Să nu suprasolicităm copilul! Aşa... şi cu părinţii ce facem?

Părinţii sunt din tablă zincată, deci nu vor păţi nimic.

Cu un ochi la un Muţunau rupt de somn, care azi n-a avut de mers decât la patinoar, la cumpărături (că erau în drum), la film şi în parc (ultima, la solicitarea dumisale), cujet la marile probleme actuale cu care tot dăm nas (noi) în cap (sau zid. partea problemelor, adică). 

Muţunau, care face ochi pe la 7.00 - 7.30 şi închină steagul cam târzior, pe la 21.30 - 22.00, n-are aproape deloc timp de joacă „la liber”, nestructurată.

Petrece cel puţin o oră pe zi în maşină (chestie care mă scoate mărunt dar sigur din minţi), 10 ore la şcoală (din care în vreo două, după amiaza, se presupune că-s activităţile oarecum la alegerea lor...). 

De două ori pe săptămână bagă şedinţe de sală (a câte două ore), pe durata cărora insistă să n-asculte de instructor (bietul om îşi poate da doctoratul în psihologia sportului pe teme de cooperare cu copiii, la cât material didactic de Muţunau îndărătnic a avut de gestionat). 

De alte două ori pe săptămână se dă pe gheaţă (din fericire, cu tot cu patine). Asta la final de săptămână, dar, pe ceas, inadmisibil de devreme (în weekend, pentru mine, tot ce se petrece înainte de ora 3 după-amiază e inadmisibil de devreme).

La toate cele de mai sus îl car eu. 

Care nici eu nu stau bine cu timpul de joacă nestructurată, ca să zic aşa.

De dus, îl duc cu maşina, nu în spinare. Dar e timp pe care nu-l mai pot folosi pentru altceva, şi pe care copilul nu-l percepe ca pe o durată alocată lui (pentru că, atâta vreme cât nu sunt 100% atentă la el, n-are de ce). 

Lasă că aş avea şi alte planuri... şi pentru Muţunau, şi pentru mine. Deocamdată încercăm să scăpăm cu viaţă în registrul realist - fără a mai îndesa multe altele în program. (Kinodiseea, de pildă, a fost o maaaaare provocare, chit că n-am mers la filme în fiecare zi - am bifat, în total, 6 zile din cele 10 ale festivalului, şi din astea 6, 4 au fost de weekend...) 

Problema cu oboseala e că-i ca bulgărele de zăpadă - se tot adună. 

Pentru moment, o să-ncerc să-mi dau întâlnire cu somnul (mai devreme) măcar miercurea şi o s-aştept cu mare entuziasm ziua de 1 decembrie - în speranţa că voi putea dormi până când chiar îmi vine să mă trezesc... 

În alt registru - ilustrări involuntare

La finalul unei întâlniri la restaurant, scot bănetul să plătesc partea noastră de consumaţie.

Profitând de momentul în care cotrobăiam suplimentar în portofel, Muţunau înhaţă, sub ochii comesenilor, 10 lei din teancul deja adunat spre achitare.

- Hei! Pune banii la loc! Sunt pentru nota de plată!

- Dar eu vreau 10 lei! Dă-mi 10 lei. Sunt pentru mine. 

- Dă banii înapoi. Nu ai voie să-i înşfaci aşa.

- Dar i-am furat cinstit!

Na, definiţie pentru dinamica politică actuală. Câtă vreme e sub ochii tuturor, e cinstit. 

Îmi caut un colţ, să respir

Îmi caut un colţ în care să respir, într-o lume care se prăbuşeşte în ea însăşi.

***
Acum, Muţunaul cel obosit doarme.

***
Ştie de Colectiv (despre care am discutat pe larg), nu ştie de Beirut, a prins ceva din zbor despre Paris (nu de la mine, de la alţi copii care, spre deosebire de el, se uită la televizor).
Oricum ar fi aflat mâine dimineaţă, în drum spre şcoală, de la radio.

***
Copilul meu creşte într-o lume în care atentatele au devenit ceva uzual.

***
Demult, un coleg din Beirut, întrebat despre cum era viaţa în Liban când era el mic (la momentul discuţiei, omul avea în jur de 35 de ani), ne-a spus că doar aşa o ştiuseră, cu bombe, cu război, cu morţi. Până când el şi familia lui s-au mutat, o vreme, în Franţa.
Violenţa şi bombele nu sunt (şi n-ar trebui să devină) parte din „normalitatea” unui copil. Dar în atâtea locuri din lumea asta, sunt. Oamenii ori s-au obişnuit, şi ajung să se bucure din te miri ce că trăiesc, ori pur şi simplu n-au avut parte de alte repere.

***
Am tot ieşit în oraş în ultima vreme. Nu prin cluburi, ci tot pe unde mergem noi de obicei.

Uitându-mă, de fiecare dată, cu alţi ochi, să văd cam pe unde şi cam cât de repede am zbughi-o noi de-acolo, în caz de varii dezastre. Încercând să-mi imaginez cam cum (n-)ar asculta Muţunau de comenzile mele tentativ-izbăvitoare.

Pentru cutremure m-am împăcat cu ideea că n-am la îndemână o conduită salvatoare, dincolo de-a mă feri să-mi cadă-n cap obiecte zburate de pe rafturi (sau rafturile...) şi dincolo de-a mă ghemui lângă vreo piesă de mobilier mai mare şi mai rezistentă, aşa că probabil aş sta potolită. Scenariul cu extragerea din dărâmături nu l-am rulat.
În caz de incendiu, m-aş agita suplimentar să sting, să ies, să fac, să dreg...
În caz de atentat... îmi imaginez haosul. Lipsa de timp. Reacţiile viscerale, colective, substituind reacţia raţională. Reacţiile victimelor, că despre atentatori nu-mi fac iluzii că le-ar mai fi rămas un strop de raţiune.

*** 

Am fost la Kinodiseea.  Lumea părea un loc mai bun când luasem biletele.
Am văzut, până acum: 

Song of the Sea, animat, frumos şi trist, ecranizat după elemente de folclor irlandez. 

T.I.M, robotul incredibil, film „cu actori”, o poveste futurist-apocaliptică despre un băiat şi un robot.


În ambele cazuri, poveştile de fundal sunt triste.

În Cântecul Mării, Conor îşi creşte singur cei doi copii, pe Ben şi pe Saoirse, la naşterea căreia a rămas fără soţie. Conor e dărâmat şi neprietenos, Saoirse are şase ani şi nu vorbeşte, iar Ben pare c-o urăşte cu spume pe sor-sa, dat fiind că la apariţia ei a rămas fără mamă.

În T.I.M, Tibor, al cărui unic prieten e robotul cu pricina, e crescut de tată (emoţional absent, destul de varză şi el), dat fiind că mama (pe care şi-o aminteşte), pare să fi murit. Când T.I.M se strică şi e dat la casat, Tibor va face orice să nu piardă singura conexiune cu trecutul fericit. 

Povestea irlandeză se rezolvă frumos, cu nişte picături de magie, pe ici, pe colo.
Povestea cu robotul (rezolvată şi ea relativ rezonabil, fără magie, cu rezilienţă umană) are o scenă ... cum să zic eu... discutabilă, de pe urma căreia am tras concluzia că onor realizatorii (al căror efort de-a face festivalul e de admirat,  nu zic nu), nu văd integral filmele înainte să le aleagă. (asta, sau sunt de părere că toţi ar trebui s-avem un stomac mai tare). 

Pe scurt, la un film recomandat pentru 7+ ani, poţi vedea o tentativă de decapitare (a robotului). 
Cu toporul. 
De către un cetăţean căruia (evident în film) îi lipsesc multe din ţiglele de pe casă - dar nu şi forţa fizică.


O călătorie la începutul timpului

Muţunau s-a declarat, în premieră, încântat de film (expediţii băieţeşti, dinozauri, chestii).
Eu n-aş fi ghicit că e atât de vechi (1954 / 1955). Pentru vremea respectivă, efectele speciale sunt remarcabile.  

Kirikou şi vrăjitoarea - foarte frumos.

Ca-n orice mitologie care se respectă, avem şi alte episoade (nu neapărat prietene cu cronologia, aşa cum o-nţelegem noi...), cum ar fi: 

Kirikou şi animalele sălbatice

Kirikou, bărbaţii şi femeile

Prinţesa cu stea în frunte. 
Nu găsesc trailerul. Găsesc tot filmul, pe care însă n-am să-l postez.

Altă antichitate (1959). Un vag edulcorat sifon, din plin ancorat în canoanele vremii. 
Comentariul marelui critic de film Muţunau, la momentul în care devenise clar că prinţesa cu stea în frunte şi alesul ei rămân împreună:

- Da.... nunta, şi gata... şi apoi, prostioare... 

(n-am aprofundat ideea...)

Mai avem câteva filme pe listă, printre care şi Micul Prinţ (dacă-l mai prindem...) 

*** 

În rest, avem de dus o bunică la spital (pentru anchetarea mai laborioasă a unei dureri de cap care ţine de trei zile...). 

*** 

În seara asta am aflat, de pe Facebook, de moartea unei foste colege de clasă. 

Schimbasem trei vorbe virtuale când m-a găsit online. N-am apucat să ne şi vedem, deşi locuim în acelaşi oraş şi copiii noştri au vârste apropiate. 

Avea doi copii... 

*** 

Şi mai avem şi de mers mai departe. 

*** 

Îmi caut un colţ în care să respir. Nu cred că, dacă mă duc la somn, mai are cine mă trezi când se termină tot balamucul ăsta. 

n-are titlu

- Mama, de ce vrei să mergi să pui lumânări, dacă la clubul acela nu a fost nimeni din familia noastră?

- Pentru că sunt atinsă, impresionată de ce s-a întâmplat acolo. Am fost de multe ori în locuri asemănătoare şi nu-mi e greu să-mi imaginez cum s-au petrecut lucrurile acolo. 

Nu-i mai spun că, la fel de bine, în Colectiv puteam fi eu, pentru că nu cred doar asta.

Cred că suntem, zilnic, fiecare din noi, acolo. 

În multe din locurile-n care mergem peste zi - de la birouri până la centre comerciale şi locuinţe.

Luaţi ca exemplu fiecare loc în care mergeţi. Nu plin-ochi de oameni, aşa, „populat” moderat.

Unde-s ieşirile de siguranţă? Sau ieşirile, în general... Cât de bine ar putea deservi fiecare ieşire toate zonele din clădirea cu pricina? (Că, dacă poţi ieşi pe oricare uşă, e bine. Da’ dacă, indiferent de motiv, nu poţi?) 

În caz de urgenţe (de la foc până la orice altceva... ) cine din clădire va coordona evacuarea? 

E evident că persoanele dinăuntru nu-s nici antrenate, nici, de cele mai multe ori, capabile să se salveze singure. Sunt destule exemple de busculade mortale, nelegate de foc. Mulţimile, pur şi simplu, se mişcă şi reacţionează după alte reguli, şi n-au logica pe care ar avea-o, eventual, un individ. Dacă sunt şi prinse în spaţii restrictive... 

Cât de uşor e să te sperii şi s-o iei razna? 

Oricât ar fi de greu de crezut, incredibil de uşor. Şi lucrurile se petrec foarte rapid şi foarte confuz, cu toată eventuala impresie de dilatare a timpului. 

Deci, ce faci? 

Te bazezi pe o expertiză inexistentă? Pe o responsabilitate pe care nu şi-o asumă nimeni, că doar nu ni s-o întâmpla fix nouă asta? 

Nimic, pentru că ţi-e groază doar să te gândeşti la asta? 

Te-nfurii / sperii şi nu mai ieşi nicăieri? 

Aşa cum de fiecare dată când parchez mă gândesc şi dacă am cum ieşi de acolo (ceea ce mă fereşte, automat, de-a mă băga singură în situaţii complicate; e drept că nu mă scapă de cele apărute fără contribuţia mea...), la fel mă uit şi pe un’ se iese (şi cam cât de repede). 

La instalarea acestei obişnuinţe a contribuit semnificativ şi Muţunau, de când era mai mic şi (la fel de) dotat cu „talentul” de a se accidenta des şi rapid. Nu tre’ să te sperii decât odată... 

Nu, nu e paranoia. E antrenarea practică a instinctului de conservare. 

Păi să ajung, aşa, să mă tem de orice? Non-stop? 

Dacă ai toate cele 9 vieţi la tine, pisico, sigur nu te va afecta nimic. Cel puţin, nu de mai mult de 9 ori... 

*** 

Nu-i mai spun că-mi vine să urlu când văd cum se cheltuie energie aiurea pe chestii neesenţiale. 

Când aţi aflat / participat ultima dată la un exerciţiu de evacuare? Dar copiii de vârstă şcolară?

Da’ când să mai facem şi asta? 

Niciodată, că doar Sfânta Programă Şcolară are să-ţi salveze instant viaţa. E ştiut că are şi funcţie de teleportare... 

Ştiţi cum se fac exerciţiile de evacuare la unele şcoli? 

Fără copii. 

Deci fără răcnetele, împingerile, alergăturile şi căderile aferente. 

De parcă ai evacua aer. 

***

- Da’ tu crezi că e bine să le vorbim copiilor despre moarte? 

Câtă vreme aceşti copii trăiesc în preajma cuiva afectat de o dispariţie, ar fi absurd să n-o faci. Copiii îşi dau seama oricum, şi mai degrabă se sperie sau fantazează când nu ştiu despre ce e voba şi n-au nici o explicaţie clarificator-liniştitoare din partea adultului.

Nu poţi opri moartea. 

Dar poţi vorbi despre ea. 

Îi poţi admite explicit existenţa şi, poate cel mai important, poţi vorbi despre sentimentele şi emoţiile pe care le încerci pe marginea subiectului. 

Eu fac asta vorbind la persoana I - şi explicând că asta e ce simt eu, alte persoane pot simţi altceva. Că sentimentele şi emoţiile pot fi resimţite diferit, şi ca intensitate, şi ca durată, chiar de aceeaşi persoană, darămite de oameni diferiţi. 

Probabil că n-aş fi deschis subiectul cu Muţunau - nu înainte de a iniţia el conversaţia.

Dar are deja experienţa morţii bunicului. Nu e devreme să vorbim şi despre alte dispariţii, chiar dacă e vorba de oameni necunoscuţi lui.