Muţunau cel vorbăreţ, Mamiţuni cea năucă şi compozitorul preistoric

- Un tesoro fabuloso! răcneşte oarecum fonfăit Muţunau, din bucătărie.
Un perete mai încolo, relativ incomplet trezită din somn, n-aud prea bine şi-n primul moment nu reuşesc să reconstitui replica.
- Poftim?
- Un tesoro fabuloso! reia musiu.
Încă lovită cu leuca, întreb:
- La ce te referi?
- Asta e în spaniolă, mă lămureşte, amabil, Muţunau. Eu nu ştiu spaniolă. Deci nu ştiu ce zic.

***
Amplitudinea loviturii de leucă (fenomen aparent cronicizat în ultima vreme, că tot nu opreşte nimeni Pământul ca să mă scobor eu, deşi am tot solicitat asta) se poate deduce din următorul exemplu: ne deplasăm întru petrecere helouinică de sâmbătă către una bucată casă primitoare (nu a noastră. a noastră nu e primitoare. a noastră e de revistă. la rubrica „aşa nu”).

La plecarea de acasă, îmi spun că e mai bine să mă încalţ cu pantofii albaştri (vag îmblăniţi) pentru c-ar putea fi cam cald pentru ghete. Execut plecarea simultan cu administrarea a şaptesute două'j'două de mii de comenzi către Muţunau (care funcţionează pe prinţipul fie mă aştepţi cât am eu chef, fie nu fac nimic decât când dai milităria jos din pod).

Pe drum, mă uit lung la reclama unui supermarket care anunţă (cel puţin la prima mea privire) „preţuri de dinozaur”.

De fapt, de discounter...

 La uşa oamenilor (a blocului lor, tehnic vorbind), mă prind că habar n-am care e numărul de la interfon. Îl uitasem.
- Da’ tu chiar că eşti senină, zice Muţunau, încă nedesprins de surzenia temporară care-l mai încearcă la pachet cu răcelile mucos-tuşitoare.

La plecarea de la petrecere, pe hol, nu-mi găsesc susnumiţii pantofi albaştri îmblăniţi şi mă holbez îndelung-bovin la perechea mea de ghete negre.

N-am nici cea mai mică amintire a faptului că le-aş fi încălţat.
De-aici pân’ la somnambulism zic că nu mai e mult...

***
Ne îndopăm de zor cu prăjiturele de la Fadel.

- Phuuu, pufneşte Muţunau în maşină, eu prima dată n-am auzit că pe cel de la Fadel îl cheamă Khaled, şi-am crezut că-l cheamă Valet!

***
Ne plimbăm prin parcul Operei şi Muţunau, deşi susţine că lui nu-i plac statuile, e de acord să ne apropiem de statuia din faţa Operei.
- Poţi vedea ce scrie, aici, în faţă?
- G, e, o, r, g, e, e, n, e, s, c, u.
- Deci?
- Gheorghenescu!
- George Enescu. E g-e, ge, nu g-h-e.
- Aha. Era om preistoric?
(probabil în urma vreunui episod didactic grădiniţesc, are o obsesie cu oamenii preistorici)
- Nu. Uite, are cravată şi pantofi. Te pot asigura că oamenii preistorici n-aveau nici cravate, nici pantofi.

***
Probabil voi reveni cu poze. Când găsesc cablul. Durata procesului e greu de estimat.