări se prezintă (exceptând seminţele vizibil proaspăt puse) ca şi când ar fi fost recent recuperată de la unu’ care-o abandonase de ceva timp.
Cuştile sunt mici, înghesuite, murdare şi împuţite.
Am văzut pet-shop-uri în care papagalii Ara aveau mai mult loc...


Micro-rezervaţia e cam la fel. Dincolo de aerul dezolant al oricărui animal în captivitate, asta arăta oricum a puşcărie. Tot abandonată.

Cormoran:

Iepuri după gratii:

Poză cu degetu' autorului:  

Iepure evadat (probabil, singurul animal fericit de prin zonă)

Lebedele albe de-acolo sunt, pentru cine nu ştie, agresive şi ciupiutoare. Adică dacă te apropii de ele, vei fi cadorisit c-o ciupitură.

Acu’, tot pentru cine nu ştie, nu par să vadă prea bine (adică poţi fi muşcat de sacoşă) şi par uşor intimidabile. O poşetă fluturată ameninţător către ele te scapă de agresiuni!


Planetariul posedă aer condiţionat - dar nu vei fi lăsat să intri nici în hol decât cu maxim 15 minute înainte de reprezentaţie - şi, de altfel, nici n-ai avea unde sta. Pereţii sunt acoperiţi cu imagini frumoase - asta mai ţine ocupaţi copiii; în rest, nimic din ce-i acolo nu mi-a lăsat altă impresie decât că deranjez.
La intrare, arăţi (!!!) cartela magnetică.
Sau poate tantea de la intrare e neam cu Superman şi vede-n raze X.
Caz în care regret că n-am rugat-o să-mi spună şi mie cum stau c-un premolar sensibil.

Nu tu sisteme solare de vânzare. Nu tu cărţi. Nu tu planete gonflabile. Nu tu stele fosforescente. Nu tu trei cuie tematice.
În afară de două pliante, unul cu harta cerului (5 lei), şi unul cu planetele (5 lei), şi de ceva agendo-cărticică obscură (20 lei), nemic.

Ştiinţă pură, greu accesibilă, bre, inepture, turist aiurit cu prea-nalte aspiraţii de (în sensul ne-religios) neofit, care vii aici ca şi cum ar fi uşor să afli lucruri şi ne mai şi-ncurci, pe deasupra.


În sală, tantea care proiectează (nu mereu cu maximă atenţie) toată stelăraia nu acceptă niciun mârâit, dar’mite vreo întrebare, ceva, de la vreun copil două minute mai curios sau mai instruit. Nix. Zice ce are de zis şi gata.

Nimic de acolo nu e, realmente, pentru copii.
Nu e pentru nimeni.
E o expunere plictisită făcută-n doru’ lelii. O vomă de cuvinte automat decartate de omuleţi întorşi cu cheia. Sau poate cu arcul, nu m-am uitat atent.

O escrocherie care profită de faptul că, pentru copiii lipsiţi de alte alternative, ce se-oferă aici e, oricum, captivant.


La observatorul astronomic te duci, te uiţi pe-acolo, şi dacă vrei să şi priveşti prin telescop, plăteşti trei lei, în schimbul cărora te caţări pe scară şi te uiţi la o pată mică şi roşie (soarele, adică).

Singurul lucru pe care l-am apreciat realmente ca fiind rezonabil şi civilizat e că în schimbul ante-menţionaţilor trei lei primeşti un afiş care pe-o parte are sistemul solar şi p’ailaltă sistemul periodic al elementelor.


La Delfinariu lucrurile par să se prezinte mai bine. Bazinul e curat, vizibil bine întreţinut, iar delfinii şi foca Johnny sunt vioi.

Dar reprezentaţia durează sub 30 min (23, ca sa fiu mai exactă) şi depinde (logic) extrem de mult de cheful delfinilor.
Care, uneori, există, uneori, nu. (când am fost noi, era sesiunea de nu).

Copiii nu sunt lăsaţi nici măcar la final să se cocoaţe la mantinelă şi, iar, nu li se arată direct şi nu li se explică nimic. În afară de oferta de-a-ţi cumpăra poze cu tine, făcute de fotograful locului (sau prieten cu locul...) şi de un DVD cu delfinul Mark, din nou, nicio carte despre ori cu delfini, niciun pliant, nix.

Acvariul, care e sub umbrela aceleiaşi instituţii (Complexul Muzeal de Ştiinţe ale Naturii), are altă adresă.
La Delfinariu nu primeşti nicio hartă, nicio reducere de preţ pentru vizitarea ambelor locaţii şi nicio indicaţie cu privire la cum (şi, mai ales, de ce!) să ajungi şi la Acvariu.
(ştiu unde e Acvariul; ştiu şi cum s-ajunge, şi un’ se parchează; nu despre orientarea mea-n spaţiu e vorba, ci despre a Complexului... vizibil preocupat - doar că de altele, nu de cetăţenii plătitori!)


Na, şi uite-aşa am hotărât c-o să mergem să-notăm cu delfinii.

Acu’s în căutări de locaţii accesibile financiar...

Post-scriptum:
Cică s-ar putea înota cu delfinii în Algarve (Portugalia), în Malta şi în Turcia, precum şi-n alte locuri mai îndepărtate.

Şi cică lor, delfinilor, de fapt nu le place.


Eeee, dar cum universul poate fi un loc magic, iaca Muţunau a făcut baie c-un delfin chiar în seara asta.

Tot ziceam că facem băi colorate, via Tinti (via magazinele DM).

Aceste biloanţe colorate au înăuntru câte o capsulă. Onor capsula, care se topeşte-n apă, conţine câte un burete comprimat. Buretele e-n formă de lighioană. Azi, lighioana în chestiune a fost un delfin.

Nu pot să-l arăt, acu’ e-n pat cu Muţunau, doarme.

10 dorinţe

Leapşa de la Raluca, mulţumesc!

Preambul: când eram mici, am întrebat-o pe sor-mea ce i-ar cere unei zâne care i-ar îndeplini o dorinţă.
(prea-savanta discuţie se purta-n pat, la ceas nocturn, pre-somn. eu ieream şcoler, ea nu).
- Aaaa, zice ea, păi X, şi Y, şi Z...
- Nuuu, măi. Una singură.
- A. Păăăăi... să-mi dea o altă zână, mai mică, care să-mi îndeplinească toate dorinţele.

Logic.


Darrrr, hai, zece.

1. Vreau să fiu magician. Nu orice magician, ci dintr-ăla, arhetipal-arhaic, şaman-ţopăitoro-cânăreţ, herbalist, doftoroaie, vrăciţă.
În unele zile, chiar cred că sunt.
Hm... unde mi-oi fi lăsat prinzătorul de vise?


2. Mă visez mare moşiereasă. Posesoare de casă cu terasă cu panoramă muntoasă, de câini de talie mare, de cai, de copaci păduroşi cu veveriţe şi de umbrare ciupercoso-frăgoso-zmeurite.
Acu' dacă stau şi mă gândesc, nici un izvor termal n-ar strica.


3. Vreau să mă simt mai des liberă şi neobosită. Neopribilă. Să fiu etern sănătoasă, să dorm cât îmi trebe, să nu-mi bat capul cu deghizatul vestimentar în om serios şi, culmea ororii, pieptănat! Să am vreme destulă cât să-nvăţ lucrurile alea multe pe care vreau să le ştiu face.


4. Vreau să călătoresc. Dacă s-ar putea, liniştit, aşezat, fără grabă, ani la rând.


5. Vreau ca Muţunau să crească frumos, drept. Să fie înţelept, descurăreţ şi fericit, dintotdeauna împăcat cu sine, fără tinichele materne de coadă.


6. Vreau ca peste 50 de ani să se poată spune despre mine "e o babă super-simpatică”. Şi să nu fie nici de la Altzheimer, nici de la demenţa senilă, nici de la freza tip Carmen Silva.

... deşi, cel mai probabil, voi ajunge fie aşa,

(sursa)

fie aşa...

(sursa)

fie aşa!

(sursa)


7. Vreau să fiu sponsorizată pe viaţă de Michel Works.
Să primesc periodic coşuri d'astea,

farfurioare plus oarece buchete gigantice de floarea-soarelui şi respectiv lavandă.


8. Mmm... mai am o dorinţă secretă, mare. Ceva anume trebuie să capete glas. Să-şi găsească - ferm, curajos, simplu şi definitiv - vocea. Reverberaţia.


9. Vreau să curaj, putere şi şansă să am mai mulţi copii. Şi să-i cresc fain.


10. Vreau să reuşesc să-mi fac realitate multele mele alte dorinţe mici.