Tras de păr şi de urechi

Ieri:

Într-un variu context (legat, cumva, şi de discuţiile cu Muţunau pe subiecte corporale - care sunt atingerile social permise, cât de tare baţi pe umăr pe cineva când vrei să îi atragi atenţia, de ce nu e cazul să te plimbi prin lume pişcând lumea de fund), junele zice:

- Pe mine m-au tras şi C. de păr şi C. de urechi!
C. şi C. sunt învăţătoarea şi asistenta ei. Atenţie, vorbim de şcoală privată, cu pretenţii şi psiholog- consilier de comunicare.

- Hă? Când?
- Nu chiar recent...
Pe Muţunau n-are sens să-l întreb „când”. E, inutil, primul meu reflex de interogatoriu. Să trecem la proba adevărului: descrierea situaţiei concrete.

- Păi, când m-a tras de păr C.(asistenta), eram la engleză şi nu voiam să fac linişte.
În general, Muţunau nu doreşte să facă linişte.
Urmează o scurtă descriere a situaţiei, suficient de detaliată cât să trag concluzia că nu e fabulaţie.

- Şi mi-a şi smuls destule fire de păr, zice Muţunau, de data asta vizibil necăjit. Dar, pune musiu faţa de erou, deşi m-a durut, nu am plâns!


Futu-i, zic eu în gând.

- Gogule, plânsul e la latitudinea ta.
- Nu înţeleg.
- La alegerea ta, adică. Dacă tu nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă vrei să plângi, e OK să plângi. Dar indiferent dacă plângi sau nu, când cineva te loveşte intenţionat, e un abuz. Nu ai de ce să suporţi niciun abuz!
- Chiar dacă m-ai pocni tu?
Când o comite, Muţunau este deseori informat cu privire la intenţiile mele potenţial criminale.
Motiv pentru care nu exclude posibilitatea de a şi-o fura de la ilustra lui mumă, care, bonus, când se grăbeşte, nu ezită să mai imprime fizic impulsuri de tip „la pas cu mine” şi „într-acolo”, „ailaltă stângă”.

- Chiar dacă te-aş pocni eu, da. Nu ai de ce să fii lovit de nimeni, şi, de fiecare dată când te loveşte cineva, vreau să ştiu în cel mai scurt timp!
- Dar eu nu am ascultat de C. Eu am făcut-o să mă tragă de păr!

Oh, futu-i la pătrat.
- Auzi, i-ai luat tu mâna, ai pus-o la tine-n păr, i-ai încleştat pumnul şi ai tras?
- Nu. Dar dacă ascultam, nu mă trăgea de păr. Din cauza mea...
- Gogule, dacă, la vederea a ceea ce făceai tu, C. s-a enervat, pot să-nţeleg. Are tot dreptul să se simtă scoasă din pepeni. Dar de aici şi până la a acţiona violent în direcţia ta sau a oricui altcuiva, e cale foarte lungă. Oamenii au dreptul să reacţioneze violent către cineva doar când îşi apără viaţa! Şi nu cred că tu aveai un pistol pus la tâmpla ei.
- Ha! Nu, nu aveam, zice Muţunau.
- Ştii că şi eu mă enervez dimineaţa în trafic.
- Da.
- M-ai văzut că mă duc să bat pe careva? Iau alţi şoferi de păr? Le trag capete-n nas?
- Nu.
- Păi, nu. Simt impulsul de-a face câte una-alta, dar nu îi dau curs. Îmi vine să lovesc pe câte cineva, eventual îmi imaginez cu ar fi, dar nu o fac.
- Ăhă, cugetă Muţunau.
Apoi, insistă:
- Dar dacă m-ai trage tu de păr? Sau m-ai urechea tu?
- Dar s-a întâmplat aşa ceva până acum?
- Nu.
- Păi, nici n-are să se întâmple. Mi se pare idiot să tragi pe cineva de păr sau de urechi. Asta, cu urechile, e prostia supremă.

Dacă ar fi să pocnesc pe cineva, i-aş scăpa un dos de palmă, un pumn, un picior...

Chiar, de ce n-aş apela la trasul de păr?
Pentru că mi se pare expresia neputinţei supreme - n-am ce-ţi face, deci te trag de păr, ca totuşi să nu-mi scapi! (poveste cu atât mai mârşăvească atunci când e îndreptată împotriva unui copil)

Da’ de urechi?
E un dublu act de violenţă, odată menit să provoace durere, a doua oară, să şi umilească. Să-ţi explice cine are puterea şi de ce tu n-o să protestezi. O mega porcărie.
(prefer pocnelile clare, fără subtext. pentru subtext, folosesc întâi textul)

Am sfârşit prin a desena care e treaba cu cine reacţionează la ce şi ce e aia provocare, ca să fiu sigură că pricepe.
Am adăugat că noţiunea de provocare=reacţie garantată o fi mergând ea la animale, când fluturi capa roşie în faţa taurului sau împungi câinele cu băţu’, da’ cam atât. La oameni se aplică alte reguli.


Buuun. Investigaţia următoare:
- Dar C.-învăţătoarea de ce te-a tras de urechi?

Urmează o bălmăjeală imprecisă. Nu-s convinsă, de data asta, că realmente a avut loc ceva.

- Gogule, când se mai întâmplă aşa ceva, îi spui persoanei respective: „Ăsta e un abuz, îţi cer să te opreşti. Mama mi-a spus să-ţi spun că e un abuz.”
- Mâr-mâr-mâr-hâr abuz, mormăie Muţunau după mine.
- După care zici: „de ce dai, bă, nu ştii să-njuri?”
Muţunau se prinde că e poantă. Izbucnim amândoi în râs.

Ieri, pe seară: trimit mesaje în cele 4 vânturi, să aflu dacă alţi copchii au mai declarat chestii similare pe-acasă. Răspunsuri: nu, nu, da.
Oh, f... (pe scurt, of..)

Azi:
Mă sună directoarea şcolii. O sunasem de ieri, cam pe seară, nu răspunsese. Mă rog, era târziu, nu m-am agitat.

Versiunea prescurtată (nu cu mult...) a dialogului:
- Muţunau a zis c-a fost tras de păr de asistentă şi de urechi de învăţătoare. Despre primul incident cred sincer c-a avut loc, că prea l-a descris cu detalii. Ba chiar se mândrea că el ar fi provocat-o pe C. Despre al doilea nu’ş ce să zic. O să vorbesc cu amândouă să aflu şi părerea lor. Am vrut să-ţi spun şi ţie, că nu-mi pare genul de incident pe care să-l trecem sub tăcere. Cred că vrei şi tu să ştii când se întâmplă ceva de genul ăsta în clasă. Până la urmă e vorba de violenţă fizică!
- Da, mulţumesc că mi-ai spus. Îmi pare rău. Nu ştiu nimic despre asta, verific şi te ţin la curent.

Ca la carte, ce mai.

Iese Muţunau azi de la şcoală.
- C. iar m-a urecheat azi, că n-am făcut linişte la semicerc...