De-ale Muţunaului

Muţunau, actualmente tatuat cu Lego Ninjago (Angry Birds par a fi căzut în dizgraţie - sau, eventual, pe planul doi), a greblat de undeva oarece broşură Lego şi scrie pe ea ce să-i aducă Moş Crăciun - face, cum ar veni, comenzi!

Apoi vine la mine cu nişte ochi de tip Motanu’ Încălţat: 

- Mami, să-i scriu lui Moş Crăciun şi despre ce doreşti tu?

Mvai, ce copil adorabil!

- Mulţumesc, e foarte drăguţ din partea ta! Doar că, pe de o parte, eu nu m-am hotărât încă şi, pe de alta, e dorinţa mea, o să mă ocup eu de ea. 

- Sigur nu vrei să-i scriu eu? 

- Mulţumesc, sigur!

Peste 2 minute:

- Mă gândeam c-ai putea vrea această pisicuţă cu şoarece, de la Lego Creator... 

*** 

Cu doi plozişori zgomotoşi şi agitaţi în maşină (Muţunau şi prietenul său, care se apucaseră să se joace de-a bombardamentul, sau aşa ceva), dau milităria jos din pod şi scot la interval regulile:

- În maşina mea astfel de comportamente (X, Y, Z, ce făceau ei) nu sunt permise! Le puteţi desfăşura, eventual, venind pe jos sau cu tramvaiul. Eu n-am de ce să le suport. Priceput? 

Pauză câteva secunde, apoi musafirul răspunde:

- Da, căpitane!

*** 

La vreme de despăduchire:

- Mami, da’ am şi gălbenuş în păr?

- Hă?

- Gălbenuş! În păr!

- De unde să ai tu gălbenuş în păr, că nu înţeleg?

- De la ouăle de păduchi!

***

La vreme de dezordine prin casă, Muţunau trânteşte nu-ştiu-ce:

- Uşor cu pianul pe scări!

Imperturbabil, dărâmătorul replică:

- Ăsta nu e pian şi noi n-avem scară-n casă!

***

În parc, mari tumbe şi mari oboseli. Muţunau, mare acrobat, nu calculează bine nişte distanţe când îl pocneşte dansatul de limbo şi rade sonor o căpăţână de asfalt. 

Îl iau în braţe să-l consolez; evident, nu mă pot abţine (ies toate vocile de soacre la iveală, din toate generaţiile anterioare, stil Dune):

- Vezi, ar fi bună puţină atenţie la casa omului...

Muţunau, încă plângând, suspină:

- Dar nu suntem în casă.... 

Anatomia creierului

Apoi, dacă m-a mâncat în fund... (nu, despre ăla n-a întrebat - încă!)

Anatomia inimii

- Mami, da’ cum funcţionează inima?
- Tic-tac, tic-tac. 
- Ei, mami!!!

Sau mai bine ia de te uită  aici:










Io de ce n-am avut iutub când ieream mică?

Despăduchire humanum est

Iaca, vine ziua-n care subsemnata are pe agendă că se prezintă la x conferinţe, y lansări de carte şi z lansări de bombe nucleare. Printre hi-hi-hi-ha-ha-ha-uri, poftim cartea mea de vizită, încântată de cunoştinţă / revedere, arunc un ochi la telefonul personel.

Două apeluri de la învăţătoare. Ups. (De obicei n-am apeluri de la ea; când am, unul, e pentru că s-a petrecut ceva în afara cadrului de năzbâtii autorizate. Două apeluri = Houston, naşpa). 

Înghit nodul din gât (ceea ce a luat ceva timp, că nodul cu pricina era cam cât dirijabilul Hindenburg) şi, după ce mă auto-încurajez că probabil e vreo boacănă (că, dacă era cu sânge pe pereţi, aveam şi sms, nu?), scriu că-s la o conferinţă, nu pot vorbi, da’ pot scrie, deci dacă arde ies din schemă, dacă nu, să vorbim la ora H. 

Vine sms înapoi: alertă mişculici!

Mă extrag din susnumitele activităţi socio-profesionale, mă duc la şcoală, îmi înfig ghearele şi ochiul de vultur în pleata muţunautică (relativ lunguţă, cam de Whitesnake, aşa) şi confirm diagnosticul: are! 

Iau copilul, în uralele celorlalţi (care, din şcoală, strigau, către Muţunaul din curte: pă-du-chio-sul!), mergem acasă, unde, după ce iniţial cădem de acord că încercăm să conservăm pleata (alternativa era să-l rad în cap), începem prima etapă: sufocarea! 

Da, i-am strâns eu de gât pe toţi.
Dar asta după ce Muţunau, zdravăn îmbibat în ulei de cocos (pe scalp şi păr; uleiul cu pricina fiind remediul meu cosmetic cu rol nutritiv) a stat oarece ore cu masca-n cap. (Nu era-n plan să stea câteva ore, dar, cum a adormit brusc, l-am lăsat în pace cât să-şi facă somnul). 

Dupe aceea a urmat şamponarea - cu Centifolia, luat 'mai an de la Naturalia. 

Apoi, pieptănarea şi răspieptănarea (cu un pieptene des, de plastic) - deasupra unui lighean cu apă, să văz şi eu ce pică.
Puzderie. 

Pentru că speram să găsesc un pieptele mai des, l-am luat pe cel de la Nitolic (la pachet cu şamponu')

(n-am folosit şamponul; rămâne pentru alte ocazii. Nu sper la ele, da’s realistă, mă mai aşteaptă ani buni de şcoală... unde păduchilor se pare că le place să meargă). 

Copchilul a fost extras de la şcoală, ca să stea măcar 4 zile departe de colectivitate (deşi, după 2 zile, post-scărmănare intensivă şi tuns, s-ar fi putut întoarce). Lenjeria de pat şi toate hainele au fost şi ele sufocate (prin închidere „ermetică” în pungi, urmată, peste 2 zile, de scufundare în şi ţinere sub apă, apoi de spălarea obişnuită. 

De ce-s relativ calmă pe subiect? 

Eu n-am avut păduchi în copilăria mică. Am avut în pre-adolescenţă, drept care am înregistrat cu altă atenţie tot ce se petrecea. Iată cu ce-am rămas (să-i zicem Decalogul Păduchilor):

I. E inutil să te întrebi de unde i-ai luat. Acu’, îi ai, sunt ai tăi, fă ceva cu ei!

II. E util să ucizi cât mai rapid păduchii adulţi (uleiul funcţionează cel mai bine) şi, apoi, zi după zi, şi ce ouă mai apar = găseşti. Lindinile sunt mai rezistente la substanţe chimice decât păduchii (de aia, e indicat să fie ucise manual - mai exact, pocnite între unghii. fac un zgomot... de neconfundat!)

III. Nu „faci” păduchi. N-ai în păr vreo imprimantă 3D şi nu ţi se petrec după urechi minuni de tip „cinci pâini şi doi peşti”. Eşti infestat cu păduchi - îi capeţi de undeva (de regulă de pe capul altei persoane, dar e posibil şi transferul de pe alte materiale, de exemplu textile, dacă astea au venit în contact, în ultimele 24-48 de ore, cu o persoană infestată).

IV. Păduchii trag la curat. Persoanele cu igienă bună sunt la fel de expuse (dacă nu şi mai şi) infestării. După unele păreri, când părul e curat păduchii se-nmulţesc mai rapid - şi pentru că pot „fora” mai uşor după sânge, şi pentru că au priză mai bună pe firul de păr. 

V. Contrar tuturor celor scrise prin toate cărţile, sunt păduchi care sar. Nu chiar ca puricii, dar suficient cât să nu fie nevoie să stai cap în cap cu o persoană infestată. (Asta, sau poate ăia văzuţi demult de mine fie lucrau la Cirque du Soleil, fie absolviseră academia de teleportare). 

VI. Ca să fie şi mai mişto treaba, sunt păduchi care scapă primelor runde de pieptănare pentru că sunt îngropaţi in piele (cel mai probabil, în timp ce papă sânge - deci, scapă vii pentru că mâncau la restaurant). 

VII. Fetele iau mai uşor păduchi decât băieţii. 

VII. Nu e obligatoriu ca toţi membrii familiei unei persoane infestate să fie şi ei infestaţi - dar e imperativ să verifice asta, nu doar în prima zi, ci până la eliminarea tuturor mişculicilor. 

VIII. Există mai multe subspecii de păduchi de cap (din nou, contrar faţă de textele standard) şi ciclurile lor de viaţă diferă. De-aia, cine citeşte literaturi medicale în limbi diferite va avea perspective uşor diferite. De pildă, e discutabil câte ouă depune pe zi femela-păduche( 3-4, sau 7-10?) şi cât durează până ies păduchii din ou (4 zile, sau 7?)

(Sursa)

IX. Păduchii de cap nu transmit de obicei boli (deşi pot avea propriii lor paraziţi microscopici). Păduchii de corp (care-s cu totul altă specie), da.

X. Poţi zice c-ai scăpat (pentru moment...) de păduchi fie în 1-2 zile (dacă te-ai şi tuns) fie în 4-7 zile (ca să fii sigur). 


Recapitulând planul de despăduchire:

Ziua 1: 1. Ulei pe păr (nu contează de care, dar părul se va bucura dacă e bălăcit în ulei de măsline, macadamia, cocos, etc), masat bine pe scalp şi uns zdravăn pe tot periul. 
Pungă de plastic peste părul uleiat. Urechile rămân afară, punga se înnoadă / prinde cu agrafe / elastic, ca să stea cât mai lipită de cap. 
Peste pungă se pune un prosop (ţine de cald) şi peste prosop altă pungă (în care va fi ulterior închis prosopul până la spălarea lui). În uleiul de măsline / cocos se pot pune câteva picături de ulei de arbore de ceai. Aveam, am uitat să pun, a mers şi fără.

Uleiul se ţine pe păr cel puţin 2 ore. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. Nu se-ntâmplă nimic rău dacă stă mai mult.
Nu văd însă rostul de-a sta 8 ore cu masca de ulei în păr - nu câtă vreme pasul 2 este...

2. Tot în prima zi, imediat după uleiere: şamponul anti-păduchi. 
Alegeri sunt destule, care chimice, care naturale. Eu l-am folosit pe cel de la Centifolia, pozat mai sus, care se ţine pe păr 10 minute.

3. Înainte de a clăti şamponul, am pieptănat pleata împăduchită. 
Muţunaul, călare pe un scaun şi sprijinit de cadă, a stat cu căpăţâna deasupra unui lighean plin cu apă. Astfel, am putut „admira” recolta. 


4. Am clătit mecla proaspăt pieptănată şi am purces la pocnirea (între unghii) a lindinilor (ouăle de păduchi), după care le-am şi extras (care cu pieptene, care prin tragere manuală de păr). (în mod cert, nu mai am ce căuta în raiul budist).
Pieptenele poate fi înmuiat în oţet (n-am făcut asta, dar ar fi fost de ajutor - aluneca mai uşor, plus că ajută la desprinderea lindinilor). 
La acest pas, Muţunaul a cedat nervos şi a preferat să fie tuns. Acum arată din nou ca un puşcaş marin. 

Ziua 2, 3 4 şi 5: şampon + pieptene + ucis & extras lindini. 

Ulterior, analiză zilnică a pletelor (cu / fără pieptănare, după caz) şi şampon anti-păduchi o dată pe săptămână, timp de 2-3 săptămâni (depinde şi cât de infestat e mediul...) 

Şi mai ulterior, se poate folosi repelent (41 lei, la Farmacia Tei): 

Din auzite, altă variantă bună e cea de la Dr. Soleil (care are şi-un preţ bun) : 

În încheiere, un text fain despre subiect şi o întrebare:

Cum recunoşti un prieten adevărat? 

E cel pe care-l chemi la 11 noaptea să te caute de păduchi (când toate celelalte opţiuni fie nu-s acasă, fie nu văd bine, fie s-au refugiat pe dulap / balcon refuzând să se apropie de tine), care vine şi care, post-inspecţie, zice:

- N-ai!

- Sigur?

- Sigur. Au şi păduchii mândria lor... 

Iaca, am revenit

Pe scurt: după o vacanţă de vis (coclauri bucovinene & coclauri scoţiene - pentru că rimează, nu de alta) avangardist petrecută separat (proletarii să rămână la muncă, da?), am revenit, fain frumos, cam tot de unde plecasem. 

Muţunau, acum ceva mai ’năltuţ şi mai tălpos (pare a se îndrepta vijelios spre 31, deşi nu protestează deloc dacă-l strâng încălţările, ceea ce mă face, simultan, să-l suspectez de ADN de prinţesă Song şi să mi-l imaginez, cu 40 la picior, perseverând în a purta tot ghetele actuale...), merge la aceeaşi şcoală (unde, de data asta, avem oarece speranţe că smocăielile vor înceta) şi este, în continuare, dinamită curată. 

Diferenţa majoră faţă de ’mai an e că pare să se mai fi făcut loc pentru ceva raţiune în comportamentul jupânaşului. Nu multă, să nu stricăm firma, dar acolo, un fir, un ecou.

Eu, la fel de obosită, o iau iar (şi iar) de pe la diverse capete - printre care şi blogul.